19.01.2010,  11:01:46 | 0 comentarii | 535 vizualizari
Despre marea dramă a lumii şi jertfa fiului ei Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie, de N. V. Gogol (I)
de Ziarul Vaii Jiului
1. Între Gogol, cel ce priveşte încă din adolescenţă în marea prăpastie a lumii şi a sufletului omului, între cele două maluri abrupte, al hidoşeniei şi poftelor omeneşti şi al menirii omului, şi, înspăimântat, creează capodoperele ridicolului – comediile Căsătoria şi Revizorul şi „poema” Suflete moarte – şi Gogol, cel care, smerit şi „nebun după Hristos”, ajunge la Locurile Sfinte; între cel ce, cutremurat de lumina care a străfulgerat acea prăpastie, a făcut vădită hidoşenia sufletului omenesc – la început, prin teama de un aşteptat „revizor”, ca apoi, prin dezvăluirea macabrului profit rezultat din cumpărarea „sufletelor moarte” de informatul în ale pute­rii iţe, Cicikov – şi cel ce s-a aplecat asupra sufletului, cercetându-l nu doar cu instrumentele artei, ci şi cu cele deschise de taina dumnezeiescului ospăţ al dragostei din adâncul religiei; între cel ce priveşte cu haz şi acid tarele şi ridicolul demonic al unei lumi – pe care o părăseşte, dar fără a se putea lipsi de „măicuţa Rusie” – şi cel ce se părăseşte chiar pe sine, sporindu-şi creştineşte subiectivitatea în smerenia şi iubirea de Hristos în fiecare semen, lăsând cuvinte despre Drama Lumii şi Jertfa Fiului ei – nu este nicio deosebire. Procesul este ca de la ghindă la stejar. Cine are predispoziţie filosofică şi putinţa de a lăsa o urmă în huma zilei, ori un semn pe piatra prea tare a ordinei zilelor, nu se împiedică în a vedea stejarul în ghindă.  
Nu este greu de văzut calea cu cercuri şi determinări care duce de la sensul reprezentărilor de teatru de „lăsata secului”, de către mujicii în ochii cărora lumea îşi iese din ţâţâni tocmai pentru a intra în ordinea de sub ochiul lui Dumnezeu, la Podkolioşin, care fuge din mrejele „căsătoriei” şi ale demonicei lumi a Feoklei Ivanovna şi a lui Kocikariov, lăsându-şi veşmintele şi dispărând pe fereastră fără să-l vadă cineva, ca la o smulgere dintr-o lume şi trecere în alta, ca la o naştere, precum tânărul din textul evanghelic, care, hăituit că-l urmase pe Iisus, îşi lasă „învelitoarea” şi despuiat aleargă, scăpând prin mulţime. Calea duce de la „teama” de „Revizor”, simţit ca prezenţă a unei dreptăţi aşteptate şi nedorite, prin „comerţul” lui Cicikov cu „suflete moarte”, la  „răsturnarea”, din perspectiva celor cu picioarele înfipte în cotidianul social şi politic al zilei, din acele Pagini alese din corespondenţa cu prietenii, sfârşind cu Spovedania unui autor, cu luminoasa criză de creaţie şi ardere a unei părţi din operă – fiindcă aceasta nu mai putea să răspundă exigenţei artei şi menirii omului – până la trasarea impersonală a unor linii de înţelegere asupra Dumnezeieştii Liturghii. Gogol ne-a comunicat doar despre sensuri ale Marii Drame a Lumii şi a Jertfei Fiului, dar nu a mai avut puterea să le înfăţişeze într-o operă. Zbaterea aceasta la capătul puterilor omeneşti l-a absorbit într-o operă fără determinări în concretul artei, ci doar în al ideii despre artă, om şi divinitate. Cândva, un alt posedat de Jertfa Fiului va putea să ne comunice despre opera absentă, dar transcendentă, a lui Gogol. Şi, cine ştie, a câtor scriitori!
