Cum s-a văzut cu ochiul liber, postumitatea lui Ion D. Sîrbu a fost surprinzătoare, cel puţin la o primă privire. Boomul Sîrbu se datorează în primul rând publicării unui mare număr de texte inedite, ceea ce reprezintă revanşa scriitorului asupra interdicţiilor îndurate în timpul vieţii. Succesul de public şi de critică al scrierilor publicate din 1991 încoace a depăşit notorietatea antumă, atâta cât ea a existat. Afirmaţia generalizatoare că şi textele postume le depăşesc valoric pe cele antume nu este nici ea riscată, fiindcă opera postumă – jurnal, romane şi epistolar – sunt produsul unui spirit liber, nedeformat de cenzura comunistă. Ignorarea deliberată a cenzurii a îngăduit evoluţia unui spirit sincer, dezinvolt, neîngrădit; într-un cuvânt, aici ni se arată Ion D. Sîrbu cel adevărat, în toată anvergura sa, printr-o manifestare nestingherită a naturii sale de scriitor. Această „a doua faţă a medaliei” aduce argumente temeinice, consistente, şi pentru ceea ce, după 1990, s-a numit literatură de sertar, şi pentru disimularea şi cvasi-anonimatul la care au fost constrânse adevăratele personalităţi, şi pentru rezistenţa tacită, obstinată, pe care şi-au impus-o unele dintre acestea pentru a supravieţui, adeseori nădăjduind doar într-o minune providenţială. 

În sensul propriu al termenului, aşa cum a fost ea publicată cronologic, antum şi postum, opera lui Ion D. Sîrbu ca act personalizat, ca purtătoare a amprentei unei personalităţi ce nu s-a manifestat totdeauna făţiş, ar putea fi taxată de o anume duplicitate; este însă o duplicitate necesară, în genere acceptabilă prin impunerea anonimatului şi/sau a represiunii din umbră, însă lăuntric neacceptată de scriitorul nostru. Din acest motiv, cărţile de dinainte de 1990 acuză pe alocuri convenţionalismul în idei şi forme literare, sunt strategic temperate, supravegheate, pe câtă vreme cele de după aceea încântă, excelând printr-o mare spontaneitate. Opera antumă acuză un sensibil aspect de „compunere”, de „elaborare”, de „self control”, ceea ce nu reprezintă decât nişte discrete dar inevitabile forme de autocenzură. Ca să fim drepţi, trebuie să amintim în acest context că Ion D. Sîrbu a încercat să publice, pe când trăia, şi romanul Lupul şi catedrala, respins de Editura „Cartea Românească” în 1987. Citindu-l după ce a fost publicat în 1995 la Editura „Casa şcoalelor”, am înţeles perfect cum un regim interdictiv asemenea celui ceauşist nu ar fi tolerat apariţia unei atare cărţi, mai cu seamă în acea perioadă când orice aluzie sau asemănare, fie şi întâmplătoare, cu malformata stare de lucruri, erau interpretate ca acte de propagandă împotriva acelui regim.

