I. La vârsta de 30 de ani, Cehov străbate şi cercetează Siberia şi Insula Sahalin, infernul cu limbul său, în căutarea vinei şi a omului căzut, a căilor de recuperare a acestuia. Vocea sa, care până în 1890 era însoţită de un umor la marginea jubilaţiei estetiste, se dublează de o nesperată compasiune faţă de om, ea auzindu-se – greu de perceput de cei care nu se apleacă îndeajuns asupra omului – ca o creştinească şi nesfârşită căinţă faţa de Dumnezeu, sau, în cazul când acesta se retrage de sub ochii omului, faţă de creaţiile sale, pline de adevăr, bunătate şi frumuseţe. Cei care au văzut o „tăietură” între prima parte a creaţiei scriitorului, cea de până la 1890, şi partea a doua, cea de după, numită chiar cehoviană, una a lui Cehonte şi alta a lui Cehov, sau, cei care au căutat să găsească elemente comune între acestea, şi unii şi alţii nu au luat în seamă „drumul Damascului” făcut de Cehov.

După cum se ştie, la începutul anului 1890, Cehov pleacă la Petersburg pentru a obţine un permis de liberă intrare în închisorile şi locurile de detenţie din Sahalin. La 20 ianuarie înaintează o cerere către Galkin-Vraski, şeful departamentului de la Direcţia închisorilor, prin care solicită sprijinul autorităţilor în realizarea expediţiei „în scopuri ştiinţifice şi literare”, dar nu primeşte niciun răspuns; mai mult, ca toţi cei ce se află în slujba sau la porţile răului, acţionează viclean: el transmite directorului închisorilor din Sahalin să nu i se permită lui Cehov să aibă legături cu deţinuţii şi ocnaşii politici. Guvernatorul general al ţinutului Amurului, baronul A. N. Korf, sosit la Sahalin, îi va spune: „Vă permit să vă duceţi oriunde vreţi, să vedeţi pe oricine doriţi. Noi nu avem ce ascunde. Veţi putea cerceta tot ce vă interesează, veţi putea intra liber în toate închisorile şi coloniile de deportaţi, veţi putea folosi orice acte necesare pentru lucrarea dumneavoastră, pe scurt, toate uşile vă vor fi larg deschise. Un singur lucru nu vă pot permite: contactul cu deţinuţii politici, nu am dreptul să vă permit asta.”

Cehov se pregăteşte cu toată fiinţa pentru această călătorie iniţiatică, asupra omului alunecat, pentru această coborâre în infern. Sufleteşte se pregătise, parcă de la primul simptom al bolii, de la acea “tuse seacă urmată de cheaguri de sânge”, din 7 decembrie 1884; acum, trebuie să se pregătească şi spiritual. Între 20 ianuarie şi 21 aprilie 1890, se angajează într-o largă şi intensă documentare, în biblioteca publică: într-o listă bibliografică sunt cuprinse 65 de lucrări, de la cele de geografie şi istorie la drept, de la cele despre flora şi fauna insulei la codul penal cu privarea de libertate şi deportare. Studiază memorii şi jurnale de călătorie privind Siberia şi Insula Sahalin. La 15 februarie îi scrie lui A. N. Pleşceev la Moscova: „Cât e ziua de lungă citesc şi fac extrase. În capul meu şi pe hârtie nu e altceva decât Sahalinul. Mi-am pierdut minţile. Sahalinomanie”. Cehov se simte responsabil şi vinovat faţă de semenul alunecat în infern: el trebuie să „ispăşească” această culpă prin ceea ce se spune „iubirea de-a aproapele”. Numai cei care s-au pierdut pe sine nu au această conştiinţă. Aceasta este cauza deciziei sale.

Într-o scrisoare din 9 martie îi spune lui Suvorin: „Numai oamenii care nu deportează acolo mii de oameni de-ai lor şi nu cheltuiesc milioane de ruble cu insula, numai aceştia n-au nevoie şi nu le pasă de Sahalin! După Australia şi Cayenna, Sahalinul e singurul loc unde se poate studia colonizarea cu ocnaşi. (…) Sahalinul e locul celor mai cumplite suferinţe pe care le poate suporta un om liber sau un rob”.

La 21 aprilie, Cehov pleacă spre Insula Sahalin. Traseul: de la Moscova cu trenul până la Iaroslav; de aici, cu vaporul pe Volga şi Kama, până la Perm; de la Perm cu trenul, cu oprire în Ekaterinburg, până la Tiumen; de aici, cu cai de poştă sau particulari, prin Krasnoiarsk şi Irkutsk, până la lacul Baikal. Îl trece cu vaporul şi continuă cu trăsuri până la Sretensk; de aici cu vaporul pe Amur, spre Nercinsk, Habarovck, până la Nikolaevsk. Prin strâmtoarea Tătară, la 12 iulie, debarcă în Alexandrovsk pe insula Sahalin, după un drum mai mult de 80 de zile.

Cehov transmite mesaje de pe traseul acestei aventuri sau peregrinări iniţiatice în suferinţa umană. Le publică în ziarul Novoe vremea, din vara şi toamna anului 1890, la început primele 6 capitole, sub titlul Însemnări din Siberia, apoi celelalte, intitulate Călătorind prin Siberia. Se foloseşte primul titlu, ales de autor, cum rezultă dintr-o scrisoare către Suvorin, redactorul ziarului amintit. Al şaptelea capitol este însoţit de o notă a redacţiei: „Cele şase schiţe precedente au fost tipărite în câteva numere ale ziarului Novoe vremea. Autorul a întreprins o călătorie în insula Sahalin, studiind în prealabil literatura tuturor călătoriilor făcute pe această insulă. El se va întoarce în ţară după cum îi vor permite condiţiile, fie cu proxima cursă a flotei comerciale, fie prin Oceanul Pacific, America şi Oceanul Atlantic. Ultimele ştiri despre el le deţinem din Nikolaevsk-pe-Amur.” Însemnările se întrerup la descrierea ţinutului Enisei. În câteva file de jurnal se găsesc consemnate impresii despre Baikal, Zabaikalie şi Amur, dar, probabil, nefinisate, nu le-a mai trimis ziarului.

Călătoria scriitorului are loc în 1890, în perioada când în Rusia se desfăşura, de câteva decenii, colonizarea Siberiei cu deportaţi şi condamnaţi pe viaţă, iar a Insulei Sahalin, de asemenea, cu ocnaşi. Pe poarta dantescă a infernului, prin care se ajunge „la cetatea durerii”, „la suferinţa eternă”, „la lumea pierdută”, sunt înscrise înfiorătoarele cuvinte: „Lasciate ogni speranza, voi, ch’ entrate”. Aceleaşi cuvinte: „Lăsaţi orice speranţă voi care intraţi” sunt scrise pe tablele de carne ale inimii pentru cei deportaţi, condamnaţi pe viaţă sau ocnaşi în Siberia şi Sahalin. Cu voinţa paralizată, fără speranţă, lipsiţi şi de „cel de-al doilea suflet al nefericiţilor”, cum ar fi zis Goethe, „Hoffung ist die zweite Seele des Unglucklichen”, ei nu se mai pot întoarce „în lume”, între oameni, sunt ca şi morţi. Ei sunt în infern. Şi infernul este în lume. Chiar în om, cum se va vedea în timpul din urmă, în “ceilalţi”, cum a zis Jean-Paul Sartre. 

Contemporanii lui Cehov aşteptau din partea sa argumente dacă trebuie sau nu astfel colonizate asemenea ţinuturi. Cehov, coborât în sine, căuta de fapt altceva: până unde poate omul aluneca în suferinţă şi în pustietatea răului şi care este calea mântuirii sale. „Călătoria lui Cehov prin Siberia, în Sahalin, întreprinsă cu scopul de a studia viaţa deportaţilor – scrie M. Semanova –, s-a desfăşurat în acel răstimp când problema colonizării Siberiei cu deportaţi devenise pentru presa acestui ţinut problema zilei. În ziare se demonstra stăruitor că sistemul actual de deportare frânează dezvoltarea normală a ţinutului. În aceste condiţii, călătoria lui Cehov stârnise atenţia ziarelor siberiene care urmăreau cu cel mai viu interes itinerariul lui Cehov.” Ele retipăreau şi comentau fragmente din schiţele siberiene din Novoe vremea, relevând aplecarea autorului către „oamenii simpli şi cinstiţi”. Numai că trebuie văzut şi înţeles că Cehov se adâncea în cunoaşterea suferinţei şi nedreptăţii umane, întâlnindu-se cu locuitorii, vinovaţi sau nevinovaţi, ai infernului istoric. Fapt dureros şi de cinic înţeles moral este că infernul se află, aici, populat de cele mai multe ori nu cu vinovaţi, ci cu nevinovaţi şi oameni fără prihană. Aceasta, poate, pentru a se arăta că justiţia umană este cel mult umbra celei divine, impenetrabile şi – totuşi revelate. A vedea în lumea aceasta desfăşurarea spiritului, lumea cealaltă, şi a-i căuta desfăşurării o cale a salvării este sensul călătoriei întreprinse de Cehov. Lumea cealaltă nu este o imagine alegorică a acesteia, ca la Dante, ci ea îşi află elemente ontice în interstiţiile acesteia. 

Să urmărim şi să descriem „staţiile”, am fi tentaţi să zicem „bolgiile”, acestei călătorii prin Siberia, limbul infernului, până în Sahalin, şi apoi pe cele din infernul „insulei ocnaşilor”. Să facem, mai întâi, o comparaţie: dacă Dante este însoţit în lumea poetică şi imaginară de Virgiliu, adică de raţiune, iar pe ultimele trepte, paradisiace, de Beatrice, adică de iubire – Cehov, în lumea de zi cu zi a Siberiei şi a Sahalinului, este condus, pe lângă voinţa şi raţiunea sa, de surugii şi stăpânii acestei lumi.

Se începe prin trecerea pragului dintr-o lume într-alta, dintr-un spaţiu într-altul, cu timpi diferiţi, cu legi şi cauzalităţi ce par proprii. „ – De ce la voi în Siberia este atât de frig? întreabă Cehov. – Aşa a vrut Dumnezeu! răspunde surugiul.” Şi mai departe, Cehov observă: „E luna mai, în Rusia înverzesc pădurile, cântă privighetorile, în sud au înflorit demult salcâmii şi liliacul, iar aici pe drumul de la Tiumen la Tomsk pământul e ca piatra, pădurile golaşe, peste lacuri se întinde gheaţa mată…” Din lumea aceasta pare că fiinţa se retrage, că frigul nefiinţei şi al răului se întinde acaparator. Faptul că chiar în acest loc se face simţită prezenţa divină, fie prin întreruperea liniştei de o bătaie leneşă de aripă, fie de un sunet melodic al unei perechi de cocori, aidoma celui din amintire, îl obligă pe om să privească în sine, să cutreiere printre cele două părţi ale sale, cea efemeră şi cea eternă, cu o conştiinţă sfâşiată, să audă de peste tot plânsul lumii întregi, „glasul tânguitor al lişiţelor şi plânsul pescăruşilor”, cum zice Cehov, şi „fără să ştii de ce, te cuprinde tristeţea”. Este vorba de o tristeţe cosmică şi ontică.  

În Siberia se aleargă, nu se merge. Strămutaţii sunt prima suflare omenească întâlnită, deposedaţi şi strămutaţi de justiţia şi arbitrarul uman. „Două căruţe cu coviltir şi un pâlc de mujici şi femei” sunt întrecute de călător şi surugiu. Strămutaţii sunt în mişcare, ca şi cum li s-ar fi retras pământul de sub picioare, prin justiţia umană şi răutatea omului, ei şi-au pierdut dreptul la proprietate, sunt ca nişte pomi smulşi din pământul lor şi purtaţi din loc în loc de bezmetice vânturi. Se conturează aici şi chipul omului de prisos, poate al artistului. În urma acestor strămutaţi „îşi târăşte paşii un mujic care nu seamănă cu ceilalţi. (…) sub amândouă braţele duce câte o vioară învelită în basma. (…) Cânta şi la cârciumă, şi la nunţi, şi pe ogoare, şi, ah! cum mai cânta”, se va stinge treptat în gerul Siberiei. Faţa unui alt mujic de pe vaporul de pe Kama „părea că spune: M-am resemnat! Privirea îi sticlea ironic, dar această ironie era îndreptată în interior, spre propriul său suflet, spre toată viaţa sa trăită care l-a înşelat atât de amarnic” (n.n.). Datorită deposedării şi mişcării continue, omul îşi pierde voinţa, speranţa în înmulţirea talantului dat, şi ajunge aplecat asupra sa, în sine, să se resemneze. Mai mult, să se privească cu ironie interioară, cum numai Dumnezeu i-a lăsat s-o facă. 

 

Dumitru VELEA