A venit, dis-de-dimineaţă, din Băniţa ca să vândă, la Petrila, două pungi cu urzici şi vreo câteva mere din livada proprie. Merele erau cam scofâlcite, cam pipernicite şi cam decolorate.

 

Timpul petrecut, peste iarnă, într-o pivniţă rece şi-a pus amprenta pe roadele merilor din comuna aflată la nord de Petroşani. Erau, desigur, din recolta anului trecut şi nu puteau concura, nicicum, cu perfectele mere străine, de un verde sau de un roşu aprins, din supermarketul de alături. Ale babei nu aveau aspect comercial, iar faptul că erau biologi­ce nu atrăgea niciun muşteriu. Femeia a mai venit, în urmă cu câteva zile, în acelaşi loc şi în acelaşi timp al zilei. Atunci, după spusele ei, a avut „noroc cu caru’”. A reuşit să-şi vândă, rapid, marfa pentru că doamnele de la „Expans” (sătule, probabil, de atâtea cărnuri - proaspete şi afumate - pe care le vând zilnic) i-au luat-o toată verdeaţa. A luat pe ea un pumn de mărunţiş şi s-a întors, fericită, acasă. Ieri, am găsit-o în acelaşi loc. Era, însă, mult mai tristă şi mult mai abătută. M-a îmbiat şi pe mine să-i cumpăr din puţina marfă pe care o avea în faţă. Mi s-a părut complicat să iau urzicile şi să le port, toată ziua, cu mine. Urma să ajung acasă seara târziu şi cred că urzicile din Băniţa s-ar fi ofilit, degeaba, la Petroşani. I-am lăsat câţiva lei şi i-am cerut voie să-i fac o fotografie. Propunerea mea a surprins-o peste măsură. Mi-a spus că a vrut să-şi facă o bucurie de ziua ei şi „m-a pus naiba să vin degeaba până la Petrila”. Era în miezul zilei şi nu vânduse nimic. Am aflat, ulterior, de la doamna Maria Radu, că la fel ca mine au procedat şi alţi petrileni. Dar, vorba poetului antic, „timpul se scurge tăcut şi anii ne-aduc bătrâneţea/ Şi, neţinute-n frâu, zilele fug şir de şir”. De la Băniţa la Petrila. Şi retur...