Oarecum o surpriză şi, fără îndoială, un fapt benefic în destinul operei postume a lui Ion D. Sîrbu poate fi considerată şi reeditarea celor două volume ale Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, publicat întâia oară la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova în 1991 (volumul I) şi, respectiv, în 1993 (volumul II). În vara anului 1996 aceeaşi editură a materializat posibilitatea de a republica jurnalul. Această a doua apariţie s-a datorat unui entuziast numit Toma Velici, pasionat de carte, cu o bogată experienţă tipografică dar şi editorială. Acesta, alături de o colaboratoare numită Elena Ungureanu, s-a zbătut pentru procurarea unor fonduri prin sponsorizare, ai căror furnizori au dorit probabil să-şi păstreze anonimatul sau au fost omişi la imprimare, deoarece nu i-am regăsit menţionaţi între sau pe coperţile acestei a doua ediţii. Oricum reeditarea Jurnalului unui jurnalist fără jurnal a fost un eveniment editorial îmbucurător şi aducător de noutate în sensul că el a deschis calea reeditărilor operei postume a lui Ion D. Sîrbu. Următorul pas a fost făcut, la nici doi ani, de Editura „Cartea Românească”, care, la iniţiativa directorului de atunci, Dan Cristea, a publicat a doua ediţie a romanului Adio, Europa!. Rapida reeditare a constituit şi o probă a succesului şi a valorii cărţilor apărute postum, în particular a jurnalului; în al doilea rând, comparativ cu ediţia I, la ediţia a II-a remarcabilă a fost ţinuta grafică îngrijită, plăcută, calităţile materiale ale celor două volume (hârtie, copertă, tipar etc.), ca şi unele bune intenţii de îmbogăţire a conţinutului, în mare parte realizate. Între acestea se numără tipărirea, la finele volumului II, a versiunii integrale a interviului intitulat Eu l-am văzut pe Blaga plângând, publicat parţial în revista Ramuri nr. 2 din 1989. Interviul a fost realizat de ziaristul craiovean Ion Jianu, actualmente la Gazeta de sud. În al treilea rând, nişte consistente referinţe critice, bineînţeles selective, ce vizau textele tipărite după 1989 şi, în final, o Addenda constând din fascicole răzleţe prelevate din Caiete…, prima formă de scriere a viitorului jurnal, precum şi reeditarea prefeţei lui Marin Sorescu ce însoţise prima ediţie. Prefaţa era incitant intitulată Mâncăm absurd pe pâine, formulă extrasă, de fapt, tot din jurnalul lui Sîrbu. Ca orice ediţie ce se voia „de lux” sau „bibliofilă”, cea de a doua avea la final şi un cuprinzător colofon. Nu în ultimul ar fi trebuit remarcată sobra dar eleganta grafică a coperţilor datorată pricepuţilor plasticieni Eustaţiu Gregorian şi Lucian Irimescu. În sfârşit, în anul 2009, tot la Editura „Scrisul Românesc” a văzut lumina tiparului a V-a ediţie a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, cu o postfaţă semnată de Florea Firan şi cu un destul de bogat material fotografic inserat la sfârşitul volumului II, ediţie ce reia una anterioară publicată de Institutul Cultural Român. 

În capitolul Lucian Blaga-Ion D. Sîrbu: magistru şi discipol am afirmat că, în unul dintre interviurile incluse în volumul I de publicistică – Atlet al mizeriei, Ion D. Sîrbu a oferit prima şi aproape singura imagine coerentă despre Blaga. În ordine cronologica afirmaţia este valabilă; este, de asemenea, valabilă în privinţa conciziunii, adică, vreau să spun, a caracterului sintetic. Interviul Eu l-am văzut pe Blaga plângând, un punct de acroşaj al volumului II al ediţiei secunde a jurnalului, reprezintă, nu încape nici un dubiu, o dezvoltare necesară şi scontată a acelui pasaj. În acest al doilea interviu, Ion D. Sîrbu amestecă informaţii şi reflecţii răspândite şi prin alte texte de ale lui, cu osebire în jurnal dar şi în unele scrisori, şi mai „pune pe tavă” o mulţime de referinţe noi, de o incontestabilă valoare pentru istoria literară. Conţinutul memorialistic al acestor mărturii se alimentează din prodigiosul intelect al lui Sîrbu, cu toate că el a refuzat ideea de a-şi scrie memoriile pretextând că nu credea că viaţa lui ar fi fost interesantă: 

„[…] Biata mea viaţă nu a fost nici tragică şi nici comică, nici aventuroasă şi nici banală. Am supravieţuit, subexistând. Am durat şi am îndurat, sperând”. (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, ed. a II-a, pag. 296).

Ion D. Sîrbu afirmă că a trăit mai degrabă sub semnul ridicolului decât sub semnul semnificativului, memorabilului, excepţionalului, al evenimentelor majore. Înţelegem de aici că Gary, în afara unui explicabil joc al umilinţei şi al modestiei, evită cât poate, în împrejurările date – interviul este datat chiar de el: „26 ian.- 6 febr. 1989” – o astfel de tentaţie. Împrejurările erau mai întâi adverse politiceşte, dar astăzi ştim bine că el nu ar mai fi avut nici timpul fizic de a le scrie, deoarece se afla în ultimul an al vieţii. Poate că Sîrbu era conştient şi de inutilitatea unui asemenea demers, deoarece opera sa este preponderent autobiografică, memorialistică, aşa cum am subliniat şi am demonstrat deja îndeajuns. Regăsim aici unele idei şi menţiuni din jurnal, într-o formă mai mult ori mai puţin schimbată:

„Am fost, în 1947, cel mai tânăr conferenţiar universitar din ţară ca, în 1964, să ajung cel mai bătrân vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.”; sau: „ Ca să pot trăi […], a trebuit să uit şi să iert: ca să fiu şi eu, la rândul meu, uitat şi iertat.”; sau: „Am spus-o şi o repet (s. m., I. L.). Aceste două nume intră în conul sacru al inimii mele. Lucian Blaga reprezintă pentru mine (şi pentru întreaga generaţie transilvăneană din care fac parte) „meşter-grinda” conştiinţei noastre cărturăreşti – iar Tata, minerul Ioan Sîrbu, pentru mine numai, ar fi piatra de la temelia condiţiei mele umane.” (ibid.) 