Opera din urmă a lui Gogol, Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie (Ed. Anastasia, Buc. 1996, trad. de Boris Buzilă) ne luminează Reprezentarea Marii Drame a Lumii centrată pe Jertfa lui Hristos. Ea se desfăşoară într-un spaţiu bine determinat, în sfântul lăcaş, şi într-un timp al sărbătorii. Aceste determinante de timp şi spaţiu se dimensionează spiritual, atingând astfel infinitatea şi absolutul Divinităţii. Biserica, navă a salvării sufletului, devine omul şi lumea sa, iar timpul de sărbătoare, clipa deschisă în eternitate. Această Reprezentare, relevabilă ca realitate, poartă cu sine ideea omului şi a lumii ca metaforă, de trecere dincolo, de reîntemeiere a realităţii umane, în dimensiunea ei real-spirituală, corporal-sufletească, de „reconstrucţie a omului”, în cuvintele lui Dumitru Stăniloae. 
Cu Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie, având ca scop cunoaşterea legăturilor lăuntrice din timpul desfăşurării, necesară îndeosebi tineretului, Gogol ne poartă prin istoria şi realitatea simbolică a creştinismului şi bisericii ortodoxe în vederea prezentării mântuirii omului. În adânc, Dumnezeiasca Liturghie se relevă sub un întreit chip: ca Dramă a Lumii şi Jertfă a Fiului Omului, în sens absolut ca om şi Dumnezeu, care prezintă viaţa, ispitirile şi confruntările ei cu moartea, moartea şi învierea; ca Reprezentare a Jertfei lui Iisus şi a omului, deosebindu-se de artă prin reprezentare şi anulare a reprezentării; şi ca Participare la Jertfa lui Iisus şi proprie fiecăruia, încă din timpul vieţii. Cu realitatea ideii: învingerea morţii se face printr-o schimbare esenţială a omului, printr-un proces de trans-identitate a naturii sale muritoare într-una nemuritoare. (Hristos învie aici, cu tot, în corp manifestat prin lumină; pentru om, se reprezintă şi presupune o resurecţie, o înălţare cu partea de nestricăciune a corpului, abia dincolo, precum ne comunică viziunea lui Ezechiel, unde Duhul îl ia şi-l pune în mijlocul unei văi pline de oase, cărora le pune tendoane, le creşte carnea şi pielea la loc, le dă duh, şi morţii aceia „au prins viaţă şi au stat în picioare: o armată foarte mare”, Ezec. 37. 1-10).
Despre Determinantele Reprezentării Dumnezeieştii Liturghii: 
Locul îl constituie biserica, nava sufletului, salvatoare a acestuia prin valuri şi furtuni, având chipul omului, al vasului purtător de lumină, un loc configurat după treptele de sacralitate şi dialog cu divinitatea, care strânge lumina şi o împrăştie fără rest în oameni, un loc ce este centrul lumii şi locul lumii. Prin urmare, locul reprezentării este lumea, lumea ca biserică. 
Timpul este sărbătoarea, nodul sacru al timpului, al ieşirii din timp, al vărsării în eternitate.
Personajele sunt: Hristos, prezent prin elemente concrete şi transcendente, reale şi simbolice, pâinea şi vinul, şi altele, numai transcendente, precum Duhul Sfânt, prezent şi transcendent prin cuvânt – şi Lumea, cu oamenii săi participanţi şi implicaţi ca personaje reale ale reprezentaţiei, şi, înaintea acestora, personajele intermediare, „instrumente ale Domnului”, care pun în mişcare reprezentarea dramei şi interpretează simbolic situaţiile dramatice, fiind implicaţi şi participanţi, Preotul, Diaconul, Dascălul – după caz, numărul lor este sporit – şi Cântăreţii (Corul). Între primele, se află şi simbolicele Sfânta Masă, Evanghelia ca Însuşi Domnul pe Tronul Său. Spre deosebire de reprezentările ritualice şi de iniţiere, unde mistagogul şi mistul cată să se suprapună cu situaţia originară, să se identifice pe durata şi traseul iniţierii cu fiinţa mitică, aici nimeni nu încearcă să ia locul fiinţei lui Hristos, să o reprezinte, ci toţi devin treptat, după momentul împărtăşirii, reprezentaţi de Hristos. Fiecare credincios, umplându-se de fiinţa lui Hristos, se identifică la nivel transcendent cu El. Nu este vorba de o iniţiere, ci de o participare la marea taină de transcendere a vieţii. 
Acţiunea, în cuvintele lui Gogol, „este repetarea în perpetuitate a măreţei fapte de iubire care s-a săvârşit pentru noi, oamenii” (p.16).
