Nu cred că-i vulcănean care să nu ştie pe unde-i bisericuţa din Coroeşti. Care poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Dar, la fel de bine, cred că sunt încă puţini aceia care ţi-ar putea spune în ce an a fost construită. Şi, mai ales, în ce constă unicitatea acestei Case a Domnului.

 

Preotul paroh Mircea Braicău 

se mândreşte că slujeşte într-un sfânt lăcaş construit imediat după Marea Unire de la 1918. În 1922, mai exact. Ceea ce o deosebeşte pe bisericuţa din Coroeşti nu doar de celelalte biserici din Vulcan, ci şi din alte oraşe, este modul său de construcţie. Foarte puţine asemenea clădiri de rugăciune şi închinăciune au o formă de cruce bizantină.

 

Domnul Ioan Anghel, 

cântăreţ în strana bisericii, îmi explică ce înseamnă asta. Spaţiul sfântului altar, în care slujeşte părintele, este egal cu cel al pronaosului. Cel aflat imediat cum intri în biserică. Dar şi suprafaţa fiecăruia dintre cele două braţe laterale ale interiorului este egal cu cel al altarului sau cu al pronaosului. Apoi, naosul, care-i suprafaţa de mijloc a sfântului lăcaş este un pătrat. Interesant, nu-i aşa?

Mai există biserici în formă de cruce, cum este cea de peste drum de spitalul din Petroşani, dar nu de cruce bizantină.

 

Bisericuţa din Coroeşti, 

aşa cum se poate vedea şi din poză, n-arată că are 87 de ani. Fiindcă de asta au avut grijă preoţii parohi care s-au perindat în slujire în sfântul ei altar. Prin strădania regretatului părinte paroh Ştefan Braicău, tatăl actualului preot paroh Mircea Braicău, între 1983-1985 i-a fost refăcută pictura interioară originală. Şi aceasta, de reţinut, tot de influenţă bizantină. Dar nici actualul preot paroh nu a stat cu mâinile-n sân. Acum patru ani, acoperişul bisericii a fost reparat şi reacoperit cu tablă zincată. A fost zugrăvită pe exterior, au fost puse geamuri şi uşi termopan, iar de anul trecut biserica este încălzită de la o centrală termică pe gaz. Achiziţia de ultimă oră o constituie cele două toalete ecologice care pot fi văzute în curtea bisericii, pe dreapta cum intri. „Au fost aduse de departe de tot”, îmi spune părintele. Şi, oricât m-am străduit să aflu de unde, nu a fost posibil să aflu. Dar sunt sigur că nici din cer nu au căzut.

 

În mai toată săptămâna asta, 

cum a fost şi ieri dimineaţă, câteva femei, îndrumate de nea Anghel, au făcut curăţenie prin biserică şi au spălat termopanele. „De Ziua Morţilor”, îmi explică tainic dumnealui. Aceeaşi forfotă era, ieri, şi în cimitirul din spatele bisericii. Vorbesc despre forfota de la suprafaţă. Care venea de la viii care curăţau mormintele. Pentru că cei din subteran n-au de ce să se plângă de gălăgie. Dac-ar putea să vorbească, oricare dintre ei ar putea spune că vecini mai liniştiţi ca ai lui nici că există...