Pentru Ion D. Sîrbu, Lucian Blaga este pilonul pe care s-a edificat personalitatea lui culturală, iar tatăl său – celălalt pilon, pe care s-a edificat personalitatea sa etică şi etnică. La fel, în teatru, consider că două sunt piesele ce reprezintă, în raport cu acest sector al creaţiei sale, pilonii respectivi: pentru primul pilon echivalentul ar fi Arca Bunei Speranţe, iar pentru al doilea – Pragul albastru, în acelaşi timp şi cele mai bine construite, mai dense şi mai profund simbolice piese ale dramaturgului Ion D. Sîrbu. În acest sens îmi permit să avansez ideea că abordarea lor în cadrul acestui eseu ce ia în discuţie doar textele publicate postum este justificată numai prin faptul că ele sugerează o relaţie, transfigurată literar dar fără nici o intenţie clară din partea autorului, între cele două dimensiuni majore ale personalităţii sale, întruchipate de Blaga şi de tatăl lui, altfel spus între cultural şi et(n)ic. 

Ion D. Sîrbu este întrutotul conştient de valoarea critică şi istorică a mărturiilor lui care au fost convertite (sub)existenţial într-o formă de rezistenţă:

„Iar ca să pot subexista în melancolica (dar fertila) mea singurătate, a trebuit să-mi transform pietrele de conştiinţă în Amintiri. În memorie şi istorie. În memorie critică şi istorie lucidă” (s. m., I. L.). „Memoria critică”, deci obiectivă, şi „istoria lucidă”, deci exactă, veridică, îl ajută să-l evoce nu numai pe cel mai preţuit profesor – pe Lucian Blaga, ci să revină, cu acelaşi prilej, şi asupra altor contemporani, mai tineri sau mai vârstnici, printre care Ion Agîrbiceanu, Mihai Beniuc, A. E. Baconski. La „capitolul Blaga” sunt acum adăugate noi episoade. Întâi, Ion D. Sîrbu relatează începuturile relaţiei extrauniversitare cu marele magistru: în vremea războiului Lucian Blaga, pretinde Sîrbu, l-a salvat de la moarte prin împuşcare graţie relaţiilor amicale ce le întreţinea cu colonelul Pavel Constant (sau Paul Constant, romancier remarcat şi de G. Călinescu). Ion D. Sîrbu se făcuse vinovat de insultarea superiorului în timp de război – se apărase de bătaia cu cravaşa ce voise să i-o aplice un plutonier pe nume Pisică! Nesupunerea şi ofensa adusă superiorului trebuiau sancţionate cu moartea, căci era în plin război. După aceasta, Sîrbu reia cu lux de amănunte istoria recuperării, în toamna anului 1944, a celor cinci lăzi cu ce mai rămăsese din avutul familiei Blaga, în refugiul de la Cluj la Lugoj. Tot cu multă plăcere a povestirii este renarat şi momentul 1946, când Sîrbu, închis într-o casă, lângă cimitirul din Petrila natală, învăţa pe rupte pentru a recupera timpul pierdut prin participare la război – „în total 935 de zile de front”, după cum dezvăluie o însemnare pe o fotografie din acele vremuri, făcută de soldatul Sîrbu:

