Sâmbăta trecută, la o întâlnire între băieţii din redacţie, nu mai ştiu cum a venit vorba despre ciudaţii din oraşele Văii Jiului. Cum eu şi Mihai Barbu mai scriseserăm despre asemenea specimene, nu a fost greu să ne punem de acord să reluăm subiectul, mai ales că, acum, la vremuri noi, au apărut altele în locul celor vechi.

 

Cei câţiva ciudaţi

pe care-i are în prezent Vulcanul sunt inofensivi, nespus de paşnici şi, la o adică, îţi pot deveni simpatici. Este cazul Magdalenei Portik, cea cu care încep prezentarea galeriei. Este o sărmană care, de multe ori, umblă pe stradă vorbind singură, dar cu care, dacă-i îndeplineşti prima şi ultima dorinţă, aceea de a-i da un leu, te poţi înţelege mai apoi de minune. Stă în Cocoşvar, într-o casă de colonie, are cincizeci şi şase de ani, o pensie de handicap de trei sute cincizeci şi şapte de lei şi o căţeluşă pe care o cheamă Mimi. Pe vremuri, până-n ’85, a lucrat la UMIROM Petroşani, ca turnător-formator, după care s-a ţicnit la cap. Cum? Nici ea nu-şi mai aminteşte. 

 

Ei bine,

mă execut întocmai şi la timp, dându-i leul pe care mi-l cere aproape zilnic, tocmai fiindcă, deşi e aşa cum e, am observat că s-a legat sufleteşte de căţeluşa care o însoţeşte peste tot. Dar nu numai eu o onorez cu câte o bancnotă. Mai sunt şi alţii, îndeosebi la Poştă, unde parchează de obicei, care, de milă, desigur, îi dau câte un ban. De cele mai multe ori, pe lângă leul care ştiu precis că nu merge la Ateneu, îi mai las ceva. Câte un os pe care, dacă Mimi nu are timp să-l roadă în momentul acela, ştiu că-l va mozoli în linişte atunci când ea şi stăpâna vor ajunge acasă.