Dintre metafore, se detaşează cea a berbecului (a îngrăşării acestuia şi necunoaşterii motivului pentru care a fost ales, berbecul crezând că el conduce turma, ca apoi, după împlinirea “ţelurilor berbeceşti”, să fie sacrificat), a locomotivei (care este cauza mişcării ei: dracul? fumul? neamţul (mecanicul)?), a albinei (“O albină care stătea pe o floare a înţepat un copil. Şi copilul se teme acum de albine şi spune că scopul albinelor este să înţepe lumea. Poetul se desfată privind cum se adapă albina din potirul unei flori şi spune că scopul albinelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, care a surprins faptul că albina adună polenul şi nectarul florilor şi le cară în stup, spune că scopul albinelor constă în a aduna mierea.

Dar scopul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, nici cu cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop şi nici cu alte scopuri care e în stare mintea omenească să le descopere. Cu cât se ridică mintea omenească mai sus pe treapta descoperirii acestor ţeluri, cu atât îi devine mai evidentă inaccesibilitatea ţelului final. Omul n-are acces decât la studierea cores­pondenţei dintre viaţa albinei şi celelalte fenomene ale vieţii. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre ţelurile personalităţilor istorice şi ale popoarelor”, op.cit., pp. 517-518), ori cea a lumii ca teatru şi a omului ca actor, vizând în minor rolul personalităţilor în istorie (cu referire la Napoleon: “Acţiunea s-a sfârşit. Cea din urmă replică a fost rostită. Actorul e pus să se dezbrace şi să-şi şteargă fardul: nu mai e nevoie de dânsul. (…) Odată drama sfârşită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor şi ni l-a arătat. – Priviţi în cine aţi crezut! Iată-l! vedeţi că nu el, ci eu sunt cel ce v-a pus în mişcare?”, op.cit., p. 516).  

Din orice parte a istoriografiei şi a realităţii ar porni, Tolstoi conduce demonstraţia spre trecerea de la înţelegerea istoriei bazată pe cauze la cea instituită pe legi. Mişcarea istorică se produce printr-un şir continuu de acte ale liberului arbitru omenesc, dar toate se supun legilor, aidoma mişcării corpurilor în Univers; în istorie se manifestă “legile mişcării neîntrerupte, a sumei tuturor actelor născute din libera voinţă a oamenilor…” (op. cit., p. 214), dar supuse legităţii. “Dacă există măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai există nicio lege a istoriei şi nicio putinţă de reprezentare a evenimentelor istorice”. (op.cit., p. 589). Însă cercetătorii au considerat mişcarea într-un mod abstract şi au căzut în celebrul paradox al lui Ahile şi broas­ca ţestoasă. Mai mult, au ales spre cercetare doar un fragment, o arbitrară unitate, luată discontinuu. De aceea, concluziile au fost arbitrare. Tolstoi surmontează paradoxul, luând în cercetare şi transformare în realitate artistică nu deciziile şi actele unui individ sau personalităţi, ci “elementele infinitezimale, de acelaşi gen, care conduc masele”.  Circumspect şi încrezător, scrie mai departe: “Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat omului să ajungă pe calea aceasta la înţelegerea legilor istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află posibilitatea surprinderii legilor istoriei” (op. cit., p. 215).

(va urma)