Azi, prietenul nostru Gheorghe Olteanu împlineşte o anumită vârstă. Pentru că, oricum, tinereţea spiritului şi a trupului său nu sunt în deplin acord cu datele din buletin (şi din CNP) voi trece sub tăcere cifra respectivă.

 

Cu Ghiţă Olteanu mă ştiu de o viaţă. El zice că prima imagine care îi vine în minte, în ceea ce mă priveşte,  datează încă din fostul regim. Atunci eu i-aş fi zis, într-o staţie de autobuz, „să trăiţi!” şi că el ar fi înclinat, cât de cât, capul. E o întâmplare pe care eu nu mi-o amintesc deloc. Dar dacă el o ţine, ca pe un sfânt odor, în arhiva lui sentimentală, o să mă prefac că a fost aşa, de câte ori o să mi-o amintească. Ca să fiu sincer, pe atunci nu aveam prea multe motive să-i fi spus lui Ghiţă militărescul „să trăiţi!”. Înainte de 1989, Gheorghe Olteanu făcea poze „la minut” cu zeci de mineri care zâmbeau, regulamentar, atunci când li se cerea, la comanda fotografului, să fie veseli şi optimişti. E drept că erau nişte poze care apăreau pe prima pagină a Steagului roşu dar nu aveau mari calităţi artistice. Pe atunci îl stimam pe Gheorghe Olteanu doar pentru că auzisem despre el că era un vajnic corector aflat mereu, noapte de noapte, în slujba Limbii române. Îmi închipui ce lupte trebuia să dea cu mânuitorii limbii de lemn şi cu frazele „stas” ca să le poată umaniza, cât de cât, şi să le dea dreptul firesc la viaţă. Prin anii 1993-94 am avut ocazia să lucrăm împreună la cotidianul Zori noi. Am făcut, o vreme, un cuplu de reporteri-pistol (aşa cum au fost, mai târziu, Marian Boboc şi regretatul Dan Codrea) care scriau, la două mâini, reportaje cu subiectele fierbinţi ale traziţiei. Aşa am scris, în tandem, despre o vajnică ilegalistă (care era considerată, înainte vreme, pardon de expresie, curva Budapestei, iar, după venirea comuniştilor la putere, devenise un VIP local, chemat la întrevederi de taină, cu Gheorghiu-Dej la Casa de oaspeţi „Gheorghe Apostol”), despre foşti eroi ai muncii socialiste şi despre faimoasa doamnă Copil - de la Fabrica de mâncare de la Vulcan. Am bătut, la pas, Colonia Petroşaniului şi i-am spus poveştile întâlnite în cale. Am fost împreună, de câte ori s-a ivit prilejul, să comandăm câte „o fasolică” la celebrul local „Împinge tava” al regretatului Georgică Ceaureanu. Ca să nu mai lungim inutil fraza, vom rezuma: am fost, odată, mai tineri şi am fost mai fericiţi.

N-am apucat, nici unul dintre noi, să scriem despre inevitabilul subiect numit PT13 (adică punctul termic 13) care era situat în cartierul Dimitrov. El nu funcţiona, niciodată, la parametrii solicitaţi de mărimile zile care locuiau în acel perimetru. (Când cineva era în pană de idei jurnalistice, bunul nostru şef,  Gică Chirvasă, îl trimitea, inevitabil, să facă un reportaj, la faţa locului, la PT13. Cum reportajele respective nu prea aveau viaţă - pentru că erau pline de cifre inutile - nea Gică a lansat, la nervi, un faimos îndemn prin care ne ameninţa că „De mâine facem presă!”. E drept că unii dintre noi n-au apucat niciodată acea zi, care se dovedea la fel de îndepărtată precum zorii de aur ai comunismului.)

La un moment dat, o parte din redacţia „Matinal”-ului a plecat să producă un săptămânal numit „Unda de şoc”.( Părăsită de toţi cei care au fondat-o, gazeta respectivă mai trăieşte şi azi graţie tenacităţii lui Ghiţă Olteanu). De atunci, de la momentul „Unda de şoc”, şi până azi nu am mai avut ocazia să scriem, fiecare, zi de zi, la acelaşi cotidian. Prietenul nostru comun, Cătălin Docea, ne-a facilitat, amândorura, această bucurie tardivă.

Cu Ghiţă Olteanu  concurenţa e foarte stimulativă. De multe ori mi se întâmplă ca seara, cineva drag din Vulcan să mă sune şi să mă provoace să ascult „bucăţi” de rock faimoase în interpretarea lui. Aceasta înseamnă că dl. Gheorghe Olteanu e un om foarte ocupat cu muzica, după ce lasă deoparte unelte jurnalistului. Aceste pasiuni sunt, pentru prietenul meu, utile şi dulci. El este exemplul cel mai viu că filosoful Voltaire (cel ce a scris şi „Şapte discursuri despre om”) a avut dreptate când a zis că îl deplânge pe „omul copleşit de povara timpului său liber”. Ziaristul Gheorghe Olteanu este prins de microbul jurnalismului care nu-l slăbeşte din zori şi până seara tîrziu. Acum chiar că-mi vine să-i spun, cu un maxim respect: „Să trăiţi, domnule ziarist Olteanu!”. Şi să vă urez viaţă lungă alături de Daihatzu-l dv. japonez. (Cu care, am aflat pe surse, că veţi merge personal, cât de curând, să vedeţi cum funcţionează Apusul chiar la el acasă). Pentru că la Vulcan, asfinţitul se confundă, mereu, cu un nou răsărit… 

N.R. Şi redacţia ZVJ se alătură urărilor de mai sus, dorindu-i colegului Gheorghe Olteanu să ţină, la fel ca şi până acum, steagul jurnalismului de calitate sus. Dacă nu şi mai sus…