Ion D. Sîrbu a fost toată viaţa un obstinat căutător de adevăr. Multe s-au spus despre el, dar se mai pot încă spune multe. Dacă de coşmarul frontului Sîrbu a reuşit să scape cu viaţă, venirea comuniştilor la putere nu i-a fost de bun augur. El a scăpat de primul val de arestări stârnit chiar în 1945, a scăpat cu bine şi de cel de al doilea val din 1948-1953, însă iată că de al treilea, din 1956-1960, nu a mai izbutit să scape. Spun acest lucru neuitând să reamintesc faptul că Ion D. Sîrbu a fost un fiu al clasei muncitoare, un copil al proletariatului, în tinereţe cu adeziuni şi simpatii politice de stânga îndreptate chiar spre organizaţiile comuniste, ilegale înainte de 23 august 1944. Deci, cineva ar putea spune că Gary avea toate datele să fie un privilegiat al noului regim. Desigur, dacă nu ar fi fost mai înainte de toate un om profund moral care nu s-a putut abţine să nu ia apărarea magiştrilor lui atunci când aceştia erau vizaţi să fie puşi pe liber de acoliţii noului regim. Atunci Ion D. Sîrbu a luat atitudine făcând nişte declaraţii care l-au incriminat şi astfel a intrat, în chip nedorit, în atenţia organelor de partid şi de represiune ale statului comunist. El nu a fost uitat de către acestea, foarte probabil că a şi fost urmărit, iar atunci când a făcut un pas greşit a fost imediat arestat.  