 
2. Desfăşurarea Reprezentării Dumnezeieştii Liturghii cuprinde trei părţi: a) Proscomidia, b) Liturghia celor chemaţi şi c) Liturghia celor credincioşi, pentru al căror înţeles, se cuvin detaliat prezentate.
a) Proscomidia corespunde „primei părţi a vieţii lui Hristos, Naşterii Sale, descoperite doar îngerilor şi unui mic număr de oameni, copilăriei Sale şi timpului când a rămas în anonimat, până la arătarea sa în lume” (p. 36). Este mai mult decât prologul, sau „limbul” unei drame. Ea începe cu pregătirea pentru intrare în spaţiul şi timpul sacru. Preotul şi Diaconul, care intră şi pun în mişcare Reprezentaţia Marii Drame, trebuie să fie aidoma sfinţeniei spaţiului şi timpului şi pe măsura acesteia. „Preotul care va săvârşi Liturghia, scrie Gogol, trebuie să se îngrijească de cu seară a se păstra în curăţie trupească şi sufletească; să se fi împăcat cu toată lumea, să se ferească a-i purta cuiva nemulţumire”. Odată intraţi în sfântul lăcaş, ei trebuie să se ridice: interior, prin stări şi cuvinte, şi exterior, prin înveşmântare cu sfintele odăjdii şi prin gesturi simbolice, la înălţimea sfinţeniei locului şi Dramei însăşi: „se vor închina amândoi în faţa uşilor împărăteşti, vor săruta icoana Mântuitorului şi pe aceea a Maicii Domnului, vor face închinăciuni către icoanele sfinţilor şi, de asemenea, se vor pleca şi către cei de faţă, înspre dreapta şi înspre stânga, ca şi cum prin aceasta şi-ar cere iertare; apoi se vor duce în altar, zicând în taină psalmul: Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea Sfântă… Apoi, apropiindu-se de Sfânta Masă, cu faţa spre Răsărit, vor bate dinaintea ei trei metanii până la pământ şi vor săruta Evanghelia, care stă pe masă ca Însuşi Domnul pe tronul Său. Apoi, vor săruta masa, mergând să se înveşmânteze cu sfintele odăjdii, pentru a se deosebi astfel nu doar de ceilalţi oameni, ci chiar de ei înşişi, pentru ca nimic din înfăţişarea lor să nu mai amintească de oamenii de rând, preocupaţi de treburile zilnice ale vieţii”. (pp. 18-19). Astfel înveşmântat, preotul arată acum „ca un alt om”, iar „poporul din biserică îl va privi ca pe un instrument al lui Dumnezeu, prin care se arată Duhul Sfânt”; preotul şi diaconul se curăţă, spălându-şi mâinile, şi luminaţi pe potriva odăjdiilor, aduc „ca nişte luminoase vedenii”. Înveşmântarea, care în mod obişnuit pregăteşte „transformarea” interpretului în personaj, aici, ea însăşi întreţesută şi străluminată simbolic, îl pune în relaţie lăuntrică cu planul simbolic şi-l transformă pe interpret în „instrument al Domnului”, într-un „vas” sacru, purtător de Duh Sfânt.
