Înainte de a pleca în călătoria spre Cheile Jieţului împreună cu părintele Dimitrie Jura, domnia sa a oprit maşina pe marginea şoselei, a oftat şi pe un ton blând ne-a mărturisit că mai are să ne spună câte ceva despre familia sa. Un acel “ceva” păstrat în permanenţă într-un ungher al sufletului, care mocneşte zilnic în toată fiinţa domniei sale. 

 

Din cutia cu amintiri a familiei, preotul Jura ne-a mai adăugat şi alte câteva fragmente interesante, multe dintre ele dureroase, dar esenţiale în cunoaşterea de către noi toţi a dramelor suferite de familia Jura din Jieţ, în vremurile în care comuniştii îşi făceau de cap prin toată ţara, bătându-şi joc fără ruşine de români. 

Părintele Jura nu a uitat însă nici de aspectele mai plăcute, trăite intens de familia sa, îmbinând astfel, cu un meşteşug oratoric de invidiat, părţile rele cu părţile bune, o combinaţie inevitabilă pentru tot poporul acesta, greu încercat. De când se ştie pe acest pământ, românului nu i-a fost uşor, cum nu îi este nici acum, asta fiind probabil soarta hărăzită de Dumnezeu neamului nostru. Iar din ceea ce interlocutorul ne va spune pe parcurs, întărim aceste convingeri, arătând mai ales generaţiilor tinere cam ce au păţit părinţii şi bunicii lor sub monstruosul comunism totalitar, roşu şi diabolic, o adevărată pată de ruşine a istoriei acestui neam.

 

Jieţul are păstrăvărie, după model elveţian, încă din anii `40!

“Să vă mai spun câte ceva important despre tatăl şi bunicul meu… Tatăl meu, Marcu, a început studiile superioare la Facultatea de Silvicultură de la Timişoara. În anii `30 facultatea respectivă, din oraşul de pe Bega, a fost desfiinţată şi toţi studenţii de-acolo au fost îndrumaţi spre Bucureşti. La rugămintea bunicii mele, tata a ales Teologia şi, în paralel, s-a mai înscris şi la alte două facultăţi: la Litere şi la Medicină. Fără să mai obţină şi diplomă de licenţă la acestea două, deoarece în final s-a axat numai pe Teologie, pe care a şi terminat-o cu brio. 

A fost trimis apoi la studii în Franţa, la Strasbourg, unde a continuat să îşi aprofundeze materia. De-acolo a avut ocazia să viziteze Elveţia, unde a văzut pentru prima dată şi o păstrăvărie adevărată. 

Când s-a reîntors acasă, pe la finalul anilor `30, după o scurtă escală la Bucureşti, unde a fost asistent universitar pentru puţin timp la Facultatea de Teologie, Secţia “Istorie”, a venit şi cu păstrăvăria respectivă în minte.

Trimis pe plaiurile noastre de mitropoli­tul Ardealului, Nicolae Bălan, cu scopul trasat de a  pune ordine în parohie (deoarece satul Jieţ devenise un fief al penticostalilor şi trebuia salvat), pe tata l-a prins începutul războiului acasă, astfel că nu s-a mai întors niciodată la Bucureşti. Dar a pus în aplicare, pe la mijlocul anilor `40, exact ceea ce văzuse în Elveţia: păstrăvăria. 

Între timp s-a şi căsătorit cu o jieţancă de la noi din sat, continuându-şi activitatea la Biserica din Jieţ, iar în timpul liber, la păstrăvăria respectivă sau la treburile gospodăreşti. Trebuie să vă spun că această păstrăvărie a ajuns, odată cu trecerea timpului, tot mai renumită în tot judeţul, ba chiar şi în ţară, devenind tot mai căutată. Prin anii `50, în plin comunism, la această păstrăvărie s-a făcut – pentru prima dată în România – înmulţirea artificială a lipanului (denumirea ştiinţifică a acestuia fiind Thymallus-thymallus, în timp ce englezii îl denumesc “lady” deoarece este un peşte deosebit de frumos), păstrăvăria câştigând titulatura de “Staţiunea Piscicolă Jieţ”. Această păstrăvărie a fost concepută şi construită de tata chiar lângă casa pe care aţi văzut-o azi, deci pe proprietatea noastră. Apa care a fost folosită de-a lungul timpului pentru creşterea şi înmulţirea păstrăvilor nu a avut şi nu are nici azi nimic cu râul Jieţ, asta ca să fie clar pentru toată lumea, în mod special pentru cei de la Apele Române Craiova! De ce spun asta? Deoarece apa respectivă vine de la Dumnezeu, din pământ, fiind vorba doar de o pânză freatică şi nimic altceva… Deci, această apă n-a venit şi nu vine nici azi la păstrăvărie prin devieri ale râului, sau prin alte artificii, aşa cum mai încearcă să insi­nueze câteodată unii nepricepuţi în ale păstrăvăriei, fără niciun argument sau fundament real”. 

