Scrisorile lui Ion D. Sîrbu către Sergiu Al-George cuprind indirect şi direct, ca praguri şi porţi, două grele mărturii existenţiale şi creatoare. 

Indirect, cu scrisoarea din “Craiova, 16 mai 1979” i se trimite “credo-ul”, “decalogul” exigenţei artistice “Să nu uit…”, scris “în ziua pensionării, 17 sept. 1973”. Ce coincidenţă, exact în aceeaşi zi, după 16 ani de creaţie sub acest “decalog”, Ion D. Sîrbu trece “pragul albastru”! “Dumnezeule, există minuni?” îi scrie lui Sergiu Al-George: exact în clipa în care se pregătea să-i trimită textul respectiv, scris cu mult timp în urmă, ca “scrisoare”, lui N. Carandino, acesta îl sună la telefon, anunţându-l că “Horea Popescu şi Florin Piersic, dar mai mult Florin, au obţinut delegarea de a face filmul… Pragul albastru, după scenariul iniţial”. Îi mai spune şi despre efectul textului asupra lui Doinaş, Negoiţescu şi Regman. “Dragul meu, aseară am primit un telefon, Doinaş aproape plângea, îmi spunea: <singur, ţi-am citit paginile de două ori sunt copleşit. Apoi au venit şi Negoiţescu şi Regman, dragă Gary, suntem fericiţi pentru aceste gânduri, e uluitor cât de paralel am evoluat, deşi despărţiţii… Nego mi-a spus că aceste pagini sunt literatură pură etc.>”. Mai mult, Ion D. Sîrbu se interoghează dacă bucuria lor se bizuie pe faptul că-l considerau “fiul rătăcitor în Oltenia şi dramaturgie”? Fără să desfacem vălurile de pe întrebarea sa, sau de pe textul cu pricina, au importanţă: ideea de “literatură pură” sesizată de Ion Negoiţescu, ce apropie textul de Glossa eminesciană, şi aceasta având caracter legic, de exigenţă artistică şi de “lirism pur”; ideea de “fiu rătăcitor”, care pune într-o lumină sporită experienţa religioasă, a învierii dintre morţi a celui rătăcit, ca bază încercărilor şi creaţiei sale; şi în ultim, ideea de comuniune sufletească cu Sergiu Al-George, cu corolarul ei – minunea.

Direct, cu scrisoarea din “Praga 18 Nov. 1979” i se trimite mărturia unei experienţe religioase care îi va schimba pe nesimţite dar categoric viaţa şi opera, acestea trecând în mâna Celui de Sus, umplându-se de duh şi realitate. (Adevărul acesta, de proporţii ontice, se poate întrevede chiar şi dintr-o simplă afirmaţie a autorului, că trebuie să scrie nu altfel, ci despre ceea ce nu s-a scris.) Experienţa trebuie să fi avut loc, mutând cu patru zile, cum se specifică, faţă de data scrisorii, în ziua de 14 noiembrie 1979, în Catedrala Sfântul Vitus din Praga. 

Ca într-un basm, după deplasările din 1971, de câteva zile “cu simple treburi de comis-voiajor teatral”, însoţind trupa Teatrului Naţional din Craiova în Bulgaria şi Polonia (la Teatrul de Dramă din Plovdin, respectiv la Teatrul Powszechny din Łódź, aici prezentându-i-se, alături de Otello al Marelui Wil, şi Arca Bunei Speranţe, în traducere Arka Dobrej Nadziei), Ion D. Sîrbu are ocazia în 1979 – a treia ieşire! – să i se aprobe o vizită, la alegere, fie în R.D.G., fie în Cehoslovacia. Alege Cehoslovacia, ca răspuns al chemării mamei sale, “mă urmărea chipul mamei mele”, şi al întoarcerii spre origine, spre Muma din subconştientul colectiv al făpturii sale milenare, ideie-arhetip a lumii aparenţelor. Termenul de mumă, din viziunea lui C. G. Jung, i-l împrumutase şi lui Blaga la traducerea misterioaselor zeiţe (Göttinnen) de dincolo de timp şi spaţiu, Műtter, din Faust-ul lui Goethe. Întoarcerea acasă începe, de fapt, cu Arca Bunei Speranţe, care i se tradusese în cehă, i se jucase la Praga, făcându-se asociaţii între Iafet, personajul care “nu trebuie să moară” şi studentul Jan Palah, care la 16 ianuarie 1969 şi-a dat foc în Piaţa Wenceslav, ca reacţie împotriva ocupării ţării de către tancurile roşii din noaptea de 20-21 august 1968, ce puseseră sub şenile primenirile lui Dubček din lumea comunistă, cunoscute sub numele de “Primăvara de la Praga” (sensul piesei de străvechime, dar cu ambitus românesc şi ideologic rezona frăţesc şi, oarecum, filial), şi sfârşeşte cu trimiterea romanului testamentar, Adio, Europa!, înainte de a muri, traducătoarei sale din Praga, ca sigură depozitare, ca şi cum greul manuscris l-ar fi depus – într-o aceeaşi ordine simbolică – în Camera Coroanei care păstrează bijuteriile de Încoronare din spatele uşiţei cu şapte încuietori din peretele de sud-vest al capelei din Catedrala Sfântului Vitus. 