Diaconul dă semnalul începerii „sfântului act liturgic” cu „Binecuvântează, stăpâne!”, iar preotul, rostind „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururi în vecii vecilor”, se apropie de jertfelnicul din absida dinspre miazănoapte a altarului spre a pregăti cele de trebuinţă pentru Liturghie. Proscomidia, reprezentând „începutul vieţii lui Hristos pe pământ”, se celebrează în altar nevăzută de popor, după cum s-a petrecut şi prima parte a vieţii lui Hristos. Însă Gogol descrie tot ce se petrece în partea văzută şi nevăzută de către credincioşi a sfântului lăcaş, reprezentarea exterioară şi cea lăuntrică a tuturor celor implicaţi, fie ca „instrumente ale lui Dumnezeu”, fie ca participanţi credincios-rugători în transformarea de sine prin actul euharistic. Totul se desfăşoară într-o lume spectral simbolică. Pregătirea jertfei, a Sfintei Pâini şi a Sfântului Potir cu vin şi apă pe Sfântul Disc, cu analogiile simbolice, de faptă şi gând, inerente, strânge în sine partea divină cu cea omenească şi istorică, partea aceasta cu cea lăuntrică a omului „instrument” divin: „preotul ia din prescuri una, pentru a scoate din ea acea parte care va deveni trupul Domnului – cea din mijloc, cu pecetea pe care se află scris numele lui Iisus Hristos. Prin scoaterea unei părţi de pâine din prescură se preînchipuie întruparea lui Hristos din trupul Fecioarei, naşterea în trup a Celui fără de trup. Gândindu-se preotul că se naşte Cel ce se dă pe Sine drept jertfă pentru întreaga lume, leagă, negreşit, acest gând de însăşi jertfa şi punerea înainte, văzând în pâine Mielul (Agneţul) Care Se aduce pe Sine ca jertfă, iar în cuţitaşul cu care se extrage pâinea, un cuţitaş de sacrificiu sau o suliţă precum aceea cu care a fost împuns pe Cruce trupul Mântuitorului”. (pp. 24-25). Gogol, ca un scriitor atotştiutor şi retras, ne deschide spaţiul sacru al simbolicităţii, traseele luminoase ale gândului în desfăşurarea analogiilor, care fac din purtătorul acestuia cu adevărat un „instrument”. Sacru şi etern este cuvântul, divin şi veşnic este gândul – şi omul prin care acestea trec, după tiparul liturgic, rămâne locul şi „vasul” în care se împlineşte fără rest şi insesizabil drama, pentru a se recupera creaţia de după păcat. Gândul străbate şi Cuvântul leagă, după cum îi este şi înţelesul, spaţii şi timpuri îndepărtate cu cele prezente, pe cele prezente cu cele divine. Preotul rosteşte cuvintele proorocului Isaia; pentru credincioşi, dincoace, se citesc Ceasurile, o alcătuire din psalmi (celor patru ceasuri ale unei zile creştine suprapunându-li-se viaţa printre oameni a lui Hristos). Preotul acoperă, pe rând, cu primul pocrovăţ – Sfânta Pâine, cu al doilea – Sfântul Potir, iar cu al treilea, care se mai numeşte şi Sfântul Aer, pe amândouă. În fine, cei doi, înaintea Sfântului Prestol, se roagă la Sfântul Duh, după care celebrează deschiderea Sfintei Liturghii: diaconul iese din altar şi smerit, văzând că toţi „de la prestol la popor şi de la popor la prestol” sunt aduşi „la un gând şi la o inimă”, rosteşte: „Binecuvântează, stăpâne!”, iar din adâncul altarului, preotul înalţă glasul: „Binecuvântată este împărăţia…”
b) Liturghia celor chemaţi corespunde vieţuirii lui Hristos în lume, „în mijlocul oamenilor pe care i-a chemat cu cuvântul adevărului”. Se numeşte astfel, „fiindcă, în timpurile de demult ale creştinismului, li se îngăduia să participe la ea şi celor ce se pregăteau să primească religia creştină”. Actul liturgic se deschide cu „taina Treimii”, iar participanţii, lepădând cele ale lumii, „trebuie să se situeze, din prima clipă, în Împărăţia Treimii”. (p. 37). Ea se desfăşoară, din treaptă în treaptă, după cum Cuvântul s-a revelat în adevărul său. De pe amvon, Diaconul dă curs cuprinzătorului şirag de cereri, Ectenia mare, urmat de cântarea alternativă a Antifoanelor, de către cântăreţi, cântare provenită din psalmii care au anticipat profetic venirea lui Iisus. Gogol descrie Reprezentarea ca dialoguri: unele bine percepute, vizibil şi nevizibil, în spaţiul şi timpul obiectiv determinate; altele, în străfundurile lăuntrice şi subiective, spiritual determinate. Autorul, anulându-se complet, devenind şi el poate un „instrument al Domnului”, descrie simfonicul dialog ca determinat şi