II. Al doilea stadiu al omului în prăbuşire îl constituie deţinuţii. Cehov trece iarăşi pe lângă un convoi – sunt deţinuţii. „Zornăind din lanţuri merg pe drum treizeci, patruzeci de ocnaşi, străjuiţi de o parte şi alta de soldaţi cu puşti şi urmaţi de două căruţe.” I se par cunoscuţi, sunt semeni dintre noi. Între deţinuţi şi soldaţi nu mai este nicio deosebire, datorită istovirii. Poate nici nu a fost. Spre seară trebuie să treacă cu bacul apele râului al cărui mal, celălalt, din pricina întunericului, nici nu se vede. Bacul cu vâslaşii sunt dincolo, mereu dincolo vor fi găsiţi în toată călătoria. Împreună cu surugiul trebuie să urle, ”în Siberia nu urlă numai lupii, dar şi vrăbiile şi şoarecii.” Spre zori, apare bacul, înfăşurat într-un roi de înjurături ale vâslaşilor, ocnaşi deportaţi, care au pierdut mult din înfăţişarea umană. „Chipurile lor de beţivi sunt pocite, tumefiate de bătăi. Şi ce priviri au! Se vede bine că aceşti oameni încă din timpul cât au mers plutind încoace pe barcasurile deţinuţilor, înlănţuiţi perechi-perechi, cu cătuşele şi mergând din etapă în etapă pe drum, înnoptând în izbe, în care trupurile le erau arse de înţepăturile ploşniţelor, încă de pe atunci inimile lor s-au împietrit, iar acum, trudind zi şi noapte în apa rece fără să vadă nimic dincolo de malurile golaşe, şi-au pierdut pentru totdeauna şi bruma de căldură sufletească ce o mai avuseseră. (…) Pe lumea asta ei nu sunt oameni, ci fiare, iar după părerea unchiaşului-surugiu, pe lumea cealaltă va fi şi mai rău de ei: vor nimeri în iad, pentru ispăşirea păcatelor.”

De la Abatskoe, Cehov pleacă cu trăsura cu un alt bătrân, o umbră de om. Frigul ce împietrise tot, şi inimile celor lipsiţi de libertate, acum se împreună cu focul ce mistuie iarba înaltă şi alba pădure de mesteceni, dând o iluminaţie care „te sperie”. Troicile poştei îi fac zob. Se refac şi, din satul apropiat, în zori, Ilia Ivanici preia „ştafeta” călătoriei. În această pustietate, singurul lucru care „îţi aminteşte de om sunt sârmele telegrafice care zbârnâie în vânt şi, la distanţe egale, stâlpii care marchează verstele.” Spre sfârşitul nopţii se ajunge în izbea altui surugiu, de o curăţenie izbitoare. Chiar pe această clină a infernului, omul, dacă îşi păstrează rădăcina bine înfiptă în creaţia lui Dumnezeu, nu poate fi decât curat: el şi locuinţă. Nu întâmplător pe pereţii locuinţei, printre cele câteva litografii, se află şi Sf. Gheorghe Biruitorul. „Obiectele de artă sunt mult căutate aici, dar Dumnezeu n-a prea dat artişti”, scrie cu tristeţe Cehov. „Stăpâna casei, femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, înaltă şi subţire, cu faţa care respiră bunătate şi blândeţe, frământă pe masă un boţ de aluat; razele soarelui de dimineaţă îi scaldă ochii, pieptul şi mâinile şi s-ar părea că ea frământă aluatul cu soarele…”, şi în ciuda acestei curăţenii sufleteşti, femeia nu poate avea copii. Micuţul din leagăn este al unei călătoare ce pare a-l fi părăsit. Tânăra femeie vrea să nu-l piardă pe Saşa, îi e milă de el, îi e milă de sine. Din această oază a credinţei, a înfloririi milei, pare că se ridică prea vechiul simbol al „copilului părăsit”, generator de nouă lume. 

Călătoria continuă cu Feodor Pavlovici, în ciuda potopului de apă. Descripţia este terifiantă, ca de început sau sfârşit de lumi. „La chemarea lui Feodor Pavlovici iese din colibă un mujic bărbos, cu o nuia lungă în mână, care se învoieşte să ne arate drumul. Merge tăcut înainte, măsoară cu nuiaua adâncimea apei şi încearcă tăria pământului, iar noi îl urmăm.” Mereu se avansează „spre stânga, apoi spre dreapta”, propriu înaintării prin infern, şi dantesc din „bolgie” în „bolgie”, „până la locul de trecere al răului”. Irtâşul este un fluviu înspăimântător, infernal. „Valurile tulburi cu creste albe îl lovesc furioase, apoi se dau numaidecât îndărăt, ca şi cum le-ar fi scârbă să atingă acest mal lunecos şi urât; judecându-l după înfăţişare, ar putea să trăiască pe el numai broaşte, sau blestemate suflete de păcătoşi. Irtâşul nu e prea zgomotos, el nu urlă, dar ai impresia că apele lui lovesc înăbuşit în nişte sicrie ce s-ar afla la fund. Sinistră impresie!” Dimineaţa, localnicii, „oameni buni, prietenoşi” reuşesc, în pofida zloatei, să-l treacă dincolo pe Călător, cu o barcă.