 

Comuniştii au pus “labele” pe peşte şi şi-au însuşit păstrăvăria, ba chiar şi-au proclamat cu nesimţire şi meritele înfiinţării ei…

“Bunicul, fiind maestru de vânătoare al unui prinţ austriac, a primit la vremea respectivă diferite autorizaţii de construire şi funcţionare pentru un magazin şi o măcelărie, un gater, toate situate pe meleagurile satului Jieţ, nişte facilităţi de care alţi români nu puteau beneficia în anii respectivi. Devenind astfel un om bogat, un “chiabur”, cum era termenul atunci; dar un chiabur foarte harnic, din această cauză sătenii au ajuns să-i spună “Sturzu`”, de la pasărea cu acelaşi nume. Care, se ştie, este prima pasăre care cântă dimineaţa. Iar el, aproape întotdeauna, se trezea printre primii din sat şi se culca printre ultimii. Avea vreo 30 de angajaţi harnici, care munceau cot la cot cu el şi care erau întotdeauna plătiţi foarte bine, fiind foarte mulţumiţi. 

Tata a preluat de la bunicul hărnicia şi dârzenia, construind mai apoi  păstrăvăria de care v-am vorbit după modelul elveţian. A ajuns să se specializeze în creşterea păstrăvilor, făcând în acest sens un studiu unic la vremea respectivă în România, intitulat “Înmulţirea şi creşterea lipanului”. În 1952, când m-am născut eu, din această cauză tata ajunsese să fie bine cunoscut de nomenclaturiştii vremii, care veneau des la păstrăvărie. Numai că, la presiuni repetate, neavând ce face, a trebuit ca pentru lucrarea respectivă să ia şi un coautor (colaborator), un comunist, după regulile atipice de 

atunci. Care era de fapt o “tovarăşă”, profesoară la Facultatea de Piscicultură, pe care o chema Magda Dimitriu. Fac o paranteză aici, referitor la această “tovarăşă” - în anul 1971 am avut şi eu o tentativă să intru la respectiva Facultatea de Piscicultură. Dar m-am retras după examenul scris de admitere, deoarece acolo în sală am întâlnit-o pe… Magda Dimitriu, care avea catedră acolo. Nu am vrut să stau în acelaşi loc cu cea care i-a furat munca lui tata, de aceea m-am retras imediat, fără nicio părere de rău!”.

 

“Tatăl meu a făcut puşcărie sub comunişti pentru că ajuta prea mult oamenii…”

“Referitor la “dizidenţa” tatălui meu, am rămas dator să vă spun cum a ajuns el să facă puşcărie sub comunişti. Lui nu-i plăcea să vorbească prea mult despre asta… Eu l-am întrebat mereu de ce a făcut puşcărie, iar el tăcea mereu. Totuşi, la insistenţele mele, mi-a spus odată: “Fiule, am făcut puşcărie pentru că mi-a plăcut să ajut pe toată lumea. Şi pe românii amărâţi, dar şi pe unguri, ruşi, nemţi sau evrei…”. Mai mult nu mi-a mai spus, probabil ca să mă protejeze, dar eu am înţeles totul: a făcut practic puşcărie pentru toţi, doar pentru simplul motiv că îi plăcea să-i ajute pe toţi, o chestiune de neacceptat de către comuniştii de-atunci. La care se mai adăuga şi faptul că el provenea dintr-o familie de chia­buri harnici, care-l învăţaseră să creadă în Dumnezeu şi să spună sincer întotdeauna ceea ce gândeşte, vorbe care nu erau pe placul activiştilor şi securiştilor roşii. 

Prima oară a făcut puşcărie cam prin anul 1949, anul în care se născuse şi fratele meu. A stat atunci aproximativ cinci săptămâni la sediul Securităţii, de lângă Combinat. Apoi, l-au tot luat şi i-au tot dat drumul, în mai multe perioade ale vieţii, din diverse motive, multe inventate, cum se proceda în acele vremuri tulburi. De altfel, la noi când bătea cineva la uşă la o ora mai nepotrivită, ziceam imediat: “Gata, vine să îl ia din nou pe tata!”. Ultima oară a făcut puşcărie în perioada 1974-1975 pentru “deţinere ilegală de armă”, deşi nu ăsta a fost motivul real”.  

 

(Va urma)