10.04.2014, 21:09:53 | 0 comentarii | 1420 vizualizari
GALERIE:
![]()
Proiectul Scriitori olteni în „Şcoală şi cultură” (V) / Marian Barbu - spre lumina arhetipului creator
![]() Articole de acelasi autor
de Dumitru VELEA
Proiectul Scriitori olteni în „Şcoală şi cultură” îşi propune familiarizarea cititorilor şi iubitorilor de literatură cu opera şi personalitatea scriitorilor reprezentativi din ofertantul spaţiu cultural al Olteniei
Au trecut aproape două decenii de când Marian Barbu, unul dintre cei mai reflexivi scriitori români, publica romanul Colonelul de la Ghiol (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996) şi aproape un sfert de veac de la scrierea sa, deosebit de complexă, mai bine zis, de la prezenţa şi absorbţia materiei „epice”, cu o vorbă mai veche, a acelei „materia prima”.
În primă instanţă şi aparent, complexitatea acestui roman consistă în recursul la metodă, iar „materia prima” se află îndeosebi în trecerile şi schimbările de paradigmă socială de după anii ’89:
a) Şi cum este obişnuit, criticii stăpânitori de arsenal „tehnic” nu au pregetat să se îndrepte spre determinantele teoretice implicate şi „expuse” de roman. Spre aceasta au fost „solicitaţi” de ampla susţinere „teoretică” a scrierii şi, poate, de preocuparea cea mai relevantă a autorului, aceea de critic şi istoric literar, de o amplitudine şi întindere greu de egalat. Fiecare a găsit de cuviinţă să facă un set de referinţe sau un excurs la acest domeniu în care reflecţia autorului asupra prozei este cea mai întinsă, cu cercetări ştiinţifice (doctorat cu Romanul de mistere în literatura română, 1976), istorice şi metodologice (Aspecte ale romanului românesc contemporan, 1995) şi, nu în ultim, cu desfăşurări critice de asumări teoretice, de la comparatistică la semiotică (în seria impunătoare, Trăind printre cărţi). Nu este de exclus nici Addenda romanului cu acel Pro domo al ei, unde Marian Barbu execută un „act de istorie literară”, fişând personajele în „identificabile, generice şi aluzive”, oarecum, în virtutea desfăşurării romanului pe componente „clasice (tradiţionale), moderne şi postmoderne”, adăugând şi o schemă a disocierii dintre modernism şi postmodernism propusă, în 1985, de Ihab Hassan, „unul dintre cei mai avizaţi cercetători americani ai domeniului” (p. 329). Însă este de amintit, pentru teoreticienii cu pricina, că o asemănătoare schemă, de scriere şi interpretare în domeniul teatrului, propusese şi Bertold Brecht, prin Noul Organon, în 1948, solicitând aplicarea „efectului de distanţare” („Verfremdungsefeckt”) în vederea detaşării de teatrul aşa-zis „aristotelic” în favoarea „teatrului epic”, adică a trecerii de la „forma dramatică” la „forma epică a teatrului”. Şi efectul: prima a înglobat-o pe cea de-a doua.
Prin urmare, imediat criticii s-au aplecat asupra romanului Colonelul de la Ghiol şi au stăruit asupra „nervurii” teoretice pe care autorul a lăsat-o la vedere, ridicând astfel „puncte de sprijin” din realitatea artistică spre determinantele unui curent – postmodernismul – „încă insuficient de bine precizat teoretic, atât la noi, cât şi în alte arii culturale” – cum observă Marian Vasile în textul Un roman „postmodernist”. Deşi criticul face o astfel de precizare, provenind dintr-o cumpănită definire, acesta priveşte romanul ca „un text important din unghiul postmodernismului”, ca fiind „scris în mod declarat după reţetele acestui curent” şi că autorul „vrea să dea un exemplu clar de literatură postmodernă”, (cităm după Ocheanul timpului – 65 Marian Barbu, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 151-152). Mai departe, Virgil Dumitrescu, în cronica Un roman polimorf, din Cuvântul libertăţii, din 9-10 nov. 1996, vorbeşte de un „cifru intertextual specific romanului postmodern”, (op. cit. p. 153), iar Constantin M. Popa, în cronica Toamna coloneilor, din Ramuri, nr. 10-11-12, 1996, afirmă de la început că romanul „este inspirat din poetica postmodernismului” şi că autorul controlează „construcţia planurilor metatextuale, în măsura în care deconstruieşte fabula”, (op. cit. p. 154). Stan Velea, criticul şi istoricul literaturii poloneze, în textul Un roman total?! din Jurnalul literar, 27-30 aug. 1997, execută multe deschideri teoretice spre a extrage aserţiuni critice, unele ca derivate din „edificarea ansamblului postmodernist”, altele ca strângându-se întru definirea ca roman total, (op. cit. p. 157), iar Mihai Lisei, în cronica pe două întrebări Încotro Ulise? Încotro Don Quijote? Întrebări care depind numai de noi, din Ştirea,11 nov. 1998, Cluj-Napoca, precizează că „tehnica de redactare a romanului «oscilează» premeditat între clasic, modern şi postmodern, etalând o modalitate inedită de reliefare a evoluţiei Teoriei textului”, (op.cit., p. 158). Numai Titu Popescu, criticul şi esteticianul nostru din Germania, în comentariul Marian Barbu, Colonelul de la Ghiol – Editoriale, Ed. Dorul, 2000 – o conştiinţă care a privit multe din peripeţiile esteticului – se fereşte să vorbească de postmodernism, subliniind doar „multiplicarea vocilor narative într-un discurs polimorf”, (op. cit. p. 159).