De frica potopului, la Kolâvan nu i se dau cai de poştă, luncile lui Obi sunt sub apă. Totuşi, cu cai particulari, Cehov călătoreşte până în satul Viun, de aici la Krasnâi-Iar, unde este nevoit să aştepte, în izba mujicul Andrei, întoarcerea bărcii acestuia de la Dobrovino. Orice staţionare îi prilejuieşte lui Cehov observarea acestei lumi supusă încercării, deosebită de cealaltă, căzută sub mrejele răului şi adusă peste ea, o lume de puritate primară, în acelaşi timp, amândouă proprii omului ce se adânceşte în sine şi îşi surprinde conştiinţa sfâşiată. Descripţia urmăreşte două chipuri omeneşti: „un omuleţ slab de minte (…) se iţeşte mereu la mine în odaie; îşi arată în prag capul zburlit, bolboroseşte ceva, rage ca un viţel şi se trage repede înapoi” şi un altul, un mujic din satul vecin, care are o herghelie de cincizeci de cai şi care se ocupă de transportul călătorilor, o forţă a naturii „înalt cât uşa, gras, cu o ceafă lată de taur şi cu nişte pumni uriaşi”, Piotr Petrovici. În această izbă siberiană consistă in nuce imaginea limbului: locuitorii casei ce netezesc calea călătorului, prin această forţă naturală, Piotr Petrovici, care asigură călătoria pe păcătos drum şi care se află într-o precară comunicare cu lumea „dinafară”, şi acel omuleţ smintit din care şi forţele naturii s-au retras, lăsându-i un limbaj „nevertebrat”, de „Be-ba!” şi „Me-ma!” Dacă această lume ţine să nu se prăbuşească, chiar pe această clină a încercării, se datorează purităţii ei, edemice, în care femeia devine mărturisitoare a credinţei. În intimitatea izbei sălăşluieşte şi străluceşte femeia tânără şi credinţa. Simbolicele elemente ale acestei lumi, Cehov le descrie, uluitor, în câteva cuvinte: „trece multă vreme, o groază de vreme şi femeia tânără tot se închină, iar stăpânul şi oaspetele tot mai beau ceai. – Be-ba! rage în tindă smintitul. Me-ma!” Pentru adâncirea cunoaşterii, ca o înaintare printre vălurile morţii, Cehov trebuie să-şi tragă giulgiul peste sine. „Îmi aştern scurta blănită pe jos, mă culc şi îmi pun lumânarea la căpătâi.” Numai astfel călătorul ajuns omul acestui limb îşi ridică fruntea şi dialogul începe, de fapt monologul lui Piotr, al unei conştiinţe prin care şi-ar dori să treacă sabia dreptăţii. De-a lungul nopţii, câteva cuvinte se rostogolesc în tăcere, privind sensul existenţei omului, îndeosebi, al dreptăţii („în toată Siberia noastră nu este dreptate. Chiar dacă a fost vreodată, a îngheţat de mult. Treabă-i asta? Omul trebuie să caute dreptate.”), „în privinţa lui Dumnezeu”, a faptului că omul „are minte puţină”. Acest „mujic înstărit”, care, fiindcă „are trecere la judecător”, poate oricând să încalce dreptatea, ajunge la concluzia: absenţa dreptăţii este cauza răului. Fără dreptate, omul nu poate fi nici om, ci doar locuitor în împărăţia răului. Luminile şi umbrele de aici rimează cu cele „de afară” şi din sine, cu ale lumii din care începe călătoria, ele nefiind altceva decât stările omului alunecat în capcana răului. Expresia cehoviană se ridică în metafora revelatoare a întunecării şi smintirii lumii:

„mi se pare că şi acolo s-a adunat un muc pe fitil, că şi acolo strigă oamenii: Me-ma! Be-ba!” Câţi oameni cărora nu li s-a adunat mucul pe fitil!