„Blaga, D. D. Roşca, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu, împreună, au alcătuit o listă de lecturi obligatorii şi urgente. Blaga mi-a împrumutat din biblioteca sa un Windelband şi un Zeller. Şi mi-a dăruit un dicţionar german de filosofie, de Eisler. În trei volume. Pierdusem eu câţiva ani buni pe front, dar am călărit şi am stat în tranşee, având lângă mine un dicţionar german, altul rusesc, şi un manual de conversaţie englez. Aşa că, citind curent în patru limbi, m-am pus pe lucru. Citeam câte 18 ore pe zi. Într-o cameră izolată…” (op. cit., pag. 298). Nu este uitat nici momentul dispariţiei scrisorilor primite de la Dorli şi Lucian Blaga, moment numit abil de Sîrbu „accidentul juridic” din 1957. Nu-i scapă lui Gary nici completarea profilului moral şi creator al lui Blaga. El spune cu evidentă mândrie că magistrul lui n-a cunoscut rătăcirea, abaterea de la drum, că avea un adevărat cult pentru limba română, ale cărei investiţii sacre sunt scriitorii autentici. În acelaşi spirit este invocată şi definiţia dată de Blaga talentului, care este „un har, un dar, o chemare şi un destin” ce trebuie să fie necondiţionat completat de trei elemente de natură socială: cultură, caracter, curaj. Distingem aici însuşi conturul personalităţii lui Lucian Blaga care s-a edificat pe două coordonate esenţiale: creatoare şi morală. Înalta moralitate a magistrului reiese şi din perfecta conştientizare a riscurilor (ceea ce aducea, implicit, şi la evitarea acestora), riscuri ce îl pândeau pe poetul care nu îşi respecta vocaţia: banii, gloria, funcţiile şi călătoriile; menţionarea, în context, a lui Octavian Goga, este amarnic de ironică şi moralizatoare: „Celula nervoasă a poeţilor, îmi spunea, nu rezistă la solicitările puterii sau muierei”. Blaga avea mereu în faţa ochilor destinul tragic al prietenului şi rudei sale, Octavian Goga. „Politica, oratoria şi nevasta l-au nenorocit”, îmi spunea. „Goga era un extraordinar, strălucitor şi fermecător vorbitor de catedră. Din cauza neveste-si a trecut de la catedră la tribună, de la tribună la parlament şi a sfârşit nu ca un mare poet (ce era!), ci ca un dubios politician de conjunctură”. Blaga însuşi l-a refuzat pe Carol al II-lea, ieşind din diplomaţie în anul 1938, a refuzat puterea comunistă în 1946, când a fost îmbiat să preia conducerea unui partid-fantomă botezat Naţional-Popular, a refuzat să semneze orice apeluri ori proteste, la ordinea zilei în acea epocă, sau, şi mai mult, articole comandate, pretinzând că: „Eu aş putea să scriu acest articol, dar ce are să spună Limba Română?”. Blaga nu numai că nu a fost un oportunist, dar lui îi repugna să fie chiar şi un moralist: „Blaga era Blaga, credea orbeşte în opera sa, era o inteligenţă creatoare cu totul ieşită din comun”. El era un „super-cărturar european”, completează Ion D. Sîrbu (id., pag. 301). Lucian Blaga era acel gigant pe care Sîrbu îl visa adeseori nopţile, cel care i-a rămas întipărit în memorie prin imagini ca acestea: „L-am zărit de departe, era senin, mulţumit şi luminos. Înalt şi adânc” (id., p. 303); sau: „Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înţelept oriental.” (id., pag. 305).

În acest interviu, complet, acordat lui Ion Jianu (spun „complet” deoarece în volumul Atlet al mizeriei au fost publicate doar fragmente din acelaşi interviu), aflăm şi referinţe, deloc onorabile, la adresa lui A. E. Baconski pa care Ion D. Sîrbu l-a cunoscut până în 1955, a cărui imagine i-a rămas până la moarte în subconştient, o figură cinică, mânat „de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă, aristocratică, cu orice preţ căpătuială materială” (id., pag. 305). Este acel A. E. Baconski profitorul fără scrupule care, în vreme ce Sîrbu, ca profesor de liceu, avea un salariu de 500 de lei pe lună, iar Blaga, ca ajutor de bibliotecar, de 600 de lei, încasa dintr-un foc, pentru o poezie compusă după canoanele realismului socialist, de la 3000 până la 5000 de lei. Era în anii cumpliţi când Irina Sîrbu, sora scriitorului, reuşea să mascheze subtilizarea câtorva cartele de tip „A”, pentru „muncă grea”, ca să uşureze, cât de cât, procurarea de alimente pentru familiile lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu. Era în acei ani disperaţi când Ion D. Sîrbu îşi completa veniturile din donaţii de sânge. Era în vremea când oportuniştii, profitorii şi lingăii regimului, cum ar spune Sîrbu, achiziţionau, asemenea lui A. E. Baconski, „mobilă şi covoare de preţ […], de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile”. Erau anii când Baconski îl ofensa obscen pe Lucian Blaga în plină stradă, dar, totodată, anii când Sîrbu, ca şi iluştrii lui profesori, „îşi scria etica”, trăind-o:

„În anii aceia, în etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene: « De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică! » şi « Tot ce am scris pot arăta şi publica oricând, oriunde, de nimic nu mi-a fost ruşine şi nu mă leapăd! »”. 