Nu este nicio îndoială că asemenea aserţiuni critice îşi găsesc o confirmare, întrucât o operă îşi are mai multe niveluri de realitate artistică, mai ales când ea este complexă şi în procesualitate, chiar dacă deseori stă retrasă într-un con de umbră. Ele ating un nivel teoretic, ce este situat spre suprafaţă, spre mişcările ideatice şi exterioare, proprii mijloacelor sau demonstraţiilor. Ideologiilor. Asemenea demersuri sunt înmulţite în epocă şi lor li s-ar putea replica, parafrazând o vorbă hegeliană: nu trebuie să cercetezi calapodul ca să ştii unde te strânge cizma. Totuşi, între cele prezente îşi fac loc unele deschideri şi „trimiteri” spre zone mai adânci ale scrierii, cum ar fi întrebarea lui Stan Velea dacă suntem în faţa unui „roman total?”, sau constatarea, mai explicită, a lui Titu Popescu, că avem de-a face cu un „discurs polimorf”. Este greu şi imposibil de susţinut logic existenţa unui roman total, însă sensul pe care îl degajă întrebarea priveşte mai mult existenţa unei scrieri care „totalizează”, care strânge şi pune la un loc mai multe nivele de realitate artistică, cum asemenea relevă şi sintagma „discurs polimorf”. Că totalizează, că strânge la un loc, presupune o întoarcere şi o recuperare, o căutare a locului de origine şi o exigenţă a operei – ambele, proprii operelor finale. Însă nu trebuie să tulbure pe nimeni, fie şi la nivel obişnuit, că o asemenea operă nu se află la finalul zbaterilor unui creator.
În cazul de faţă şi întâmplător, romanul Colonelul de la Ghiol – pe traseul prozei autorului – pare că se situează la final (după: Oraşul la ora amintirilor, roman, 1984; Câmpia nu este singură, roman, 1986; Aproapele nostru trădează, roman, 1992; iar Brazii din Poiana Soarelui, povestiri pentru copii, 1998, şi Fuga de sub model, proză scurtă, 2002, sunt scrise anterior).
b) Privitor la „materia prima”: aceasta o constituie „nodul” social-ideologic, ce pare că se desface în strângerea sa, imediat după anii ’89. Însă firele i se întind în ţesătura covorului social-istoric pe ultima jumătate a secolului al XX-lea, purtând o anume năvădire, spre a folosi o metaforă a bătrânului Hegel din filosofia istoriei. Şi chiar în răscrucea lumii, între est şi vest. Nu ideea, care constituie urzeala, nici „pasiunile omeneşti”, care înseamnă bătătura cu florile ei expuse, nici nodurile firelor rupte, trecute pe dos, contează, ci năvădirea cu modelul şi interesele ei, bine ascunse şi mereu căzute alături de spirit şi reconstrucţia omului. De unde, raţiunea este nevoită să acţioneze mai întotdeauna viclean. În această jumătate de secol, spiritul a încercat o naştere, mai bine zis, o renaştere spre a trece la o nouă înfăţişare. Aceasta a părut o experimentare. Iar abstracţiunile – apărute întotdeauna la o naştere – s-au strâns şi au sufocat încercările cu un formalism subiectivizat. Şi, surprinzător, repede răsturnat în subiectivizant. Cu o vorbă a zilei, s-a petrecut o schimbare de paradigmă, însă cu aceeaşi vorbă se poate spune că s-a întâmplat o răsturnare de paradigmă. Ambele sensuri se vădesc în suprapunere – şi poate astfel este dat să se înainteze pe cale. Şi ca niciodată, în acest moment se vede pregnant cât de sfâşiat este omul, şi conştiinţa sa bineînţeles, aproape de pragul antinomic: o parte alunecată în materialitatea sufocantă şi limitatoare, mereu sub umbra finitului, şi o alta, zbătându-se să-şi găsească propria măsură şi misiune, de a ajunge prin creaţie şi jertfă sub stăpânirea şi lumina infinitului şi a divinităţii. Şi iarăşi ca niciodată, această sfâşiere nu a fost mai profundă ca în perioada aceasta, întrucât nu i se percepe şi priveşte abisul şi, încă, i s-a obturat celălalt termenul, singurul care îl neagă şi-l recuperează pe primul, al misiunii omului, de fiinţă creatoare, de reconstrucţie de sine, de reîntoarcere mântuitoare la sine şi divinitate. Mai mult, în această sfâşiere, negativul s-a pervertit în afirmativ, anihilându-i-se funcţia de negare şi afirmare. Cât de ascunse trebuie să fie interesele de se prezintă modelul, cu o metaforă a lui Andersen, ca un fascinant şi orbitor veşmânt al Împăratului, aducător de fericire!