După ce a fost disponibilizat de la facultatea clujeană, a ajuns mai întâi profesor la un liceu din Baia de Arieş, prin 1950, apoi la un liceu de fete din Cluj, acest al doilea episod fiind evocat, împreună cu altele, de Lelia Nicolescu, în cartea ei, apărută în 1999. Lelia Nicolescu, fostă elevă de a lui Gary Sîrbu, a realizat mai degrabă un colaj de texte din opera fostului ei profesor, în speţă câteva din cele care se refereau la perioada cât Sîrbu predase acolo. După aceea el este nevoit să părăsească şi Clujul din cauza unor neînţelegeri cu colegii lui, fiind transferat la Bucureşti, unde a lucrat ca gazetar la Revista de pedagogie şi pe urmă la revista Teatru, începând din 1956.  La această din urmă revistă îi are colegi, printre alţii, pe Al. Mirodan şi Andrei Băleanu, care vor avea un rol deloc neglijabil în demascarea, un termen la modă pe atunci, lui Gary şi chiar vor depune mărturii la procesul ce va urma. Alt coleg a fost Ştefan Popa, nimeni altul decât Ştefan Aug. Doinaş de mai târziu. Şi el a fost arestat ulterior, dar a compărut şi ca martor în procesul Sîrbu. Ce s-a întâmplat de fapt? În 1956, în octombrie, la Budapesta a avut loc revoluţia maghiară îndreptată împotriva ocupaţiei sovietice. În anii de dinainte de 1990 i s-a spus „contrarevoluţia din Ungaria”, că doar fusese o revoltă împotriva regimului sovietic şi a ordinii comuniste. Această mişcare de înlăturare a dominaţiei sovietice şi a regimului comunist, ale cărui rigori erau deseori aberante, a avut ecouri şi în România. Nu mai departe decât la Timişoara studenţii au aderat la ideile revoluţiei budapestane, a fost agitaţie, un început de mişcare, de manifestaţie, dar, întrucât la noi organele de securitate erau mai vigilente, ea a fost înabuşită din faşă. Ar fi poate interesant de menţionat că la Budapesta insurgenţa pornise tot din mediile studenţeşti, de la o facultate de construcţii. Ce s-a întâmplat aşadar în redacţia revistei Teatru? În acea vreme în redacţie şi-a facut apariţia un prieten al lui Ştefan Popa, pe nume Marcel Petrişor, mai tânăr decât Gary Sîrbu, fiind născut în 1930. Acesta, de asemenea intelectual şi scriitor dar şi un spirit insurgent – se pare că făcuse parte din mişcarea legionară – a deschis o discuţie despre cele petrecute în Ungaria şi a afirmat chiar că şi în România ar trebui organizată o mişcare la fel pentru a sprijini revoluţia maghiară dar şi pentru revendicarea unor drepturi, aşa cum făceau cei de la Budapesta: vot universal liber, libertatea totală a presei, revizuirea economiei planificate, retragerea ocupantului sovietic – Go home, Russians!, scria pe vitrinele magazinelor de la Budapesta – şi multe altele. Marcel Petrişor, care îndemna la nesupunere şi la manifestaţii, a fost urmărit, apoi arestat, judecat şi condamnat. Nu a fost însă singurul – au urmat Sîrbu şi Doinaş – pentru că Petrişor s-a adresat atunci lui Doinaş, Sîrbu fiind de faţă, iar Doinaş i-a răspuns instigatorului : „Vom fi şi noi acolo!”. Sîrbu i-ar fi zis apoi lui Doinaş: „Petrişor este un idiot!”. Era un răspuns raţional, pentru că în condiţiile carcerale din România vremii aşa ceva nu era posibil. Treburile păreau să se fi liniştit un timp, dar în toamna anului 1957, pe 17 septembrie, Ion D. Sîrbu a fost şi el arestat şi judecat. A fost acuzat de „omisiune de denunţ” ceea ce însemna că dacă ai auzit undeva vorbindu-se, de exemplu, împotirva regimului, trebuia să te adresezi organelor de securitate pentru a face un denunţ. După anchete care durau mult, cum se ştie, Ion D. Sîrbu a fost condamnat la un an de închisoare la 14 februarie 1958. Ştefan Aug. Doinaş şi M. Dragomirescu, alias Mihu Dragomir, au compărut în proces ca martori ai apărării. Ei au făcut declaraţii favorabile lui Sîrbu; de exemplu Mihu Dragomir a spus că Ion D. Sîrbu este un om cu convingeri de stânga, că i-a făcut o bună impresie atunci când i-a adus spre publicare, la revista Tânarul scriitor condusă chiar de Mihu Dragomir, nişte manuscrise. În septembrie 1958 Gary Sîrbu a fost eliberat fiindcă i se terminase condamnarea, adăugate fiindu-i la perioada de detenţie şi lunile când fusese anchetat. Însă către sfârşitul lui 1958 a fost din nou arestat şi condamnat, de astă dată pentru uneltire împotriva ordinii sociale. În instanţă s-a discutat şi problema piesei Sovromcărbune, în acel moment intitulată Mâine începem, iar mai târziu Frunze care ard.  De această dată Sîrbu este condamnat la 7 ani de închisoare şi la 4 ani de privare de drepturi civice după executarea detenţiei. Cât despre piesa cu pricina, ea fusese vreme îndelungată supusă reflecţiei şi modificărilor. Sîrbu se gândea la ea încă din anii ’40, era o piesă despre mineri, evenimentele se petreceau înainte de 1944, muncitorii nemulţumiţi declarau o grevă, dar nu existau sugestii la starea de facto a minerilor din anii ’50. Totuşi piesa a fost suspectată de instigare şi subversiune. Sîrbu  pregătea piesa pentru publicare, după ce se făcuse cât de cât cunoscut cu altă piesă, Căţelul, şi cu o cărţulie, cum zicea el, nişte povestiri, e vorba de volumul Concert. 

