De când am început să-l scriu, mi-am dat seama că articolaşul meu are iz de publicitate. Faptul apărut se datorează numai şi numai indulgenţei de care a dat dovadă domnul director al ziarului în care-l citiţi. Bănuiesc că s-a făcut că nu observă şi a trecut peste asta. Nu e vorba de reclamă făcută vreunui produs fiţos ori unui magazin cu pretenţii. Este vorba de o sală. Aţi rămas, cumva, miraţi?

 

E o sală în care eu n-am mai fost de ani de zile. Era la nunta unei cunoştinţe de-a noastre, parcă. Petrecerea în sine a fost super, nu pot spune, dar a fost puţin umbrită de aspectul sălii. Ai cărei pereţi, îmi amintesc perfect, erau plini de mucegai, mesele erau cum erau, încălzirea lăsa mult de dorit, iar despre iluminat nici nu mai vorbesc. Cu toate astea în minte, mi-a fost nici nu ştiu cum să vă spun când m-am dus să închiriez sala pentru petrecerea majoratului fetiţei mele Denisa. Cineva mi-a tot zis du-te, du-te, că nu mai e ceea ce ştii tu. O să te convingi tu însăţi. Şi am mers. Că am rămas mirată văzând-o acum e puţin spus. Nu mi-a venit să cred: veselă bec de curată, bucătărie re­novată, mese şi scaune noi, grup sanitar de nerecunoscut. Cât despre sala în ansamblul ei, doar un cuvânt: boboc. Dar m-am luat cu vorba şi bag de seamă că n-am spus unde-i sala aceasta şi cine a înfăptuit minu­nea despre care vorbeam. Sala este cea a Clubului Sindicatului minei Vulcan, în care se organizează nunţi şi alte petreceri, iar persoana care a renovat-o de la “a la “z” este domnul ing. Sorin Rosmenteniuc. La majoratul fetiţei mele, ambianţa, mâncarea preparată acolo, servirea, antrenul şi amabilitatea administratorului sălii au fost de nota zece. Poate că şi asta a făcut ca, la un moment dat, să mă simt de vârsta invitaţilor fiicei mele. 

 

Eugenia RĂDUCAN