Ion D. Sîrbu are curajul să afirme aici curăţenia şi autenticitatea celor scrise şi spuse; el invocă şi numele unor martori care la acea oră şi, în parte şi astăzi (în momentul primei apariţii a cărţii, iunie 1999, n. m., I. L.), erau şi mai sunt încă în viaţă. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că până acum nimeni nu a contestat adevărul mărturiilor lui Sîrbu, nici în scris, nici prin declaraţii publice, fapt ce, o dată în plus, confirmă adevărul conţinut de ele. Surprinzător, după moarte, şi denigratorii de altădată, sau alţii, potenţiali, ai lui Sîrbu au tăcut.  

Alte figuri ale acelor ani, reînsufleţite de Ion D. Sîrbu în completitudinea acelui interviu, sunt sculptorul Romul Ladea şi poetul Mihai Beniuc, situate antinomic. Sculptorul clujean Romul Ladea a fost acela care, la sugestia lui Sîrbu, a acceptat să imortalizeze figurile lui Lucian Blaga, Ion Agîrbiceanu, Ion Breazu, Liviu Rusu, Muşlea şi ale încă vreo câtorva oameni de seamă ai Clujului. Mihai Beniuc, căruia Blaga îi arătase prietenie şi îi făcuse multe servicii în anii de război, devine, în această relaţie, un adevărat mutant. Ura lui totală, distrugătoare, criminală, faţă de Lucian Blaga s-a făcut simţită după ce Beniuc ajunsese preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi, mai ales, în momentul în care Gary Sîrbu şi cărturarul clujean Ion Chinezu s-au înfiinţat la Bucureşti pentru a-i solicita, printr-o scrisoare a lui Blaga, un contract pentru traducerea lui Faust de Goethe. Mihai Beniuc a refuzat solicitarea spunând, sperjur, că Blaga nu cunoaşte limba germană, nu are talent şi că a angajat alţi traducători (care erau un anume Lillin şi… Tudor Arghezi!). Era în 1953. Beniuc îl ura cu îndârjire pe Blaga din pricina unor şicane, mai mult sau mai puţin condescendente, dar amicale, pe care marele poet şi filosof i le făcuse, cu diferite ocazii, poetului dedat la comunism; printre ele, faimoasa parafrază la lăudăroasele versuri:

„Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc,

Lumea vuieşte, şopteşte;

Acesta-i poetul Mihai Beniuc

Ştie şase limbi şi ruseşte”.

Lucian Blaga, cu umoru-i calin, îl încondeiase puţin pe insolent, luându-l în răspăr:

„Acesta-i poetul Mihai Beniuc

Ştie şase limbi. Dar ruseşte…”

Motivele reale erau însă altele. Beniuc suferea de un complex Blaga, fiindcă simţea că nu-l va egala niciodată, în poezie, pe acesta, deşi se îmbăta cu speranţa diabolică, anume că „poezia lui va întoarce pe dos lirica universală”, după spusele lui Sîrbu. Unui astfel de ins coruptibil „gloria, funcţia şi puterea i s-au urcat la cap”, la acestea adăugându-se, psiho-neural, „reflexul propriului său complex de inferioritate şi vinovăţie. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii şi talentului său, şi vinovăţie, din cauza relelor inconştiente pe care le făcea Limbii Române” (op. cit., pag. 310). Însă, prin mijlocirea benefică a lui Tudor Vianu, Blaga a primit în cele din urmă aprobarea contractuală de a traduce Faust. Pe deasupra, după atâtea ultraje şi vexaţiuni aduse spiritului său, L. Blaga a trebuit, în 1959, să îndure şocul produs de romanul Pe muchie de cuţit, unde M. Beniuc îl denigra pe preotul Isidor Blaga, tatăl poetului. Blaga, care avea atunci 64 de ani, îşi presimţea deja sfârşitul şi, la lectura acelui text mai mult decât tendenţios, a suferit amarnic, a plâns fără lacrimi şi fără cuvinte. De aici şi titlul interviului – Eu l-am văzut pe Blaga plângând – dar Ion D. Sîrbu face referire la o situaţie reală, anterioară, care, crede el, trebuie să se fi repetat în 1959:

„Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul bisericii reformate. „Toţi mă veţi uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine!” – îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut.” (op. cit., pag. 310).

