26.01.2010,  10:44:45 | 0 comentarii | 495 vizualizari
Poema prigoriei sau poemele lui Dumitru Toma
Booking.com
de Ziarul Vaii Jiului
Aproape patru decenii i-au trebuit lui Dumitru Toma, de la debutul într-o pagină a revistei Ramuri, din 1971, până la cel editorial, cu volumul de versuri Fereastra dinspre lume (Ed. Sim Art, Craiova, 2009). Debuta în acea pagină (alături de colegii Paul Areţu, Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Dan Lupescu şi Dumitru Velea – ultimii doi debutaseră anterior), publicând două poeme din ciclul Prigoria, din care citise la Cenaclul studenţesc, iar seara ne citea, din când în când, mie şi lui Ion Grosu, în cenaclul improvizat din camera de cămin. Dumitru Toma venea din sudul Olteniei, de la Afumaţi, cu un străveziu unghi metafizic asupra lucrurilor şi vieţii şi cu un vechi simţ muzical al cuvântului, pe care încerca să-l dăruiască formelor fragede ale poemelor sale. Patruzeci de ani pentru a şlefui şi pune la un loc sunet şi răsunet, murmur şi sens, pentru a strânge laolaltă 77 de poeme! Patruzeci de ani i-au trebuit unui străvechi popor să rătăcească prin pustiu, să se lămurească pentru a putea purta chivotul legii şi a ajunge să vadă pământul făgăduit! Patruzeci de zile îi trebuie sufletului să se lupte cu trupul pentru a se desface din strânsorile lumii mici şi tot pe atâtea pentru a revedea pe cele ale lumii mari şi a se elibera de ele. Patruzeci de măsuri de apă se cară şi tot atâţia colăcei, cât are un “cap”, se dau de pomană celui plecat dintre noi. După şase săptămâni de necurmată secetă, şi micuţa pasăre, prigoria, iese din cuibul ei de lut, săpat într-o margine de râpă sau mal de pământ despicat, cu faţa la soare, şi începe să cânte; nemaigăsind rouă pe iarbă – singura din care se adapă – se îndreaptă spre soare şi ţipă de sete. Cu adevărat, cântă de sete. Celor biruiţi de durere, când viaţa îşi dă mâna cu moartea, li se usucă limba în gură de sete. Astfel i s-a întâmplat şi lui Iisus, după cele câteva ore de atârnare pe cruce. În cuvintele, mai puţin cunoscute, ale lui Hegel: “După ce a mai strigat că îi este sete, şi după ce îi fusese adus puţin oţet, care i se întinsese într-un burete îmbibat, a mai spus: «S-a sfârşit!». Şi, în cele din urmă, cu voce tare: «Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul.» Apoi înclină capul şi se stinse”, (Viaţa lui Iisus, trad. Al. Boboc, Ed. Paideia, Buc. 1995, p. 98). Prima poezie din volum strânge şi desface asemenea sensuri numinoase: “Din când în când coboară în pământ; / E pasăre liberă şi iese afară, / Când spune ce spune se-nchide-n cuvânt / Şi-atunci luminând, se-aprinde şi zboară. // Se-nalţă prin sine şi-i numai lumină, / Ea nu se întunecă-n cuibul de tină. / Şi chiar de se-ntâmplă să zboare în cete, / E pururea singură şi cântă de sete”, (Aripa din lut, p. 5). Dar încă din legendarul prigoriei, Selma Lagerdof, suedeza laureată a premiului Nobel, în povestirea Prigoria îi pune o tuşă de sfântă culoare. Pe