În a doua instanţă, este de vădit cum romanul lui Marian Barbu, Colonelul de la Ghiol, se instituie ontic şi se constituie din zonele individuaţiei:
a) Mai întâi, să schiţăm un răspuns la întrebarea fără de care nu se poate deschide nicio poartă a artei: pe ce se bizuie şi se întemeiază această scriere? În urmă cu un deceniu, Marian Barbu observa „că lumea toată se află pe toboganul întunericului dezumanizant”; şi ca un Hölderlin care, pornind de la premisa că omului îi e dat să locuiască poematic acest pământ şi în dialog cu zeii, deplângea retragerea „cereştilor”, continuă: „Începe să ne lipsească tot mai mult un zeu tutelar, o credinţă în echilibru, o stea magică, fie şi a pământului, care să ne călăuzească”; şi conchide, fireşte, cu cuvintele lui Martin Heidegger: „Vârsta lumii, care îşi pierde temeiul, stă suspendată în abis”. Poetul german era prins în hiatusul dintre zeii retraşi şi zeul aşteptat, în acele „timpuri sărace” („in dürftinger Zeit”, Brot und Wein, Gedichte Hyperion Empedokles Briefe, Kriterion Verlag Bukarest 1972, p. 102); un acelaşi timp de aşteptare şi trecere, mai mult, de fractură ontică în destinul omenesc percepe şi Marian Barbu, însă la întrebarea „ce-i de făcut?”, ca un dascăl, arată încrezător spre termenul al doilea, spre una din feţele acestuia: „Şi atunci, ies cu făclia cuvintelor mele în spaţiul comunicării să încerc a lumina calea abătuţilor de la normalitate, provocându-le gândul de bine la nivelul experimentului, dincolo de lăcomia materialităţii trufaşe”, (Ocheanul timpului – 65 Marian Barbu, coperta ultimă). Însingurat şi subiectiv!
Romanul Colonelul de la Ghiol este cea mai subiectivă operă a autorului, în sens de adâncire în subiectivitatea proprie şi cea a unui timp. Ele sunt împletite. Marian Barbu este o conştiinţă lucidă, aplecată asupra a ceea ce se petrece în jur şi asupra sa; priveşte asupra coliziunilor lumii exterioare dintr-un anumit timp şi loc, jumătatea din urmă a secolului ce tocmai a trecut, şi caută să dea seamă asupra răsfrângerii acestora asupra vieţii şi reconstrucţiei omului, şi a sa, în procesul realizării individuaţiei, a acelui, numit încă de Aristotel, principium individuationis. Cum el este un autor reflexiv şi nu există mai nimic întâmplător în creaţia sa, se poate face o „deschidere”, pornind şi de la un simplu detaliu. El aşează, pe coperta din faţă a romanului, Portretul lui Paul Eluard, de Salvador Dali, din 1929. Se ştie acel „limb” al poveştii de dragoste dintre poetul francez şi Gala, dintre tânărul parizian Paul Eugen Grindel şi rusoaica Elena Diakonova, ce s-au întâlnit în 1912 într-un sanatoriu din Elveţia, ca apoi, în plin război, să se căsătorească. În fine, flăcările pasiunilor pârjolesc şi pe de lături şi, într-un august providenţial din 1929, Gala (de 35 de ani) îl aprinde pe Salvador Dali (de 25 de ani). S-au întâlnit pe plaja de la Costa Brava, de sub Pirineii ce alunecă în mare. Ei au dat viaţă celei mai uluitoare şi flamboiante poveşti de dragoste – Gala i-a devenit iubită, muză, soţie, femeie-destin. Suprarealişti! Dali, un geniu oniric suprarealist. În context: suprarealismul artiştilor intra în coliziune cu realismul societăţii. Tabloul, fără a stărui asupra sensurilor, îl aduce în prim plan pe poetul Paul Eluard, un bust, şi în plan secund, un cap mefistofelic, plutind agresiv. O plasă abia sesizabilă trece peste fruntea poetului. Şi o mână retezată pe frunte. Simplu spus, Dali aduce din oniric şi „expune” coliziunea dintre poezie şi manifestările agresive ale răului ce se ivesc de oriunde.