infinit, ca unic şi multiplu. Fiecare gest, chiar cuprindere a privirii, fiecare cuvânt auzit şi neauzit, cu strângerea pe orizontalitate şi deschiderea luminoasă pe verticalitate, apropiind pământul de cer, fiecare mişcare şi acţiune, lumină şi culoare, element de veşmânt sau al sfântului lăcaş – reprezintă simbolic trepte ale lumii şi omului pe calea mântuirii. Ele sunt obiective, dincolo de subiectivitatea omenească sau a „instrumentului”, tocmai pentru a releva lumii materiale realitatea subiectivităţii sale infinite, mântuitoare prin jertfa lui Hristos. În timp ce se cântă primul antifon, preotul se roagă în taină în altar. De la strană, răsună puternic Fericirile „celor ce au vestit în veacul de acum cunoştinţa adevărului şi în cel ce va veni, viaţa veşnică”. (p.40). (Le reamintim aceste cuvintele ale Mântuitorului – precum Gogol, dar fără explicaţii: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a acelor e împărăţia cerurilor”; „Fericiţi sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”; „Fericiţi sunt cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”; „Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”; „Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”; „Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”; „Fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”; „Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor”; „Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”, pp. 41-42). Se deschid uşile împărăteşti, ca uşile împărăţiei cerurilor, şi apare în strălucirea ei Sfânta Masă, prestolul din altar. Preotul şi diaconul iau Evanghelia şi ies pe uşa laterală, cea strâmtă, de la miază noapte, şi vin în mijlocul rugătorilor, ca şi cum Mântuitorul Însuşi ar fi ieşit şi venit la lucrarea Sa în lume, după care, diaconul duce sfânta Evanghelie, acum pe uşile împărăteşti, în altar, aşezând-o la loc pe prestol. Strana răspunde cu tropare şi imnuri de laudă în cinstea sfântului pomenit în acea zi. Cântăreţii şi întreaga biserică intonează întreit-sfânta cântare a Trisaghionului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. „Fiecare credincios din adunarea rugătorilor – luminează în adâncime Gogol – este chemat acum să înţeleagă că şi în el, ca şi chip al lui Dumnezeu, sălăşluieşte aceeaşi Treime”. (p. 45). Dascălul, în mijlocul bisericii, dă citire „Apostolului”, ca „o treaptă pe scara bunei înţelegeri” a momentului următor, citirea Evangheliei. Apoi se desfăşoară Ectenia întreită sau Ectenia rugăciunii, „rugăciunea cererii stăruitoare” a preotului, urmată, după caz – dacă s-au adus ofrande pentru răposaţi – de Ectenia pentru cei adormiţi. Şi această parte se încheie, prin diacon, cu Ectenia pentru cei chemaţi. Acum, cei chemaţi se numără printre cei credincioşi. 
 
c) Începe Liturghia celor credincioşi.
Marea Dramă a Lumii rezultată din lupta dintre Bine şi Rău, dintre Adevăr şi Minciună, dintre Viaţă şi Moarte, desfăşurată uneori chiar pe deasupra omului, dar totdeauna cu el şi în Sinele acestuia, îşi are o istorie, începând din momentul edenic, culminând cu cel bine determinat, al Marii Jertfe a Fiului, şi sfârşind în prezent. Îşi are chiar o preistorie şi o postistorie. Nu este locul să urmărim confruntarea Marilor Forţe şi nici a alunecării omului în infernul istoriei şi al său – ceea ce a făcut necesară intervenţia sub chip omenesc a Creatorului. (Este şi aceasta o lecţie secundă pentru omul ajuns în stadiul de creator: salvarea de la moarte a creaţiei şi transcenderea ei nu se pot obţine decât prin intervenţia creatorului, luând chipul creaţiei, şi jertfirea acestuia.) Omul, în afara celui credincios, a cunoscut jertfa de sine, de sânge şi ardere de tot, în realitatea mitică sau monstruoasă a istoriei, ori ca reprezentare, dar niciodată „răsturnată”, ca fiind a Creatorului din iubire pentru viaţa făpturii Sale. Şi pe traseul omului credincios, care se desfăşoară totdeauna la timpul prezent, sunt stadii de încercare a capacităţii sale de jertfă: sacrificiul (neconsumat) al lui Isaac, sau al fiicei lui Iefta. Domnul le-a dăruit lui Avraam şi Sarei, la vârste împovărate de ani, pe Isaac. Şi Domnul i-l cere lui Avraam ca jertfă. Însă, ajuns cu el pe muntele Moria şi aşezându-l pe jertfelnic, Îngerul Domnului a strigat din ceruri lui