timpul când Dumnezeu a creat lumea cu cerul şi pământul – se povesteşte – şi fiecărei vieţuitoare sau plantă i-a dat nume şi ce trebuie să poarte, în acea zi mare de creaţie, spre seară a mai făcut şi o păsărică rămasă cenuşie, fiindcă i se isprăviseră culorile. A numit-o “gât-roşu”, prigorie, şi astfel i-a dat drumul în lume. Pasărea, după ce a străbătut lumea în lung şi-n lat şi s-a oglindit în apă, a văzut că penele ei nu au nicio culoare, că nu există nici măcar o pană roşie. Atunci s-a întors la Dumnezeu şi cu sfială l-a întrebat: “De ce mă cheamă oare gât-roşu, când sunt cu totul cenuşie?” La care Măritul i-a răspuns: “Te-am botezat gât-roşu şi aşa trebuie să te cheme, dar tu singură va trebui să te îngrijeşti ca să-ţi câştigi penele roşii” – şi i-a dat din nou drumul în lume. Vremi după vremuri au trecut şi ea nu a izbutit să facă nicio minune pentru a-şi dobândi culoarea cea roşie. Însă veni şi acea zi care nu va fi uitată din istoria lumii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Şi văzând scena crucificării, îndurerată, prigoria şi-a zis, dacă aş fi vultur, i-aş scoate cuiele; totuşi, aşa mică, s-a apropiat de crucificat, s-a aplecat pe fruntea însângerată de coroana de spini şi a izbutit să scoată cu ciocul un spin de pe fruntea Omului. O picătură de sânge i-a căzut pe gât – şi “de atunci toate prigoriile au gâtul roşu şi de aceea le zice şi gât-roşu”. Ori să notăm din cotidianul întâmplărilor: dacă în nopţile fără lună, de dens întuneric, se face foc cu flăcări mari în apropierea malului de pământ în care prigoriile şi-au săpat cuiburile, acestea ies, fascinate şi orbite de flăcări, şi se aruncă în miezul focului. 
Dumitru Toma face din prigorie o entitate poematică, generatoare a poeziei sale, matricei de sensuri relevate în spaţiile culturii populare, adăugându-i revelator şi poematic altele din stratele mai adânci, sau mai înalte, ale numinosului. Fără să aducem determinări ideii că pasărea reprezintă simbolic sufletul, să amintim doar că astfel o înţelege un copil, în zona Olteniei, când o vrăbiuţă se izbeşte de fereastră, astfel şi ziditorul casei care meştereşte un cocoş în crucea acoperişului, crucerul deasupra crucii, ori bătrânele când dau de pomană, pentru sufletele eroilor, cocoşi albi sfinţiţi în biserică, de ziua Înălţării. Prigoria vine şi cu simbolistica focului, prea veche egipteană dar şi creştină, a arderii întru lumină, şi cu cea – pe care Dumitru Toma o exploatează din plin – a locuirii într-un cuib de pământ şi a desprinderii din acesta, a sufletului ce părăseşte ţărâna, lăsând-o să se spulbere acolo de unde a fost luată. Şi mai mult, pe cea derivată din stropirea cu sângele lui Iisus, purtând pecetea veşniciei. Şi materie a compasiunii şi milei. Oricât ai fi de mic şi de firav trebuie să faci ceva pentru alinarea durerii celui ajuns pe cruce. A smulge spinul din fruntea însângerată a Domnului, ce altă metaforă mai trebuie pentru vers şi poet!? Şi pentru om, ca mântuire!? 
