Să aduci la lumină documente din arhive şi din biblioteci se zice că nu e mare lucru, să faci o cartea cu documentele respective e chiar o modă, dar să dai un sens acestor însemnări şi să transformi documentul în poveste şi cetăţeanul în personaj este artă şi despre aceasta este vorba în cartea-document a ziaristului Marian Boboc, Prăvălia cu istorii de pe Jiul de Est şi Jiul de Vest (vol. I, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2010). 

 

Sunt două planuri care se suprapun pe parcursul lecturii: unul documentar, care concretizează evenimentul, fixându-i coordonatele istorice, politice şi sociale, şi unul narativ, care aparţine scriitorului, prezent ca voce „din public”. El îşi asumă rolul de a spune povestea, pe care o susţine cu documente, şi de a proiecta umbra trecutului pe cortina prezentului, comparând două lumi, între care găseşte mereu corespondenţe.

Istoria începe, la fel ca în romane, cu un bal, Un bal din vremea când Valea era Mica Americă, unde întâlnim toate personajele care vor fi apoi părţi din istorii. Ritualul deschiderii este atât de sofisticat, încât un tânăr a mărturisit pentru presa locală că ar fi preferat ceremonia mai scurtă şi masa mai lungă. Organizatorul evenimentului: Asociaţia Patronatului Industriaşilor din Petroşani, un suprapersonaj. Balul este un laitmotiv al cărţii, pentru că petrecerea continuă din cazinouri în cârciumi, din cârciumi pe străzi, din străzi în casele mici de colonie. Motiv de distracţie este viaţa însăşi, dar şi moartea, căci următorul bal este dat în cinstea viitorului dric nou-nouţ, achiziţionat, prin strângere de fonduri, pentru comunitate. 

Întâmplările din timpul Crăciunului din 1897 pot constitui separat mini-naraţiuni, căci fiecare sărbătoreşte la nivelul său: un nazaritean se sinucide, Dombach Miklos bea până moare, Faith Ferencz îşi incendiază din greşeală grajdul, pe când lui Lorincz Jakab pisica îi dă foc magazinului. Unii fură şi sunt prinşi, alţii fură şi reuşesc să scape, pe când alţii, oameni cinstiţi, anunţă că au găsit portofel plin cu bani.

Din America de Sud, un inginer miner din Lonea emigrant trimite o scrisoare emoţionantă, prilej pentru comentator să facă trimitere la statutul actual al emigrantului român din Uniunea Europeană.

A doua poveste, Vizite regale în Valea Jiului, este, pe departe, cea mai documentată dintre toate, dar şi cea mai puţin spectaculoasă, şi include toate însemnările ce atestă prezenţa familiei regale în Valea Jiului şi în judeţul Hunedoara.

Inundaţiile interbelice dau dimensiunea apocaliptică a Văii Jiului, dar aduc şi bucurie birocraţilor, căci în urma nenorocirii li se măresc salariile. În timpul potopului se aprinde şturţul (locul unde e depozitat praful de cărbune ce nu mai poate fi folosit – n.a.); un deal întreg în flăcări arzând deasupra oraşului Petroşani creează impresia tragediei din Pompei.

Povestea-dezbatere Judeţul Valea Jiului arată că vechiul conflict dintre Ardeal şi Oltenia are rădăcini adânci, alimentate politic de clasa conducătoare.

Cea mai picantă este Prostituate, bordeluri, case de randes-vous, amoruri tarifate, în care descoperim de pe atunci o preocupare recentă a economiştilor de azi: stoparea evaziunii fiscale. Pe de-o parte, există „fete cinstite”, care lucrează cu „condicuţă”, plătind taxe şi mergând la medic, pe de altă parte, există munca la negru, concurenţa neloială a fetelor care furau clienţii. Întâlnirile pe traseu ale „servitoarelor amorului” se lăsau cu păruială. Îngrijorarea cea mai mare este în rândul medicilor, care îşi dau seama că prostituatele care nu sunt controlate răspândesc bolile venerice. Ca mini-naraţiuni se constituie consemnări din presa vremii şi declaraţii de la poliţie: un domn este sedus şi buzunărit; nevestele minerilor fac bani când soţii sunt la şut; basarabeanca Ana Jo face dragoste clandestină în casă. Pe lângă acestea, traficul de minori şi prostituţia infantilă devin industrii în înflorire.

Ca o variantă americană a filmelor cu gangsteri este povestea Banda Mâna Neagră. Autorul îi prezintă cu nostalgie şi umor pe cei care atacă maşini în Defileu, ucid, jefuiesc, apoi dispar fără urmă, trimit scrisori de ameninţare şi intră în casele oamenilor avuţi: „Dacă infractorii interbelici, periculoşi, nu-i vorbă, prăduiau pentru strictele necesităţi – ca să mănânce şi ca să se îmbrace, ori ca să-şi îngrijească părinţii bolnavi – infractorii de azi ai Văii Jiului au închis fabrici, uzine ori au devalizat bănci doar ca să se dea-n jeep prin buricul târgului, schimbând marcă după marcă ori de câte ori Valea mai urcă un procent în clasamentul naţional al sărăciei”. (Marian Boboc, op. cit., p. 256)

Înduioşătoare este povestea celor care fură cărbuni ca să trăiască: Mine clandestine. Hoţii la cărbune! La furat mergeau mame şi copii; un raport al poliţiei consemnează arestarea copiilor care au furat să se încălzească şi a femeilor care au vândut cărbune să cumpere mâncare. Deoarece vin alegerile, Societatea Petroşani nu ia nicio măsură împotriva micilor hoţi de cărbune, socotind că acestea sunt pagube minore. Pe de altă parte, sunt pedepsiţi cei care deschid mine clandestine, de unde extrag cantităţi însemnate de cărbuni: Una-i uzul, alta, abuzul. Această poveste explică faptul că mulţi mineri din Valea Jiului alegeau să emigreze de sărăcie, căutând în ţări îndepărtate (din America de Sud) bunăstarea materială. 

Nu sunt uitate evenimentele sportive ce se desfăşoară la arena sportivă din Petroşani, primele caricaturi din presa Văii Jiului şi constituirea primei reţele de turnători după alegerile din 1948.

Deşi poveştile sunt grupate de către autor pe criterii tematice, se disting patru coordonate ale prezentării Văii Jiului: distracţiile de la Cazinoul muncitoresc (baluri, vizitele personalităţilor, evenimentele de tot felul), familia şi mişcările sociale (ocrotirea familiei de către diferitele confesiuni religioase din Valea Jiului, concubinajul, adulterul, etniile), organizarea socială (aprovizionarea, comerţul, meserii colaterale, activitatea poliţiei, presa), politica şi politicienii.

Ca personaje bine conturate, amintim: inginerul Petrovan, a cărui răpire pare luată dintr-o carte poliţistă; zidarul Lazăr, combinator şi peşte; inginerul Pittner, emigrant care-şi trimite povestea spre a fi învăţătură celor ce vor să-l urmeze.

La final de lectură se poate spune că din cartea lui Marian Boboc învăţăm un lucru: istoria interbelică este una singură, scrisă şi rescrisă după circumstanţele politice, dar istoriile sunt invariate. Asupra lor nu se poate interveni, pentru că au fost ridicate din real în ficţional şi rămân ca operă literară. Istoria se schimbă, nu şi istoriile.

Prin cele 18 poveşti, ziaristul Marian Boboc descoperă pentru noi Valea Jiului, iar pentru sine, prin filonul epic, descoperă întoarcerea ziaristului la literatură. 

Mihaela BAL