Marian Barbu a găsit de cuviinţă să aşeze această pecete pe „poarta” romanului său. Numai că va trece în prim plan manifestările răului, insidios şi personalizat sub chip de Colonel, şi va lăsa în fundal poezia, în sens generic, acea nevoie de creaţie mântuitoare a omului. Aşa cum se află, de altfel. Nu sunt generalităţi, ci zbateri la nivelul individualului ce nu vrea să se piardă, fără urmă şi rest, al determinaţilor ce nu vor să se risipească în indistinct, ci să se strângă laolaltă după dâra luminoasă a universalului. Este exigenţa sub care Marian Barbu aşează împlinirea actului creator, este exigenţa din care priveşte partea cealaltă, a individualului ce renunţă să se deschidă şi rămâne închis cu golul său, ca o păstaie uscată fără boabe, cu „ţesăturile” ei zbârcite de interese. De obicei, această parte, ce nu vrea să se deschidă, este sinonimă cu gestul celor doi tineri care au ales mai întâi să-şi îngroape tatăl decât să-l urmeze pe Marele Învăţător şi, drept răspuns au primit cuvintele grele de tâlc ontic: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”. Această parte de „existenţă putredă”, cum îi zice şi Hegel, este partea de zi cu zi a lumii, cea mai însufleţită şi plină de interese în care şi sub care acţionează acestea, după descripţia lui Marian Barbu, este lumea coloneilor, a colonelul multiplicat într-o ordine ierarhizată, a acelui homo hierarchicus. O singură dată apare această definire a omului, a omului din prezentul nostru – şi aceasta la sfârşitul romanului, subliniat. Ca ameţitoare concluzie, ca loc spre care duc toate cuvintele şi traseele romanului, ca punctul cel mai adânc al prăpastiei ce cheamă şi absoarbe, ca un ochi ce fascinează şi îngheaţă. Ca „voievodul negru” al lui Dante, pe spatele căruia trebuie să iasă „pe brâncă/ cel care vrea de negrul fund să scape”, (Divina Comedie, EPLU, Buc., 1965, p. 185). De aici este totul de început şi definit, de reînceput şi redefinit, de aici începe revelarea:
„Dacă Ideea transcende Viaţa şi Moartea, Absolutul rămâne Vatra devenirii noastre ca Fiinţă. De aici începe Ilimitatul (…) – zice Marian Barbu, trăgând linie.
Conchid: prin lumea coloneilor mi s-au revelat altfel Viaţa, Moartea, Absolutul, Vatra, Fiinţa şi Ilimitatul. Gradele militare au pus stăpânire pe acest deceniu european. Deci, homo hierarchicus!” (p. 325, s.n.). Nu deceniu, în acest deceniu s-au văzut mai bine.
b) Dar cum să priveşti în prăpastie fără să simţi cum îţi tremură inima? Cum să vezi sau să deconspiri ierarhizările „lumii coloneilor”, ce năvădesc florile de la suprafaţa covorului istoric, fără să îţi asumi măsuri şi metode în desfăşurare şi, mai ales, fără să-i fi simţit presiunea? Omul care nu a uitat aburul creator suflat peste sine este dungat de răni şi cicatrice, este deschis jertfei şi creaţiei. Vine cu ele din generaţie în generaţie, deşi se văd doar în făptura prezentă. Coloneii vizibili şi invizibili vin şi ei mai dinapoi. „Ghemul” de colonei, al lui Marian Barbu, se deşiră şi înşiră la nămolurile Ghiolui, cam timp de o lună, cât ţine un concediu, într-o vară, aproape imediat după ’89; însă firele, intriga, se trag de-a lungul a vreo cinci decenii. De tors, nemaivorbind.
Marian Barbu s-a născut în 1939, când scrie romanul Colonelul de la Ghiol este la începutul vârstei reflexive. Viaţa sa, într-un fel, acoperă evenimentele expuse. Le confirmă ca descriere şi le infirmă în desfăşurarea lor, vădindu-le ca alunecate antinomic faţă de realizarea de sine a omului. La un deceniu după scrierea romanului, în Cuvântul înainte, Primum vivere…, de la cartea bilanţieră, Ocheanul timpului – 65, Marian Barbu crede că „a sosit sau a început ceasul deşteptării Omului” din sine şi că se cuvine să defolieze „copacul verbului satanic «a avea»”, pentru a vedea cât „a fi” s-a pus în talgerul balanţei compensativ faţă de „a avea”, din celălalt talger. Şi iată concluzia: „Or eu, n-am făcut altceva, venind definitiv în Craiova, în 1964, decât să mă conving că o existenţă de intelectual, dacă este fracturată de mediu (social, profesional, uman general), prin forţa spiritului, îşi poate găsi împlinirea”, (p. 7). Că este fracturată – nu încape îndoială. Însă ce vrea să fie „ceasul deşteptării Omului”? Este ceasul privirii în sine, al întoarcerii la sine, al luminării procesului de individuaţie. Romanul este rezultatul acestei întoarceri în sine şi asupra lumii. „Individuaţia – zice Jung – este expresia acelui proces biologic – simplu sau complicat, după cum e cazul – prin care fiecare lucru viu devine ceea ce este sortit să fie dintru început”. Religios, filosofic, psihanalitic, gândul i-a dat ocol acestui proces. Hegelian, eminescian, biblic şi, mai de curând, prin Jung, acest proces a fost supus revelării triadelor şi analogiilor dintre vârstele zilei (diurn şi nocturn, de-ar fi să amintim metafora ontică, egipteană, a itinerarului nocturn al soarelui), ale anului, ale omului şi istoriei sale, ale cunoaşterii sale, pe fundalul întregului univers. Ele dau seamă revelator despre procesul individuaţiei şi al cunoaşterii, despre zbaterile inconştientului colectiv.