Din această perspectivă, se vede dialectica lumii ca fiind una în două şi două în una: “Că e lumea cum e lumea / Şi de când e aşa este, / Te învârte cum ne-nvârte / Şi te piere fără veste // Şi te uită şi tu uiţi / Cum se ţese pânza-n rouă / Şi când sigur sunt doar una / Se separă şi sunt două; // Şi-amândouă se-mpreună / De se pare că sunt una, / Fir de pânză bob de rouă – / Legea face pe nebuna”, (Amândouă se-mpreună, pp. 25-26). Dialectica omului, cu rădăcini dincolo de creştinism, în humusul platonian, vizunea dogmatic creştină asupra omului cu cele două firi ale sale, împletite, cu străluminarea şi depăşirea celei omeneşti sunt luminate prin entitatea poematică, de acel nexul simbolic al prigoriei, vădindu-se în creşterea şi în desfăşurarea poemelor. În cele mai firave şi sfioase cuvinte de doină şi doinire se ţese o pânză cu simbolice şi încântătoare alesături, ce pare cântec de leagăn al omului şi al lumii, dar în fond, nu este decât murmur de bocet ale cărui lacrimi cad pe pânza aleasă şi năvădită, bătută în războiul zilelor şi vremii cu vise şi patimi, cu tăceri şi cuvinte, cu jocuri şi veşnicie. “Prigori-te-ar dorul meu / Într-un iaz cu iarbă-naltă / Pe când cerul îşi clădeşte / Toate stelele în baltă. // În pecinginea lărgimii / Înmuiate fir cu fir / Se spoiesc cu zeama lunii / Crucile din cimitir // Şi arată clar şi rece / Printre tufe de cucută / Cum se-ngaimă şi se ţese / Faţa lumii nevăzută. // Şi înşiră şi desfiră / Până-n miez adânc de zare / Pod cu capetele-n beznă / Scris din semne de întrebare” (Faţa lumii nevăzută, p. 52). De imaginea “covorului istoric” se foloseşte Hegel, Eminescu şi ţăranul de la Dunărea de Jos, ale cărui crâmpeie de gând se leagă într-un fir de lumină prin versurile lui Dumitru Toma. Acestui act de a se ţese i se adaugă şi “îngăimarea”, vorbirea în tâlcuri sau dodii, şi “podul”, “podişca”, trecerea, mai exact spus, întoarcerea în lumină, pornirea “spre-mpărat / într-un singur rând de ţoale”. 
Atracţia focului este puternică, trecerea şi lămurirea prin lumină. Pentru pasăre, zborul; pentru om, păşirea pe pod, podişcă, punte, făcute din propria-i viaţă: “Pe podişca dinspre soare / Stă prigoria plângând / Pentru c-o munceşte-un gând / Într-acolo ca să zboare. // Şi-a lăsa în urma sa / Un nimic în care crede, / Timpul cu paragina / Şi-un crâmpei de vreme verde”, (Nimicul de pe urmă, p. 36). Ori scara înălţată (nu visată) din sarea caznei celui ce i s-au dat două firi, două lumi, două vederi: “Dintr-un trup ca de zăpadă / A pornit fără să vadă / Sarea mea ruptă din grui / Spre lumina soarelui // Şi întinde printre stele / Scară lungă de inele / Ce se urc şi se cobor / Şi se-nec în apa lor… // Chiar în cercul marele, /Că-l sfinţeşte spre chindie / Domnul cu picioarele”, (Spre chindie trupul, p. 49). A împleti firile două, a avea privire pentru ambele lumii – înseamnă şi o sfâşietoare durere, dar şi o putinţă de a alege cum să treci dintr-o lume într-alta, ştiut că firul dintre ele este foarte subţire, aproape un răstav sau o fereastră, şi timpul cât o clipită. “Pe o vreme care scade / Tu încerci ca să dezlegi / Ce-i făcut cum nu se cade / Şi le-ncurci când le alegi, // Că înalţă spre-nstelări / În lumina lor fierbinte / Geana altor căutări / Ce ne cheamă înainte. / Nu le ştim şi încercăm / Să găsim fragile paie, / O podişcă să-mpletim / Şi să trecem prin văpaie” (Piatra umbrei care cade, p. 19). Întoarcerea în lumină a prigoriei, a omului, a poetului “cu bube-n gură” de sete, de arsura cuvântului – este absorbantă. Lumina nu poate să stea în despărţire, chiar dacă Dumnezeu a pus prigoria într-un cuib de lut sau a suflat peste un boţ de humă. În viziunea poetului