Ce publicase, de fapt, până atunci, Sîrbu ? Citez din nou din cartea lui Mihai Barbu, Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire: „Poate nu ştii în ce impetuoasă desfăşurare de forţe literare eram în clipa fatală”, îi scrie Sîrbu după ieşirea din detenţie lui Ion Brad. „Conduceam cu o autoritate din ce în ce mai recunoscută cronica dramatică la revista Teatru şi Tânarul scriitor. Publicasem nuvele şi reportaje în mai multe reviste ale vremii, vreo cincisprezece la număr. În Gazeta literară, Tânărul scriitor, Scrisul bănăţean, Iaşul literar, Flacăra. Am scos o cărţulie, Concert, în 1956, destul de elogios primită de critica literară. Aveam sub tipar două volume mari, trei-patru  sute de pagini, în ultima fază redacţională, aprobate, contractate la E.S.P.L.A, un volum de nuvele satirice, Caz disciplinar, la Editura Tineretului, alt volum de sinteză epică în mozaic, Povestiri petrilene”. Caz disciplinar a apărut în anii 80 în volumul de proză scurtă Şoarecele B şi alte povestiri, iar Povestiri petrilene mai devreme, prin anii ’70. Trebuie spus – chiar Ion D. Sîrbu mărturiseşte că la arestare manuscrisele i-au fost confiscate de securitate şi niciodată înapoiate, fiind probabil distruse, aşa că scriitorul a trebuit să refacă aproape totul din memorie: mai multe piese, nouă povestiri din volumul Şoarecele B… şi altele. „O piesă a mea, Mâine începem, a obţinut premiul I la un concurs de dramaturgie şi a fost inclusă în repertoriu. Ministerul Culturii a însărcinat pe Ionel Olteanu (regizorul Ion Olteanu, n.m., I.L.) cu pregătirea unui spectacol festiv cu care să se deschidă solemn stagiunea teatrală închinată serbărilor de zece ani de la proclamarea Republicii Populare Române. (Era în 1957, n.m., I. L.). La cinematografie mi s-a premiat un scenariu, Bivoliţele, după care Boroş H. a încercat să toarne un film. La Teatrul Tineretului aveam în studiu o comedie a mea, Căţelul. Toate astea pe piaţă. Nu mai spun ce-aveam în cap şi în sertar. Visam o epopee a minerilor mei, începusem un studiu de estetică în legatură cu problema Realitate şi metaforă în arta spectacolului. Aveam alte două piese gata, un scenariu nou” ş.a.m.d. Sîrbu era pe val, era prolific, scria, publica… Culmea este că piesa premiată a constituit unul din capetele de acuzare la proces!

Cum au fost cei cinci ani de detenţie, Ion D. Sîrbu nu a prea spus, a vorbit puţin despre puşcărie, cu prietenii lui şi chiar cu soţia sa, Elisabeta Sîrbu. Apropae nimic, aproape deloc. El era un om demn, nu se văicărea, poate ca era şi un om prudent din acest punct de vedere. A fost permanent urmărit şi mai mult ca sigur că la eliberare, lui, ca tuturor detinuţilor politici, i s-a pus în vedere să nu sufle o vorbă despre suferinţele din regimul de detenţie. Rar pomeneşte, în discuţiile ocazionale cu foşti tovarăşi de închisoare, ce suferiseră şi cum „petrecuseră” ei  în puşcărie. 

Demult, în mai 1994, doamna Elisabeta Sîrbu mi-a povestit ce vorbea Gary cu foşti colegi de lagăr şi închisori, menţionând doi dintre ei. Unul era preotul Prunduş de la Cluj, iar celălalt tot un preot, greco-catolic de asta data, pe nume Simion Cure. Menţionez că Ion D. Sîrbu a fost elibertat din închisoare în februarie 1963, cu doi ani mai devreme faţă de expirarea termenului. Ce vorbea Sîrbu cu aceştia, în rarelor lor întâlniri? Citez din cartea mea, Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu: „Nu şi-a schimbat nici pansamentele  însângerate ale sufletului în văzul tuturor. Cel mult a tăcut. A tăcut aşa cum i se întâmpla când se întâlnea cu preotul Prunduş de la Cluj, cu care stătuse în puşcărie. Atunci, în cele mai deschise momente, ei evocau oamenii din închisoare. 

Ioan LASCU (Din volumul în curs de apariţie)