Simplificat la câteva vorbe, fără a implica „zbaterile” din urmă: prima triadă, etapă, o reprezintă uimirea/contemplarea (şi aparţine zorilor şi dimineţii, copilăriei şi adolescenţei, senzaţiei şi percepţiei); a doua, activitatea/ interioritatea (aparţine amiezii, maturităţii, percepţiei şi intelectului); a treia, reflexivitatea/ libertatea (aparţine amurgului, bătrâneţii, intelectului şi raţiunii). Se ştie că la amurg pasărea Minervei îşi ia zborul; că reflexia este legată de lumina roşiatică a soarelui; că aici soarele priveşte înapoi şi îşi contemplă traseul. La fel se petrece şi cu omul. (Că se întâmplă, uneori, mai devreme, sunt excepţii: studentul Hegel era poreclit Moşul; Eminescu la 20 de ani trage linie şi rezumă.) Marian Barbu este un spirit reflexiv, prea reflexiv – se deduce din creaţia sa. Însă sub lumina reflexivităţii se întâmplă mai întotdeauna, şi compensativ, să se audă zgomotul unor „ape” nocturne! Prima etapă, triadă, se întinde din 1939 până în 1964 – cum şi zice – odată cu terminarea Facultăţii şi venirea ca dascăl în Craiova; a doua, continuă până în jurul vârstei de 50 de ani, adică până în ’89 – la schimbarea de paradigmă social-ideologică, cum s-a zis; a treia, de aici, continuă în deschidere. Este de spus, deocamdată, că în plină amiază, la 37 de ani, la jumătatea triadei a doua, în 1976, îşi dă doctoratul. Pune în cămară, pentru sine, volume de poezie, simbolic numite, Provizii de soare, şi câteva romane. La începutul celei de-a treia, în prima triadă a acesteia, ce le răsuceşte dialectic pe cele anterioare, scrie romanul Colonelul de la Ghiol. Dar în prima etapă, unde contururile formative se trasează mai adânc şi pulsează ulterior mai puternic? Marian Barbu „pune” materia epică a romanului într-un cerc, păstrându-se el ca autor, şi lasă să se ivească pe prima parte a acestuia trei răni engramate în conştiinţă şi-n „apele” hrănitoare ale ei, o triadă obsesivă şi generatoare întru creaţie şi sens al acesteia. Prima: copil, la sfârşitul clasei întâi, trebuie să înveţe pe de rost poezia Privighetoarea, sub supravegherea aspră şi corectă a bunicii. Bucuros că totul este bine, că a îmbunat-o pe bunică, iese în uliţă şi loveşte o blestemată minge de cârpe. Dar un „cui afurisit” din ea îi arată „cât de ruginit ajunsese”. Şi efortul depus pentru spunerea poeziei cu „un legato afectiv” rămâne zadarnic. Cuiul îi lasă o rană semnată pentru totdeauna, pe piele cu un „nasture”, în conştiinţă cu un „dar” venit din exterior, plin de „rugină”. Pornirea şi întinderea în afară cât familia – sub rigoarea străveche a acesteia – , şi comunitatea cea mică sunt înfrânte: păşirea în afară se loveşte de adversativele dar, însă, de cuiul ce împiedică jocul şi retează „floarea” efortului, firava afirmare şi nevinovata plăcere. A doua: adolescent, la admitere la Facultatea de Ştiinţe Juridice, în timpul examenului, secretarul-şef îi constată absenţa certificatului de naştere din dosarul de înscriere. Deşi era în carne şi oase, făptură vie în comunitatea prezentă, este exclus din examen. Deşi era născut, în ciuda evidenţei, totuşi nu avea identitate. Percepţia revarsă acestea înăuntru, desfăcute: sunt şi nu sunt! Identice în sine şi neidentice, până la antinomice, percepute din afară. A treia: după terminarea Facultăţii de Filologie din Bucureşti trebuie să efectueze trei luni de armată la o unitate din Botoşani. Locurile copilăriei lui Eminescu lasă impresii şi le consemnează. Însemnările sale sunt găsite sub pernă de colonelul Topor şi îl zvârle la arest. Orişicât ar fi de nevinovate, a încălcat regulamentele (unei „societăţi” supusă ordinelor ordonatoare) şi îşi pierde libertatea, trece la săpat de gropi pentru stâlpi de înaltă tensiune. Orişicât te-ai zbate şi justifica, din opoziţia intelectului, când devine abstractă şi antinomică ori/ori, nu poţi să scapi, câmpul libertăţii se strânge şi se şterge. „Trei dureri care au impus în destinul meu – precizează Marian Barbu în ipostaza de autor al romanului – trei cuvinte: copilărie, adolescenţă, maturitate. Fiecare având în miezul său: bunica, facultatea, armata. Şi mai încolo, ca în jocurile concentrice: privighetoarea, (re)naşterea, puşcăria. Peste toate, la capătul tunelului de sensuri, se află un paznic – al adevărului sau al birocraţiei. El este colonelul. Bunica, rămasă văduvă, comanda peste toate vieţile celor nouă fii în tot ceea ce întreprindeau. (…) Mai apoi, secretarul facultăţii (…), secretarul şef, colonelul, neputând aresta, m-a exclus de la examen. Dincolo, colonelul Topor (ce nume predestinat pentru fală, de!) a fost chiar armata întruchipată”, (op. cit. p. 7).