Avraam: „Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”. (Fac. 22.12). Şi jertfeşte berbecele apărut înapoia lui, încurcat cu coarnele într-un tufiş. Prin aceasta, Domnul pune capăt omorului ritual şi putem spune că omul este scos din preistorie, dar nu din Marea Dramă a Lumii. Abia aici, când aceasta atinge limita pierderii în moarte, a finitudinii şi a neputinţei de salvare, Domnul i-a hotărârea esenţială: să Se întrupeze ca Fiu al Omului şi să Se jertfească pentru făptura Sa. Omul fusese gata să-şi jertfească unicul fiu pentru Domnul, acum Domnul îşi jertfeşte unicul Fiu pentru om. Pentru omul care din rob îi devine prieten. Şi acest „prieten” are putinţa să-şi lumineze, săpată în adâncul său, „nevoia de izbăvire”, de „răscumpărare” şi „ispăşire”. Reprezentarea Dumnezeieştii Liturghii, a jertfei Fiului şi a „cinei mistice”, face parte din aceasta. În Liturghia celor credincioşi este cuprins chiar momentul esenţial: reprezentarea jertfei şi a împărtăşirii omului, a euharistiei cu misterul ei cu tot, cu Sfintele Daruri şi Sfintele Taine. Gogol descrie moment cu moment desfăşurarea multiplă, exterioară şi lăuntrică, văzută şi nevăzută, a Reprezentării Dumnezeieştii Liturghii. Sfânta Pâine şi Sfântul Potir sunt aduse din Jertfelnicul lateral şi aşezate de preot, în altarul închis, pe antimisul desfăcut pe Sfânta Masă. Preotul îngenunchează şi rosteşte două rugăciuni: „se roagă pentru a fi el însuşi curăţit de păcate şi pentru ca să stea înaintea Sfântului Jertfelnic fără osândă, pentru a putea aduce jertfă mărturisind o conştiinţă neprihănită”. (p.58). Iar diaconul, stând pe amvon, îi cheamă pe credincioşi să se roage, cu aceleaşi rugăciuni de la începutul Liturghiei celor chemaţi. Coral, cu rugăciuni şi „Doamne miluieşte!”, cu răspunsuri din altar, precum „Înţelepciune!”, adunarea se pregăteşte lăuntric pentru cele mai sfinte acte şi slujiri de liturghisire. Uşile împărăteşti se deschid. Diaconul iese, cu cădelniţa, pregătind calea Împăratului tuturor. Cântăreţii, de la ambele strane, înalţă cântarea heruvimică: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem; toată grija cea lumească, acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti”. (p.61). Are loc Vohodul cel mare, adică ieşirea din altar a solemnei procesiuni: pe uşa laterală, cu purtătorul de candelă în faţă, ies diaconul, pe cap cu discul cu Agneţul, şi preotul cu Sfântul Potir. În mijlocul bisericii, procesiunea se opreşte şi preotul pomeneşte numele credincioşilor prezenţi (şi neprezenţi), după care se intră în altar, prin uşile împărăteşti, aşezând Sfânta Pâine şi Sfântul Potir pe prestol, ca şi când le-ar pune în mormânt. Uşile împărăteşti se închid, draperia se lasă. Se petrece o alternanţă de gesturi şi cuvinte, de dialoguri între preot şi diacon, de rostiri şi ziceri în taină de către preot – ca de altfel de-a lungul întregii Liturghii, ca şi cum limitele dintre văzut şi nevăzut, dintre auzit şi neauzit nu ar exista. Diaconul iese şi pe amvon cheamă la rugăciune pentru Darurile de pe prestol, rugăciuni ce se transformă în cereri, într-o nouă Ectenie. Din adâncul altarului, preotul salută cu cuvintele Mântuitorului: „Pace tuturor!” şi i se răspunde „Şi Duhului tău!”. Vorbeşte cu cuvintele Mântuitorului şi i se răspunde nu lui, ci Duhului său. Reprezentarea îşi vădeşte misterul dispariţiei „reprezentării” şi răsturnării mijlocitorilor, a „instrumentului”, în a fi reprezentaţi. Urmează chemarea la iubire, cu: „Hristos în mijlocul nostru!” Cântăreţii îi adaugă, recitativ, crezul. Se pregăteşte aducerea jertfei. Diaconul ieşind din altar, glăsuieşte: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă a o aduce”. Preotul trimite din altar binevestitoarea urare: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”, iar credincioşii îi răspund: „Şi cu duhul tău!”