Ajunge la Dubrovino; de aici, trece râul Tomi la Tomsk. Continuu trebuie să treacă o apă, mereu luncile şi drumurile sunt inundate, podurile rupte, mereu trebuie să aştepte, bacul sau barca fiind la malul dimpotrivă. Se călătoreşte dantesc, sub umbra nopţii. „Apele râului se întunecă din ce în ce, vântul răbufneşte puternic, stropii ploii ne ples­nesc pieziş, iar malul este încă departe…” După „dezbaterea” privind dreptatea, urmează „staţia” teoretică, reflexivă, a justiţiei umane cu legea şi sancţiunea privitoare la vina şi libertatea omului. Este cazul „intelectualului deportat”, care, vorbind lui Cehov despre lucruri neînsemnate, pare că-i spune: „Tu ai să te întorci acasă, iar eu nu”. Fără putinţa întoarcerii acasă, fără speranţă, omul este ca şi condamnat la moarte. Pedeapsa cu moartea, chiar dacă se aplică numai în cazuri excepţionale, se păstrează în toate pedepsele severe prin privările lor aplicate pe viaţă. Cehov meditează justiţiar:  „Munca la ocne este legată de deportarea pe viaţă; deportările înspăimântă pe condamnat, mai ales prin faptul că n-au un sfârşit. Un deţinut, după ispăşirea pedepsei, este deportat în Siberia, deoarece societatea nu mai vrea să-l primească în sânul ei; aproape în toate cazurile, pierderea drepturilor civile se face pe viaţă etc. Astfel, pe de o parte, pedepsele comutate nu dau criminalului pacea veşnică a mormântului, adică nu-i dau tocmai ceea ce i-ar putea împăca spiritul cu pedeapsa cu moartea, iar, pe de altă parte, aplicarea pedepsei noi pe toată viaţa îl face conştient că nu poate avea nicio speranţă în ceva mai bun, că cetăţeanul din el este de fapt mort pentru societate şi cu nicio sforţare nu-l mai poate reînvia; pentru aceste motive, să-mi fie îngăduit să cred că atât în Europa cât şi la noi, pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, ci numai prezentată într-o altă formă, mai puţin respingătoare pentru sensibilitatea umană.” Mai mult, el transmite contemporanilor că-i fără sens întrebarea ce este mai important pentru Rusia, închisoarea sau deportarea?, până ce nu se ştie şi cunoaşte ce este închisoarea şi ce este deportarea. De aceea el s-a înscris în călătoria în infernul istoric – spre a le cerceta şi cunoaşte, aplecându-se asupra omului alunecat sub grelele umbre ale răului. Căci fără speranţă, fără un pământ al dreptăţii şi un cer al libertăţii, omul este ca şi mort, un locuitor al infernului istoric.

Cehov călătoreşte mai departe, pe acest „cel mai păcătos drum din întreaga lume”, de la Tomsk la Irkutsk, cu „locul de groază” Kozulka. Aproape toate elementele au trăsături infernale: drumul este „foarte bun, dracul să-l ia!”, „Afurisit drum, să te ferească Dumnezeu!”, iar pe el, pe călător, toţi îl privesc „ca pe un om mort”. Anterioarei mile faţă de semenul din această lume, subiectivă, i se adaugă acum ruga mamelor către Dumnezeu pentru soarta fiilor, obiectivă. Poştaşii siberieni „sunt adevăraţi mucenici”; că reuşesc să transporte baloturile poştale pe aceste drumuri, peste aceste ape, se datorează faptului că „se roagă fierbinte mamele lor”. Infernul este în această lume, de unde reflexiile din loc în loc presărate, privitoare la ziua prezentă a ei. 

Natura pustiită de frig şi ape, odată cu Eniseiul, devine „originală, măreaţă şi minunată” – începe taiga misterioasă şi fără sfârşit. Pădurea infinită. Abia acum suntem în dantesca „selva oscura”, înfiorătorul infinit rău, care prevesteşte infernul din Insula Sahalin. Şi ce imagine sublimă a umilităţii omului, a „ocnaşului evadat”, care încheie aceste Însemnări din Siberia, adică limbul infernului! „Iată un ocnaş care îşi târăşte paşii pe lângă pini, cu o traistă şi un căzănel în spate. Ce mică şi lipsită de însemnătate pare crima lui şi suferinţele ce le îndură şi cât de mic este el însuşi faţă de imensitatea taigalei. Omul va pieri în taiga şi moartea lui nu va prezenta nimic dureros, nimic deosebit, ca şi moartea unui ţânţar.” Parcă se aude, pe deasupra acestor cuvinte cehoviene, Marea Întrebare, după ce omul a păcătuit, căzând sub cunoaştere şi moarte: „Unde eşti Adame?”.

 

Dumitru VELEA