Sub apăsarea tăvălugului terorii staliniste, chiar şi un spirit tutelar al culturii române a secolului XX, precum Lucian Blaga, s-a îndoit în sinea lui. Doar atâta însă! Ion D. Sîrbu îl numeşte „zeul protector al singurătăţii mele”; ce ar fi putut spune el mai mult despre un asemenea magistru? Despre acel magistru care, văzând cruntul declin al satului românesc sub regimul comunist, a început să se îndoiască şi de perenitatea ideii de spaţiu mioritic, înclinat fiind să creadă că „balada asta, Mioriţa, nu este decât un arhaic colind funebru, o ascunsă, criptică profeţie despre moartea satului românesc. […]. Spaţiul mioritic trebuie rescris!” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, ed. a II-a, pag. 312). Atunci de ce să nu ni se pară credibil Ion D. Sîrbu cel din Lupul şi catedrala, care, sugerându-ne o stare de spirit a anului 1956, vorbea despre moartea speranţei? Înşişi zeii tutelari ai spiritului naţional se clătinau în acele vremuri!

În altă ordine de idei, evocarea figurii lui Ion Agîrbiceanu, pe ca Ion D. Sîrbu o face din când în când şi în jurnal, se situează, ca în atâtea alte cazuri, la nivelul unei anecdotici superioare, vie şi aţâţătoare, cu referire la atitudini ce pornesc din spiritul unei personalităţi creatoare şi profund morale totodată, aşa cum sunt marii scriitori ardeleni. Când a locuit la Cluj, Sîrbu l-a frecventat destul de mult pe Agîrbiceanu, după cum ne şi spune:

„Eu îl vizitam pe Agîrbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui – şi fiicei sale Uca – scrierile mele. Le citea, mă felicita că nu m-am lăsat atins « de boala asta a lui Caragiale »” (ibid.).

„Boala asta a lui Caragiale” de care vorbea Agîrbiceanu era miticismul, pe care îl considera nedemn de spiritul românesc, sau, cel puţin, ardelean, care este grav, adânc şi nobiliar. Amintirea cu iz anecdotic, relatată amuza(n)t de Sîrbu, ne evocă întrevederile mute, de la distanţă, Blaga-Agîrbiceanu. Cei doi locuiau prin apropierea Feleacului. Blaga avea locuinţa nu departe de strada Andrei Mureşanu, unde era aşezată şi casa preotului scriitor. Uneori, când Blaga se întorcea la domiciliu, Agîrbiceanu se nimerea pe afară, cu mătura în mână, curăţând trotuarul din faţa porţii. Iată scena „întrevederii”, de un autentic tâlc ardelenesc:

„Agîrbiceanu, încins cu un şorţ albastru, mătura trotuarul din faţa casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agîrbiceanu mătura curtea şi trotuarul său. Blaga sosea din oraş şi se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea şi privea spre Agîrbiceanu. Se oprea din măturat şi Popa. Fără să-şi facă semne (erau la 30 de metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărei mijloc, azi, este aşezat superbul bust al lui Agîrbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi şi se priveau. Agîrbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Apoi Blaga îşi pleca privirea şi pleca în sus, iar Agîrbiceanu îşi relua măturatul, devenit ritual.” (ibid.). Este, să recunoaştem, o secvenţă de mare expresivitate cinematografică, dintr-un film cu personalităţi culturale ardelene!...

Nu am avut răgazul să cercetăm în ce măsură, alta decât aceste texte, menţiunea „adăugită” referitoare la a doua ediţie a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal comportă eventuale restabiliri şi completări ale textului prim. De fapt, acest demers nu face obiectul încercării de faţă, care este mai puţin bibliografică şi filologică şi mai mult eseistică şi de valorizare a unei personalităţi creatoare direct prin texte. Ceea ce aş obiecta, finalmente, ediţiei din 1996, este selecţia defectuoasă, intenţionată poate, a referinţelor critice. Riscând să fiu taxat chiar de orgoliu personal, sesizez că dintre referinţe lipseşte cu desăvârşire vreuna care să trimită la amplele, numeroasele, promptele şi, îmi permit să adaug, pertinentele articole publicate de revista Ramuri în 1993, 1994 şi 1995, pe pagini întregi şi chiar în secţiuni speciale, semnate de Romulus Diaconescu, de Marius Ghica şi de mine. Ori o asemenea omisiune demonstrează carenţe ce ţin de ignoranţă, de suficienţă sau de rea intenţie, toate criticabile, mai ales că îngrijitorii ediţiei ne dau de înţeles că ar fi vorba de o ediţie critică.