Dumitru Toma, dorul omului de a se reîntoarce în lumină este ancestral, senin şi nemăsurat: “Hai cu mine, haide, hai / Să spălăm rufele-n rai, / Îngerii să ne surprindă / Şi pe stele să le întindă. // Să plutim în spaţiu goi / Cu rufele printre noi, / Să ne facem fără vină / Botezându-ne-n lumină… / Să ne treacă pragurile / Timpul cu şiragurile, / Într-un loc pe care-l ştim / Cum să fim să nu mai fim”, (Fără vină, p. 53). Acest dor şi grăitorul său trec prin reflexia entităţii poematice, în razele căreia văzându-se om-şi-prigorie, prigorie-şi-om: “Lumea-mi spune că n-am supt, / Că mi-a fost malul abrupt, / Mal trăsnit şi rupt în două / Când se-arată lună nouă / Şi cu coarnele împunge / Ce desfiră şi mă strânge, / Laţ din untul lutului / Pus în jurul gâtului / Când se-ntunecă pridvorul / Şi m-acoperă ogorul. // Nu am supt, dar am zburat / Dintr-un lemn de pom uscat / În răcoarea unui dâmb, / La drum drept cu soare strâmb / Şi cu cer zimţit pe margini; / Zborul meu, numai paragini, / Cuibul meu din os de peşte, / Somnul meu, vegheat de cleşte…// Că e strânsă rău lumina / Şi cu firul, bată-l vina, / Şi cu semnul de pe frunte / Ce se-nfige şi se-ascunde / Şi afundă când înalţă / Rostul meu cu semn pe aţă / Să descurc cu răşchitorul / Plânsul, soarele şi zborul”, (Untul pământului, p. 37). 
De peste tot apare o claritate dată de lumina cursă pe lucruri şi înlăuntrul omului, o candoare genuină proprie copilului, dar şi ţăranului cu fruntea proptită de cer. Rigoarea simbolică aparţine legii genetice a entităţii poematice. De aceea, nu este nimic întâmplător. Circuitul dintre cele două lumi şi firi ale omului funcţionează, pentru poet, ca-n ziua originară a numirii. Spre vădire, fie şi ultimele trei versuri din poemul Căutând o cale clară: “Se-nfiripă-n cei ce-au fost / Cei ce sunt să lase semn / Şi se-nchid singuri în lemn”, (p.20). De peste toată întinderea versurilor şi poemelor se aude cântecul de sete, al prigoriei şi al omului înainte de a-l numi pe Cel căruia îi încredinţează duhul; şi peste tot se întinde un bocet senin şi o doinire de anonim popular. Nu întâmplător se întâlnesc, în această tristă dar consolatoare carte, frăgezimi şi nestemate proprii liricii populare, parcă din cele strânse de Lucian Blaga: “Dă, Doamne, curând să mor / Să fie la alţii dor, / Sau să mor şi să nu spui / Să nu fie nimănui. // Doamne, dă, dar să nu pui / Lacrimi în ochi nimănui”, (Dă, Doamne…, p. 16). O varietate de nuanţe şi o continuă linie de discreţie se surprind în sonoritatea melancolică a acestor poeme. Are dreptate Eugen Negrici să spună că ele aparţin unei “cărţi muzicale şi melancolice”. Cu siguranţă, aceasta le va duce pe portativele muzicale alături de minunatele anonime Car cu flori sau A plecat dorul de-acasă, ale lui Tudor Gheorghe. 
Şi ca uimire, nimic sentimental şi subiectiv în această pură şi melancolică poezie, chiar anonimă. Poemele sunt de un lirism atât de popular, încât poetul Dumitru Toma ar fi putut să le dea drumul ca anonime. Cazna sa nu seamănă cu a poeţilor actuali – îndepărtaţi de cultura populară – nici cu a predecesorilor, de la Anton Pann prin Eminescu, Blaga, până la Constanţa Buzea. El a adus în lumină un mit pentru poet, al prigoriei (pe care îl poate restitui, cu folos, folcloriştilor). Aproape patru decenii de caznă i-au trebuit, ca până la urmă, să izbândească să scoată un spin de pe fruntea însângerată a poeziei şi să se umple pe mâini de o picătură din sângele sfânt al ei! 
 
Dumitru VELEA

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 9 ori 10  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





* * *
* * *
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter