O formulare care a intrat, adânc, în folclorul funcţionăresc din România spune că „prin hârtie nici glonţul nu trece”.

 

Luând această axiomă într-un sens mai larg, acelaşi funcţionar al statului va trece de la hârtie şi la alte suporturi grafice (lemn, plastic, metal etc.) menite să-l apere de controalele (formale sau năpraznice) venite de sus. Un om care gândeşte aşa se va acoperi de hârtii aşa cum, după moarte, faraonii egipteni se acopereau, de curiozitatea celor din afară, construind piramide gigantice. Faraonilor nu le-a fost, însă, de mare folos. Funcţionarul român (aici îl includem şi pe cel din Vale) este mult mai şmecher. Prin papirusurile lor nu va trece, niciodată, glonţul Justiţiei. Să ne explicăm...

Zilele trecute am fost, cu bicicleta, prin Cimpa. O ultimă casă de lemn e aşezată pe partea stângă a drumului care, peste doar câteva sute de metri, se va bifurca în mod dramatic. Un drum asfaltat duce la Răscoala, iar un altul (pietruit) - te conduce în satul Tirici. Pe lângă mine treceau, vijelios, camioane simple sau camioane prevăzute cu remorci. Toate erau încărcate, cu vârf şi îndesat, cu lemnele de esenţă tare tăiate din pădurile Văii. Cum credeţi că acţionează cei care sunt puşi să păzească acest aur verde al dealurilor şi al munţilor noştri? Fac baraje ca să-i oprească pe infractori din drum? Fac pânde ca să-i prindă pe pădurari în flagrant? Le confiscă marfa? Le dau amenzi usturătoare? „Ei, aş!”, vorba lui nenea Iancu. 

Funcţionarul român va găsi, întotdeauna, un citat bine simţit (dacă se poate dintr-un clasic - român sau străin - sau măcar dintr-o somitate din domeniu) şi îl va pune într-un loc vizibil. Un astfel de citat l-am văzut şi noi pe o tablă de lemn pusă aproape de acoperi­şul casei de care vă vorbeam anterior. Acest citat are, în intenţie, o acţiune profilactică: cei care îl vor citi (şi se vor simţi cu musca pe căciulă) se vor ruşina sau, mai rău, le va crăpa obrazul de ruşine. Îl reproducem şi noi pentru a-i da o folosinţă mai largă: „Nu-şi apără pădurea şi pământul decât poporul ce se simte solidar cu propriul său viitor şi care vrea să trăiască”. Semnează „M. Drăcea” iar tăbliţa cu pricina poartă antetul „Romsilva”.

La câteva sute de metri, imediat după pod, cum intri în Răscoala se încărcau, într-o veselie, camion după camion. Suntem convinşi că ţapinarii respectivi nu au citit spusele bine simţite ale d-lui M. Drăcea. Sau poate că le-au citit, dar le-au ignorat pentru că textul Romsilvei (spre deosebire de cel reprodus de noi) nu avea diacritice...

 

N.R. Completăm articolul d-lui Mihai Barbu în acelaşi spirit, amintind o epigramă din „Urzica” de dinainte de 1989: „Când rupi din codru o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?!/ Dar însă statului îi pasă/ Când rupi din el şi-ţi faci tu casă…”.