El îi scrie lui Sergiu Al-George şi numai lui – indianistului care se ocupa de Gramatica lui Pãnini, de subterana şi confluenţa dintre cultura noastă şi cea indiană, de străvechime şi ontică retragere din contingent şi istorie - că prin alegerea sa, în primă fază, “ziceam, aduc un omagiu postum limbii şi umorului sveikian al foartei inteligentei mele mume (semianalfabete) de la care am moştenit verbul de a povesti (cu aplomb satiric) şi acea permanentă stare de veghe faţă de orice formă de ridicol, de infatuare, de anti-ţărănie bună”, iar în a doua fază, de adâncime, constată: “Dar în subconştientul copilăriei mele, mă simt copilul cuminte al acestei ţărănci din Boemia; în visele mele de febră, revin mereu la o uliţă de burg medieval şi o poartă veche cu o clanţă forjată în chip de pasăre…”. Fără să detaliem coborârea spre zonele noptoase ale inconştientului pornind fie şi de la simbolurile din urmă, sau să pătrundem spre miracolele subterane ale acestei unice comunicări între două spirite şi doi prieteni care au dormit în acelaşi pat în închisorile roşii din Marea Baltă a Brăilei, să ne constrângem, prin câteva determinante, la experienţa sa religioasă. 

Conştient de condiţia sa de “captiv”, aidoma celor din care face parte, se bucură că reuşeşte o ieşire, dar la faţa locului constată că se află, după cum ştia, în alte şi aceleaşi spaţii de captivitate, este “cazat la hotelul Yalta” şi se înfioară auzind, chiar în catedrală, aceleaşi cuvinte ideologice şi ruseşti ale unui ghid care conducea “un grup organizat de turişti mongoli”. Pentru Ion D. Sîrbu călătoria aceasta este un “straniu pelerinaj”; deşi este însoţit de Cicerone, un reprezentant al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia, “cumplit de intens şi de des” se gândeşte la Sergiu şi la chipul mamei sale “aşa cum arăta” când i-a “deschis uşa ultima oară”. Praga, află şi se înfioară, înseamnă, pe lângă “mater urbium” şi “prag”, dar şi “hotar şi trecere”, iar el scrisese anterior piesa trecerii “dincolo”, Pragul albastru. Spaţiul se stratifică legendar şi sacru. Praga şi naţiunea cehă s-au fondat prin decizia reginei Libuše de a se căsători cu umilul plugar Přemysl, perceput într-o viziune profetică, întemeind Dinastia Přemyslid. Ea ar fi spus: “Văd un oraş întins, a cărui glorie va ajunge la stele! Văd un loc în mijlocul unei păduri, unde o costişă prăpăstioasă se ridică deasupra râului Vltava. Zăresc un om, care ciopleşte pridvorul (prah) pentru casă. Un castel numit Praha va fi construit aici. Când prinţii şi ducii se vor opri în faţa pragului, ei se vor închina la castel şi la oraşul înconjurător.” Un umil miner, “atlet al mizeriei”, dar cu fruntea plină de sudoarea cărţilor, păşeşte în acest spaţiu, intră în Catedrala Sfântul Vitus a Castelului din Praga, fondat la 870. Catedrala “are o mie de ani”. Este cuprins de febră şi ameţeală, de un sfânt cutremur (“Simt la tâmple un svâcnet. Parcă ameţesc. Sub stern sughite o (…) încep să mă înşurubez în spaimă. Zicându-mi nu e nimic, poate oboseala, poate puţină tensiune…”). Spirit lucid şi raţional, în relaţie bizară cu Bunul Dumnezeu, “un fiu rătăcitor”, cu religiile plasându-se mai mult de partea ecumenismului – cum acţionase la Unirea de la Strâmba – astfel îşi defineşte termenii, ca într-o aserţiune filosofică, înainte de descrierea experienţei petrecute. “Eu numai la Cluj am fost în catedrală, şi atunci din motive de muzici şi arte medievale. Sentimentul religios, acela care alcătuieşte scheletul ascuns al fiinţei din mine, mi s-a dezvoltat mai târziu. Întâmplător tu eşti unicul martor lucid al acelui “Blow-up”, din care momentul “Strâmba” este doar o verigă. Sunt un judeo-creştin de cultură greco-latină, şi de orientare liberal-europeană. Nu am confesiune, nu aparţin spiritual de o biserică anume. Consider religiile, confesiunile, bisericile, forme prin care se arată, se exprimă, se semnifică, universal şi general umanul sentiment religios primar şi – în cazul meu – naiv şi copilăresc – primitiv. Cu Bunul Dumnezeu sunt în relaţii bizare, sunt un fiu rătăcitor, o oaie (măgar, bou) mereu în rătăcire, niciodată găsit de păstorul cel bun. Nu-mi place păscutul în turmă, m-am născut singur, voi muri singur – cu D-zeu comunic rar şi în mare – umilă – jalnică taină… În singurătăţile yoghine ale Jilavelor, mă obişnuisem să solicit ajutor de sus, făcând ocol, citând suflete curate ca Mama, Tata, Blaga, “Doamne, ziceam, eu sunt păcătos, dar ei, doar ştii, sunt curaţi, nu au risipit lumina ta… Ajută-mă, în contul lor…” (Creştin – cu taxă inversă!)”. Definirea aceasta şi modul de rugăciune prin “ocol” i se par ridicole faţă de înfiorarea sacră, de “nivelul fiorului de atunci”, de trăirea “în spaimă şi cutremur”. “Tot ce-i mai bun în om e-nfiorarea”, zice Goethe în partea a doua din Faust.

Lui Ion D. Sîrbu îi este teamă să numească această stare experienţă religioasă sau viziune, el văzându-se ca orice creatură “pulbere şi cenuşă” (Facerea 18,27), oricât de raţională şi biruitoare prin aceasta ar fi asupra iraţionalităţii. Totuşi, cei aleşi sunt fiii rătăcitori, cei care, cutreierând lumea cu toate ale ei, încep să-i vadă alunecarea în captivitatea răului. (va urma)

 

Dumitru Velea