Îmi place ca, duminică dimineaţa, să casc gura la târgul cu vechituri de la Stadion. Nu cumpăr mare lucru pentru că, cel mai adesea, îmi pierd vremea uitându-mă la cărţi. Cei care le vând nu ştiu care e valoarea cărţilor pe care le oferă pentru că preţurile lor variază de la 1 până la 5 lei. Buchiniştii profesionişti, cei care mai desfac carte veche lângă Poşta veche şi lângă Şcoala sportivă, nu coboară duminica în târg. E, probabil, sub demnitatea lor.

 

Simple (şi stranii) coincidenţe

Într-una din duminicile trecute m-am aplecat mai atent asupra ofertei şi am dat de o carte subţirică şi cam jerpelită scrisă de Dumitru Dem Ionaşcu. Ea se numeşte „Bărbaţii” şi a apărut la Editura „Facla” din Timişoara fix în ziua de 2 august 1977. (Ca să vezi, coincidenţa dracului… În acea zi se declanşa greva de la Lupeni). Mă uit mai atent pe ultima pagină şi observ că volumul s-a tipărit în 7.070 de exemplare şi că a fost tipărit la Întreprinderea poligrafică „Crişana” din Oradea, situată pe strada Moscovei, la numărul 5. Cartea, dacă te iei după cuprins, pare onorabilă. Pentru că acolo e vorba de nişte mici povestiri, cam de vreo 15 pagini fiecare, despre Gândul cu bătaie scurtă,  Ziua fără de rămas bun, Ape adânci, Legea celui mai tare, Zidul, Cheia, Apassionata, Groapa, Aşteptarea şi Evadarea. Cartea, deşi are doar 183 de pagini, format de buzunar, se citeşte greu. Eroii lui Ionaşcu vorbesc atât de mult că abia mai poţi să le urmăreşti ideile. Noroc că intriga imaginată de scriitor e simplă şi se înscrie într-un şablon vetust. Minerii vor să introducă noul în subteran, dar se opun inginerii, economiştii, geologii şi conducerile minelor. Frământările lor, la serviciu şi acasă, se învârt în jurul unor probleme tehnice care nu le dau pace nici în somn. Totul e văzut în alb şi negru şi acţiunea, uscată şi previzibilă, încearcă să fie readusă la viaţă cu ajutorul unor discursuri patetice. Eroii vorbesc nefiresc pentru că şi ei se comportă nefiresc. 

 

Cheia de pilugă. Prolog şi discuţii la obiect

Scrisul lui Dem D. Ionaşcu se înscrie în tradiţia proletară inaugurată, pe scenă, de Mihail Davidoglu. Potrivit acestei viziuni partinice, cadrele inginereşti sunt înapoiate (din punct de vedere al viziunii tehnice), iar clasa muncitoare este plasată, datorită rolului său conducător, în avangarda progresului tehnic. Într-un singur caz, minerul este tentat să nu râdă de un inginer (minier), ci se limitează a-l lua peste picior pe un biet orfan de la Casa de copii. Numele lui e Socrate. Acest lucru se petrece în povestirea Cheia. „Tu eşti diştept, mă Socrate, eşti tobă de carte, ai să te descurci!, îi spuse Adam, cu un aer care nu admite contrazicere. Cobori la Hotea în galerie şi-i ceri cheia de pilugă… Te-a trimis Adam, aşa să zici, auzitu-m-ai?”. Socrate crescuse la orfelinat şi, de când era mic de tot, „nu suferea să fie luat în râs. Când la şcoală se discuta ce-o să facă fiecare în viaţă pe el nu-l întreba nimeni nimic. Aşa a ajuns în minele de peste munţi. „Aşa-i că n-ai adus?”, îl întreabă Adam, trezindu-l din reverie pe Socrate. „N-aveau”, a răspuns Socrate. „N-au vrut să ţi-o dea, Socrate. Şi eu aş fi făcut la fel!”, a mai zis Adam. Socrate l-a întrebat, la rândul său, “Pentru întors ceasul îţi trebuie?”  Era, să recunoaştem, un răspuns irevenţios, dar minerul Adam nu se lasă.

 

Cheia de pilugă. Rezolvarea problemei şi reacţia celor implicaţi

Chestiunea cheii de pilugă e dezbătută de cei doi aproape tot şutul. Cum ai cerut-o? Ce ţi-au zis ăia? De ce nu ţi-au dat-o? Dă-ţi cuvântul că aşa ai zis! Am crezut că ştii şi tu ceva! Te-au luat ăia în râs! Ş.a.m.d. Socrate se mai duce odată la Hotea care-i explică, pe îndelete, cum stau lucrurile cu cheia de pilugă din subteran. „Mă, ţâcă, mă, nu-i nici o cheie, o groapă, aia-i. O groapă în care bagi armatura, aşa să ştii!”. La aflarea acestei veşti năprasnice „un val de căldură se ridicase în el, mişcându-şi limba anevoie şi, în timp ce se chinuia să dea o formă concretă furiei, şi-a dat seama că nu putea să deschidă gura. Nervos, începu să tremure. Acum era aproape, la un pas de Adam”. Cine crede că din pricina acestei chei cei doi se vor încăiera se înşeală. Pe Socrate de acea îl cheamă aşa pentru că avea obiceiul, grecesc, să râdă homeric. „Îşi ridică privirea şi un râs nebun, până la lacrimi, îl cuprinse. Apoi se opri brusc, îşi şterse mâinile de salopetă şi se apropie de Adam. Lasă-mă şi pe mine!, zise şi dădu drumul la aer.”  

•