. Gogol relevă, pas cu pas, schimbările de sens şi semnificaţie, aceluiaşi element, gest, cuvânt sau gând, în funcţie de situaţie, adăugându-i-se alt simbol. Există, putem spune, o trans-simbolizare. Altarul, care înfăţişase mormântul, acum este „foişorul în care s-a pregătit cina cea de taină” (p. 73). După cina de taină, cu rugi întretăiate de dialoguri şi cântări, auzite şi neauzite, preluate în adierea harului, urmează jertfa. Prestolul din masă devine jertfelnic, Golgotă. „Este clipa aducerii jertfei şi a rememorării jertfei Creatorului” – scrie Gogol, despărţind, mai departe, sensurile: „Oamenii se înclină în faţa puterii pământeşti; arată cinstire, respect, supunere şi unora dintre ei, dar jertfă aduc numai Creatorului”. Însă nu ca jertfă în sine, ci ca „duh de umilinţă”. Cum rezonează înţelesul pe care ni-l dezvăluie Gogol cu cel de pe muntele Moria! Are loc momentul suprem: prefacerea pâinii în Sfântul Trup şi a vinului în Sfântul Sânge al Domnului. Dangătul clopotului o vesteşte, înăuntru şi în afară, în om şi în lume, ca oricine să poată spune, precum tâlharul de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!” Urmează pomenirea de obşte cu Rugăciunea Domnului. Şi, spre concretizare, se ridică imnul sfântului prăznuit, care a trăit întru Hristos. Se desfăşoară împărtăşirea. Se amestecă Pâinea cu Vinul în Potir. Preotul se împărtăşeşte mai întâi pe sine, apoi pe diacon şi, apărând „ca un alt om, nou, curăţat de toate greşelile, prin sfinţenia împărtăşaniei, ca un sfânt”, este vrednic a-i împărtăşi şi pe ceilalţi. Uşile împărăteşti se deschid şi, înfăţişându-se „ca un serafim”, cu Sfântul Potir în mâini, împărtăşeşte pe credincioşi. Aceştia se perindă prin faţa sa, primind din sfânta linguriţă, ca pe un cărbune aprins, Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Este „clipa întâlnirii cu Dumnezeu – scrie cu sfântă spaimă Gogol. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii”. (p. 95). Hristos coboară în trupul omului, ca într-un mormânt, ca să-l învie în Duh. Cântăreţii dau glas bucuriei pascale, întreaga biserică, toţi credincioşii, înalţă cântările Învierii. Se petrece o trans-identitate dinspre Dumnezeu spre om prin intermediul lui Hristos. 
3. Ce a fost reprezentare s-a anulat în prezenţă şi fiinţă. Pentru o clipă cât o eternitate! Altfel spus, cu sporită determinare: ceea ce a fost în reprezentare ca treaptă artistică sau estetică s-a depăşit în reprezentarea religioasă, anulându-i-se acesteia chiar caracterul de reprezentare pentru a face posibilă trecerea la prezenţă şi fiinţă. (Spre o exemplificare simplă: nimeni nu se confundă sau se identifică cu personajele unei reprezentări sau creaţii artistice; dar orice credincios, în momentul euharistiei, trăieşte clipa unei trans-identităţi, când Hristos lucrează în el. Sau o consecinţă a acestei „treceri”: în perceperea şi receptarea estetică fiecare trebuie să se singularizeze, să ajungă singur cu opera, nu întâmplător într-o sală de spectacol se face întuneric; în perceperea şi receptarea religioasă, dimpotrivă, fiecare trebuie să ajungă împreună cu ceilalţi „la un gând şi o inimă”, la o trans-unitate – de aceea în biserică sporeşte lumina, încălzeşte, topeşte deosebirile şi leagă credincioşii.) Se ştie că Gogol concepe arta ca împăcare cu viaţa, cum îi scrie lui V. A. Jukovski, din Neapole, la 29 dec. 1847, ceea ce înseamnă o treaptă artistică şi estetică necesară, şi confirmativă pentru artă, la trecerea în orizontul religios al „reconstrucţiei omului” ca fiinţă. (Analogic, actul liturgic fiind o reluare şi oglindire a întregului proces de „reconstrucţie a omului”, în Reprezentarea Dumnezeieştii Liturghii, treapta artistică şi estetică ar corespunde momentului de începere, când preotul şi diaconul, curaţi ca trup şi suflet, îmbrăcând sfintele odăjdii, devin alţi oameni; iar treapta etică şi morală ar „rima” cu momentul pregătitor actului de jertfă, când preotul „se roagă pentru a fi el însuşi curăţit de păcate şi pentru ca să stea înaintea Sfântului Jertfelnic fără osândă, pentru a putea aduce jertfă mărturisind o conştiinţă neprihănită”.) De la aceste adânci luminări în Sine, în Încheiere, Gogol poate mărturisi: „Roadele Dumnezeieştii Liturghii în suflete sunt mari; ele se produc vizibil şi aievea, în ochii tuturor, dar şi în taină” (p. 106), ea lucrează puternic asupra credincioşilor, dar mai vârtos asupra preotului, a „instrumentului” prin care se săvârşeşte. Credincioşii, participanţi şi implicaţi liturgici, devin materia vie a Marii Dramei, carnea luminoasă a sacrului simbol al Jertfei, modul de în-fiinţare şi sfinţire christică a unui om nou. Oare, nu de aceasta Gogol arăta, pentru cei din jur, ca un sfânt?   