Mai mult, Marian Barbu îşi suprapune triada proprie cu cea a epocii, numită prin anii 1947, 1956, 1964. Iar mai în adânc, după cuvintele subliniate, se vede cum s-au forjat verigile din „lanţul” securist al lui Osipov, „dar…, însă…, totuşi…, orişicât…”, „lanţ” ce trece prin materia epică a romanului şi-l pune mereu pe omul ce nu-i din speţa osipovilor să se izbească de un paznic, de un colonel, de un obstacol sau zid. Este lanţul ce ispiteşte şi caută mereu să-l amăgească sau să-l înspăimânte pe om cu o lume paralelă, să-l deturneze de a se înscrie pe calea proprie, a spiritului, mântuitoare prin jertfă şi creaţie.
În a treia instanţă, sunt de înfăţişat câteva determinante artistice şi dâra unui arhetip creator:
a) Marian Barbu construieşte romanul ca o frază germană: aşează într-un cerc întregul conţinut, fie el zis fabulă sau intrigă, după conceptele lui Uberto Eco, pe care de altfel îl şi citează. „Extremele” acesteia, „rama” formează o povestire cu punctul de reazem în prezent şi o semnează „Marian Barbu”, autorul cu „biografie civilă”, iar ceea ce este „înrămat”, revine „actanţilor” introduşi. Iar personajele – se spune – au biografie „literară” (p. 307). Numai că uşor se poate dezvălui, citi „litera” de sub talpa şi „spiritul” lor! Dar nu contează de unde-şi soarbe norul apa, important este să o dăruiască omului şi celor ale sale. În fine, autorul devenind cititor, îşi ia personajele la „refec” din perspectiva cititorului, a sa şi a celorlalţi posibili. Şi, cum nimeni nu poate ieşi din literatură, îşi trece numele pe copertă. Dar să revenim la „propoziţiile” intercalate în marea „frază”, la „tabloul” din „ramă”. Aici se descrie „faţa nevăzută” a lumii, „năvădirea”, cum s-a zis, ţesătura de informaţii şi contrainformaţii cu „actanţii” lor, cu coloneii surprinşi într-un moment de „odihnă”, de repaus la Ghiol. Aici
s-au strâns cei mai mulţi din Chindia (Craiova), aici au revenit cei ce trebuiau sa revină. După sarcini, după chemarea – cea ciclică – a pământului. Autorul, în ipostazele sale, descrie personaje, „fixează” situaţii, ca-n teatru, expune întâmplări, prin intermediul acestora se comentează eseistic omul şi lumea, în spaţiul dintre naştere şi moarte, politică şi religie, mitologie şi ideologice (în adânc, până la blocările în cercurile lor), literatură şi teoria literaturii, estetică şi filosofie – şi, ca toate acestea să se susţină, se aduce angrenajul semiotic cu practicitatea sa, cu autoreferenţialitatea (de altfel, veche de când lumea şi cuvântul), simplu spus, povestirea (povestirile) se autopovesteşte (se autopovestesc). Povestirea îşi poartă cu sine, la vedere, modul de povestire şi, deseori, din acesta se hrăneşte.
Nimic nou, dar exigenţă sporită, privind „apucarea” obiectului, cum s-a zis de fenomenologi, privind raportul dintre subiect şi obiect. Însă dialectica hegeliană îl pusese în lumină sporită cu ale sale peripeţii prin negări şi reluări, spre o concretizare logică. Riguros cu sine şi cu scrierea sa, Marian Barbu se apleacă asupra „tabloului” din „ramă” din perspectiva a trei unghiuri: ziaristul, naratorul şi scriitorul. Sub aceştia se află referentul, grefierul, cel care „notează” şi nu de puţine ori pune în mişcare „triada”. Nu sunt „voci narative”, să evităm multele teorii în domeniu, pe care de altfel autorul le şi împovărează ironic cu sarcini; nenumărate „voci narative”, perspective continuu schimbate s-au tot exersat, uneori supraomeneşte şi ameţitor. Aici, sunt doar trei, o triadă, la care, prin „înrămare” se adaugă al patrulea, „Marian Barbu”, cititorul, verificatorul artistic, completitudinea artistică şi estetică, deci o presiune a quaternităţii ce lasă „urme” morale asupra unui traseu al împlinirii sau diferenţei estetice. De fapt, lucrurile acestea se petrec mai întotdeauna, numai că aici Marian Barbu ni le pune în „oglindă”: „Aşadar, eu plecasem să verific validitatea interesului meu literar – scrie el –, pornind de la tipologia implicată în trama narativă şi descopeream o realitate a vieţii conexă, dacă nu fundamentală pentru cunoaşterea mea. Curiozitatea devenea intelectuală faţă de faptul brut, care mi se despletea văzând cu ochii. Simbolica generalului se particulariza moral până la înregistrarea individului prototip. Ici, aşa, dincolo, aşa, încât am conchis că desăvârşirea calităţii unui text narativ aparţine opţiunii cititorului. Fie a celui care se implică direct în mersul tramei propriu-zise, fie a celui care se explică prin ţesătura epică a textului. În amândouă situaţiile, literatura bună nu mai devine o convenţie a marşului spre imaginar, ci o verificare (simplă sau intelectuală) a ideilor acestuia spre integritatea existenţei fiecăruia dintre noi. Cu cât coeficientul de verificare se multiplică, indicele de repetabilitate urcă spre permanenţă”, (p. 317).
Revenind la „triunghiul actanţilor”: fiecare dintre cei trei îşi face „datoria” în creaţia epică şi îşi explică şi expune modul cum o împlineşte. Pe tot traseul romanului, de aceea este dificil de descris. Totuşi, câteva determinante: Ziaristul vine cu prezentul şi istoria sa. La începuturi, lucra la „Flacăra progresului nostru”. Acum este, cum se spune, „corespondent de presă, trimis special (…) al cotidianului «Telegraful Europei», rămâne în principiu doar să informeze. Din când în când, el devine analist (politic mai ales), pentru că seară de seară urmăreşte la televizorul său buletinele informative prin satelit. El este om internaţional”, (p. 8). „Istoria” – i se întinde înapoi pe aproape patru decenii cu absorbirea şi perceperea „lumii coloneilor” din „Chindia” cu revelatorul episod constituit din peripeţiile lui V. G. Paleolog la Poiana Luncii şi Craiova, înainte de anii ’70. Ziaristul reprezintă prima treaptă din teoria vârstelor şi din procesul de individuaţie şi al cunoaşterii: „zorii cu degete trandafirii”, zicând ca tânărul Homer, copilăria şi adolescenţa, senzaţia şi percepţia. De fapt, ele sunt întinse ca „istorie”, prima etapă, a uimirii şi contemplării, este reluată la începutul celei de-a doua (când autorul a fost vreo şapte ani şi ziarist), a activităţii şi interiorităţii, şi puse laolaltă la începutul celei de-a treia, a reflexivităţii şi libertăţii, imediat după anii ’89, când scrie romanul Colonelul de la Ghiol. Ea se desfăşoară într-o aparentă omologie şi cu a societăţii. Însă nu-i locul desfacerilor acum şi aici. Naratorul vine ca o negare a ziaristului, dar şi ca o afirmare, a acestuia şi a cititorului, „el aprobă sau neagă (…) fără a renunţa la funcţia lui epistemologică”, „inventează ploi imaginare, texte şi cuvinte care se reunesc într-un Dicţionar de semnificaţii, pe cât posibil perene”, (pp. 8-9). Naratorul reprezintă etapa a doua, a amiezii, a percepţiei ce interiorizează şi a intelectului ce desface, a interiorităţii şi a activităţii. Romanele, proza lui Marian Barbu de până la Colonelul de la Ghiol aparţin acestei faze. Scriitorul – „fire contemplativă, el caută să extragă semnificaţii, generalizări din faptele vieţii. Aici, în roman – se spune – misiunea lui se afirmă cu precădere lângă ziarist. Nu în puţine cazuri şi lângă narator. El însuşi însoţit de un grefier sau mai corect, referent”, (p. 8). Scriitorul aparţine fazei a treia, a amurgului şi bătrâneţii, a intelectului şi raţiunii, a reflexivităţii şi libertăţii. Preia amândouă fazele, o reafirmă pe prima şi o neagă pe a doua, ca apoi, pe amândouă să le supună procesului dialectic. Al individuaţiei, al societăţii. În analogiile lor, aproximative, se vede, graţie reflexivităţii, cum tremură un început şi o naştere, un reînceput şi o renaştere de om şi lume, cât formalism şi câte subiectivisme se strâng şi obturează procesul, chiar fracturează ontic şi om şi lume. Altfel, de ce ar fi căutat Marian Barbu diferenţa estetică!? Nu pentru a exclude perturbările acesteia a pus referentul, funcţia neutralităţii, sub triada ziarist, narator şi scriitor? Oare, nu pentru că este conştient de „deplasarea” diferenţei estetice a adăugat el cititorul şi i-a lăsat sarcină morală? Nu cumva triada respectivă, cu procesualităţile ei la nivelul individuaţiei, cu analogiile şi coliziunile sociale, cu reverberaţiile din apele mai adânci ale eului şi cu deschiderea ei spre completitudine şi cuaternitate, dă seamă despre un arhetip creator?
b) Să revenim la câteva determinante asupra conţinutului şi procesualităţilor: Romanul lui Marian Barbu se bizuie pe contrastul dintre „lumea coloneilor” şi a finalităţilor de zi cu zi ale omului şi lumea instituirilor artistice, de reconstrucţie mântuitoare a omului; prima este a rătăcirii – fireşte, prin care trebuie să se treacă – a doua a reîntoarcerii – pe care omul trebuie să o caute, să i se deschidă. Oaia rătăcită nu poate fi găsită dacă stă ascunsă. Prima, dacă nu se deschide, poate să cadă continuu sub limită, în abstracţiunile filistine, în cuvinte hegeliene, sub prostul infinit, a doua, recuperatoare, poate să avanseze spre reconstrucţie şi împlinire ontică, spre infinitul bun. Altfel spus, şi cu vorbele filosofului nostru retras în munţii Păltinişului, să treacă de la un „timp rotitor”, natural, la un „timp rostitor”, al omului ca purtător şi rostitor de Cuvânt. Marian Barbu percepe, determină, defineşte prin trei cuprinderi succesive prima lume, cu faţa văzută şi nevăzută, a coloneilor. Pentru a-i descrie, el a găsit una dintre cele mai relevante metafore: absenţa „textilelor”, a veşmintelor şi a acoperirii trupurilor cu noroiul de la Ghiol. Veşmântul ierarhizează şi obturează gândul, noroiul uniformizează şi dă speranţa însănătoşirii trupului. Dintr-o perspectivă înaltă, trupurile înnoroite par o colcăială dintr-o bolgie dantescă. De suflet nefiind vorba. Derivaţii lui Osipov nu au adâncuri sufleteşti în care să poţi găsi un înger dormind, ei se sinucid, precum colonelul Liviu Mengheş, ei mor fără să ştie de ce – deşi la un anumit nivel se ştie –, rătăcesc, sunt trimişi în misiune şi se întorc în misiune, ori pentru „pământul copilăriei”, sau mormintele părinţilor şi ale lor. Nu pentru monumentele spiritului, ci pentru mormintele trupului. Ei nu au criză de conştiinţă şi nu poartă cu ei psihologii. Ei nu pot să spună nici: „Ajută, Doamne, necredinţei mele!”. Ei posedă informaţii şi contrainformaţii, sunt comentatori şi comentarii reci, pun în mişcare sofistici cu consecinţe şi schimbări de destine şi epoci. Cu o vorbă veche, ei îl pot judeca şi pe dracul şi să-l scoată dator. Sunt cinici fără sistem, adaptabili fără idee. Ei au finalităţi din zona mijloacelor şi nu din zariştea scopurilor. Ei nu sunt liberi, ci prinşi în propria limită, de ordonare şi subordonare. Sunt homo hierarchicus.
Lumea reconstrucţiei omului, lumea aşezată sub stăpânirea infinitului, cum a zis cândva Eminescu, este reprezentată de Marian Barbu prin V. G. Paleolog, Constantin Noica şi chiar prin efortul său intelectual şi creator. Întoarcerea acasă, pentru această lume, înseamnă ca misiunea filosofiei pentru Hegel, aceea ca omul să se simtă la sine acasă. Creator în creaţie. Paginile lui Marian Barbu despre Bătrânul brâncuşolog, cât şi cele despre filosoful de la Păltiniş, parcă aşează o corolă pe fruntea plăpândei fiinţe româneşti. Frumosului brâncuşian i se adaugă şi sublimul natural. După critic, dar şi după prozator. Desenul brâncuşian, Sinea mea, oarecum, descifrat de V. G. Paleolog şi trecut pe coperta cărţii sale, Brâncuşi Brâncuşi (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1976), ca semn al recuperării omului şi a atingerii identităţii creatoare (titlul amintind de identitatea spusă lui Iacob în lupta de-o noapte), trece şi în romanul lui Marian Barbu, reprodus la pagina 129. Cercurile concentrice sunt străpunse de o pană a spiritului, pană ce apoi, repetată ca reflexie, atinge tangenţial cercul de la suprafaţă, ea devenind o piramidă triunghiulară, transcendent şi trinitate. În artă nu sunt străini, zicea sculptorul, cu sens adânc, nu de etnii, şi continuăm sunt doar fraţi şi prieteni divinităţii. Acum, se înţelege de ce V. G. Paleolog îi zicea lui Marian Barbu, „frate al meu mai mic”! Înţelegem chiar şi de ce această lume, homo hierarchicus, poate uneori să fie atrasă, în pofida închiderii ei, spre lumea recuperării omului, prin mântuire şi creaţie, în ţinutul fiinţei şi divinităţii. Reluând, nu principium individuationis luminează acest proces? Iată şi cum preciza şi sublinia C. G. Jung: „Procesul psihologic al individuaţiei este strâns conexat de aşa-numita funcţie transcendentă, care determină liniile individuale de dezvoltare ce nu ar putea fi atinse doar pe calea normelor colective”, (Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Buc., 1997, p. 488).
Şi revenind, nu prea este mult loc de manevră pentru cititorul ce se dăruie operei întru „realizarea” diferenţei estetice. Moralitatea mişcării sale ţine de instituirile ontice cu procesele lor de individuaţie şi creaţie, cu funcţia lor de reconstrucţie şi recuperare divină a omului. „Funcţie transcendentă”, zice Jung în limbaj kantian, funcţie ontologică a omului, zicem acum. Exigenţa acestor funcţii şi desfăşurările acestor procese sunt cele ce l-au îndreptat pe Marian Barbu spre lumina unui arhetip creator. Elementele triadei şi cuaternităţii dau doar seamă, acum şi aici, despre un proces general, mai adânc şi totodată mai înalt.
Marian Barbu, la vârsta maximei reflexivităţi, ne-o spune.
Surd, cine n-aude!
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii ![]() Rame click - comandă online! ![]() Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! ![]() Steaguri publicitare - click pentru a comanda! ![]() Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Alege să o susții! ![]() Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Newsletter
|