Participarea la Reprezentaţia Dumnezeieştii Liturghii, până la anularea caracterului de reprezentaţie, sporeşte încrederea în nemurire. Din descrierea şi meditaţiile lui Gogol la Dumnezeiasca Liturghie observăm evoluţia participării credincioşilor la procesualitatea dramatică liturgică, de la simpla stare de observare şi uimire, desfăşurându-se treaptă cu treaptă, la participarea intensă şi înaintând până la trans-identitatea cu Hristos în momentul când este reprezentată jertfa, actul supraomenesc şi divin, când pâinea şi vinul se transformă. Nu mai avem de a face cu o repetare a evenimentului istoric sau mitic, ca în reprezentările ritualice sau de iniţiere, ci cu luminarea şi darea unei situaţii unice şi eterne. „Evenimentul liturghiei este de aceea o participare la transcendenţa vieţii – scrie Jung – care depăşeşte orice limite ale spaţiului şi timpului. Este un moment de eternitate în timp” (Opere complete, 1, Ed. Trei, p. 126). Participantul este, în acest moment, însoţit de Hristos, precum călătorii pe drumul spre Emaus, dar cu putinţă de a-l recunoaşte, şi purtat pe calea transformării făpturii sale spre fiinţă. Chiar dacă acest moment ţine cât Reprezentarea, cât clipa dorită de Faust, nimeni nu intră în Biserică şi iese aşa cum a intrat. Părţi insesizabile ale acestei transformări se aşează vieţii individului, participant la reprezentarea Marii Drame a Lumii şi a Jertfei Fiului. Ele devin tot mai sesizabile şi vizibile ca pietre ale drumului urmat de creştin, odată cu înaintarea în viaţă şi în ale lumii acte de decădere dramatică. Pentru Gogol, cel care a meditat şi ne-a detaliat pe înţeles actele Dumnezeieştii Liturghii, aceste părţi ale transformării s-au fost văzut, în exterior, ca o continuă peregrinare, ajungând la Locurile Sfinte şi ca încercare continuă de a se împăca prin artă cu viaţa; iar interior, această meditaţie şi transcriere a Marii Drame a Lumii prin Dumnezeiasca Liturghie, unde i se refuză dreptul de autor, lăsându-i-se doar cel de participant, sau fericit, de „instrument al Domnului”. Exterior, s-a sleit şi topit; interior, s-a transformat şi întărit, ca un sfânt. La 4 martie/21 februarie 1852, trece la Cele Sfinte. La o zi după moartea lui, Aksakov scria: „eu, care mă tem de cadavre şi nu le pot privi, în faţa trupului său n-am avut nicidecum acest simţământ.” Cu corpul ca ambra, sicriul lui Gogol este purtat pe umeri de studenţii credincioşi, prin mijlocul unei mulţimi uriaşe de oameni, amintind de Dumnezeiasca Liturghie. Se povesteşte că, la întrebarea unui trecător: „A cui e înmormântarea?”, un student a răspuns: „A lui Gogol. Iar noi toţi îi suntem rude de sânge şi cu noi este toată Rusia”. Nu sunt ele oare ecoul şi adevărul celor din manuscrisul său, din Încheiere la Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie: „La ieşirea din biserică, după ce a luat parte la dumnezeiescul ospăţ al dragostei, creştinul îi va privi pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi ai săi” (p. 106)?
 
Dumitru VELEA

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter