01.02.2010,  11:33:26 | 0 comentarii | 801 vizualizari
Rilke şi Orfeu (I)
de Ziarul Vaii Jiului
“Operele de artă sunt de o solitudine
infinită şi nu poţi să le ajungi cu nimic
mai puţin decât prin Critică”
R. M. Rilke
 
1. Gestul lui Orfeu de a pătrunde în infern şi, printr-o încălcare a convenţiei stabilite, de a pierde ceea ce câştigase; apoi, sfărâmarea sa într-o lume a armoniei, ca pedeapsă şi regăsire a unui alt mod de a fi, sunt sensuri ale unui spaţiu mitic şi poetic. Prin aceasta se surprind existenţa primordială, trăirea ei intensă, originară, ieşită din timp în afară pentru a împlini omul şi a-l reintegra lumii mitice, netulburate. Mitul este străbătut de o tensiune umană ce ţine de părţile despărţite: centrul fiinţei şi ceea ce este “în afară”, dorinţa de a-l atinge ca unică posibilitate de a fi. Încercarea de a stabili comunicarea (identitatea) cu cea ce nu răspunde niciodată, chemare spre aceasta şi pierdere din iubire, năruire în propria rostire, iată determinări ale spaţiului orfic. Tentaţia de apropiere spre ceea ce ameninţă fiinţa, trecerea în rostire a poetului şi a propriei sale morţi.
Nimic mai mult decât revărsarea acestora în Rilke. Mişcarea spre sfârşit întârzie sfârşitul pentru totdeauna: “O, Doamne, dă-I fiecăruia moartea sa proprie, moartea care să iasă într-adevăr din această viaţă ţesută unde el va găsi dragoste, sens şi apărare”. Şi, fără îndoială, Rilke se cuprinde pe sine în destinul său prin solitudine şi acceptarea unei morţi care să fie numai a sa.
2. Fiinţa doreşte să învingă, şi nu prin sfidare, acel altceva pentru a-l câştiga, făcând din legile lui legile sale, pe care să le respecte fără impunerea din afară. Reuşeşte ea să răspundă acestei chemări lăuntrice, să se desfăşoare sporindu-se cu acea parte pierdută cândva? Şi ajunsă la această limită, îşi va încerca ea ultima şansă, făcând din limită o depăşire a limitei? Sunt întrebări statornice la Rilke. “Dorinţa de include­re într-un vast spaţiu, cândva al fiinţei căreia oamenii – scrie Rilke poetului Franz Xaver Kappus – i-au păgubit viaţa infinit, întreaga aşa-zisă «lume a nălucilor», moartea, toate lucrurile atât de înrudite nouă au fost împinse din viaţă prin apărarea zilnică, încât simţurile cu care le-am putea cuprinde au degenerat” (Scrisoarea a VIII-a, Flädie, Suedia, 12 august 1904). E spaţiul în care să nu se moară în disperare; dar dorind să te incluzi şi să nu poţi să te incluzi e drama încercată de Rilke odată cu ridicarea semenului său Malte. El vrea să-şi câştige fiinţa sa autentică, să şi-o determine creând un mod de a fi, poate mai intim, o nouă existenţă, neexilată de prima, dar inclusă ca proprie, fără să fie una cu aceasta. Din această necesitate, fiinţa se deschide spre neantul său. Şi aceasta este “moartea proprie”, nu “moartea anoni­mă”. Malte Laurids Brigge e convins de necesitatea cele proprii, “atât de convins – notează Rilke într-o scrisoare – că el a urmat-o cu atâta perseverenţă instructivă, încât ea a terminat prin a i se ataşa pentru a nu-l mai părăsi”. El s-a supus deschiderii, sau cum îi zice poetul “deschisului”. Şi prin privirea din “interior” spre “afară” şi din “afară” spre “interior”, timpul şi spaţiul se dimensionează în “deschis”, mai bine zis, fiecare devine celuilalt atribut. Fiinţa încearcă o apropiere de împlinire, de o formă a sa care o depăşeşte. Prin “deschis” ea se supune devenirii, poate să ajungă în acel “deschis”, “Weltinnenraum” (spaţiul interior al lumii). Acum lui Rilke i se deschide – aidoma cuvintelor sale despre Rodin – “adâncul nopţilor de dragoste, interiorul întunecat, plin de voluptăţi şi de chinuri, unde, ca într-o lume încă eroică, nu existau veşminte, unde feţele erau şterse şi numai trupurile contau. Venea (Rodin, n.n., dar acum înţelegem, poetul) cu simţuri încordate, ca un iscoditor de viaţă, în marele vârtej al acestei hore, şi ceea ce văzu fu: viaţă”. 
3. “Deschisul” e forţa care proiectează aventura, care refuză oprirea şi cere mişcarea. Rilke, această fiinţă orfică, împlineşte destinul, se supune acestei forţe (ea e lăuntrică) şi pătrunde în nepătruns, cum Hölderlin o făcuse în nebunia sa. Umbra paşilor a rămas ca o inscripţie pe piatră: “ca să scrii un singur vers, trebuie să fi văzut multe oraşe, oameni, lucruri; trebuie să cunoşti animale, să simţi cum zboară păsările şi să ştii ce mişcare fac florile când se deschid în faptul dimineţii” (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar aventura reală e acolo în neliniştea apropierii de Euridike. Orfeu se coboară pentru a se lipsi de sine, pentru a se regăsi pe sine; e un semn pus de-a curme­-zişul fiinţei despărţite, înconjurată doar de căutările sale ce sfârşesc prin cântare. Ceva imposibil de atins i se dezvăluie în faţă, dar fără să ştie, şi-l încearcă precum moartea fiinţa. E locul spre care Rilke se îndreaptă “ca o umbră chinuită şi rătăcitoare” (Mihai Ralea, Portrete. Cărţi. Ideii), îndoindu-se de ajungere. Dar actul său, prin gravitatea sa, se cere împlinit. Rilke se apropie de ceea ce i se îndepărtează, “căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi” (Elegia a VIII-a). Tocmai de aceea drumul său este posibil. El începe din “deschis” şi dispare într-un drum al drumului. Rilke lărgeşte mult aventura, dându-i sensul chiar de metamorfozare, de trecere dintr-o existenţă în alta, fără a fi o rătăcire sau o regăsire, ci doar o regăsire a sensului aventurii orfice: “Orfeu e în veci preschimb, şi chiar zefirul / îl ştie în fel şi chip. Ar fi în van / să-i dăm alt nume: -i pentru totdeauna / Orfeu plecând, venind, cântând cu zorii” (Sonet V, din Sonete către Orfeu, partea a doua). Aventura e ca o mişcare care se abate de la locul unde s-ar putea încheia şi aceasta dintr-o teamă a eului ce vrea să se surprindă, din necesitatea determinării fiinţei. A refuza experienţa aceasta nu se poate fiindcă poetul ascultă de o voce străină, dar profund a sa, care îi dă comprehensiune, dar şi o limită preafericită. Poetul rămâne exclus şi profund în aventura din “Weltinnenraum”. Este oare o speran­ţă a depăşirii aventurii? “Totul era solie. Ai dus-o la capăt?” (Elegia I). Niciodată şi totuşi o dată. Orfeu merge în infern spre cea pe care o iubeşte pentru a învinge o interdicţie ridicată ca probă dragostei sale şi încălcată prin dragoste. Pare să fie un eşec. E condiţia-limită la care ajunge cel ce se părăseşte. Şi abia acum speranţa poate să-şi găsească înălţimile şi justificarea. Şi tensiunea care sălăşluieşte aici, între părţile despărţite (“centrul fiinţei” şi ceea ce este “în afară”), se opune aventurii, desfăşurând-o. “Dar înlăuntru-i: cine-i respingea / cine-i stăvilea în miezul fiinţei tălăzuirile începutului său dintâi?” (Elegia a III-a). Orfeu, despărţitul, se supune legii străine şi violente pentru a o afirma, pentru a fi: “Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice / am face, suntem în postura celui / ce pleacă? Şi pe un ultim deal, / ce-i mai arată-odată-ntreaga vale, / el se întoarce, stă, mai zăboveşte – / aşa trăim în despărţiri mereu” (Elegia a VIII-a). Dar aventura orfică sfârşeşte în a fi aventura morţii şi creaţiei.
4. Fiinţa ajunsă în faţa morţii începe să se determine în funcţie de aceasta şi prin raporturile respective să existe. De aceea se deschide perspectiva unei mutaţii ontologice. Rilke îşi contiţionează ontic poezia. Viaţa se subsumează morţii şi moartea, vieţii. “Moartea – scrie Rilke lui Witold von Anleviez, la 13 noiembrie 1925 – este partea vieţii care ne este întoarsă spre noi şi pe care n-o desluşim, ne trebuie să încercăm a rea­-liza cea mai mare conştiinţă a existenţei noastre, care este acasă în ambele domenii nelimitate şi se nutreşte inepuizabil din amândouă”. A încercat Orfeu dintr-o iubire narcisică, s-a apropiat de moarte, s-a trecut în viaţă şi aceasta e de nedespărţit. Câtă distanţă de gândirea eleată! Ele nu sunt indiferente fiindcă există funcţional şi destinul lui Rilke, vocea sa, era o intuiţie a acesteia: “Când arzătoare viaţa / ne-o credem în toi, / moartea în miezul fiinţei / plânge în noi” (Epilog). E negată diferenţa, dar e şi prezentă, fiindcă sunt şi distincte. În felul acesta se înţelege mişcarea, capătă o altă profunzime aventura orfică, “deschisul”, cât şi includerea privirii lui Narcis în cântarea lui Orfeu. Mitul orfic, prin acuitatea dramei sale ontice, este subzistenţa oricărui mit poetic, creaţie şi destin. Raportul dialectic dintre fiinţă şi moarte, raport în care sunt una în alta, şi prin aceasta separate, le dă conţinut, nu mai apar ca vide, sau în cuvintele lui Hegel, ca “nemijlocit nedeterminat”. Rilke surprinde că unitatea lor e un alt spaţiu, scăpat de limitele celor două: viaţa şi moartea, şi numai din acest spaţiu poate să le privească în adevăratele lor dimensiuni, care, altfel, rămân mereu tăinuite. Poezia lui e o tentaţie asupra vălurilor:  “Îndrăgostiţii, dacă ar înţelege, ar putea să vorbească / ciudat în aerul nopţii. Fiindcă se pare că totul / ne-ascunde. Uite, copacii există; casele / în care locuim au rămas aceleaşi. Numai noi / trecem pe lângă toate ca un schimb aerian. / Şi totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere, pe jumătate / de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speran­ţă. / Îndrăgostiţilor, voi unul în altul mulţumiţi, pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă? / Iată, mie mi se întâmplă că mâinile mele se cunosc una pe alta sau că faţa mea vestejită / în ele se cruţă. Aceasta dă prilejul să mă simt oarecum / pe mine însumi. Cine totuşi numai pentru atâta ar îndrăzni să fie?” (Elegia a II-a). Un spaţiu al raporturilor dintre două spaţii nedespărţite (Weltinnenraum) se ridică şi nu exclude nimic, căci: “Torentul cel veşnic / smulge vârstele toate, de pe amândouă tărâmurile, / şi-n amândouă vuietul lui le domină” (Elegia I). Acest spaţiu există şi se mistuie de o voce care se neagă pentru a se asculta, pentru a încerca să intre în raporturi directe cu moartea şi viaţa – punct profund de raportare cu raporturile spaţiului: “Fiecăruia i-a fost dat o oră din viaţă / sau nici măcar atât, ceva ce nu se poate măsura / cu măsurătorile vremii, ceva între două răstimpuri, / şi care a avut existenţă” (Elegia a VII-a). Şi numai în acest spaţiu se moare pentru a fiinţa; numai aici “moartea proprie” este un raport de identitate şi totodată de diferenţă cu “viaţa proprie”, adică cu destinul şi creaţia. (Pe raporturile dintre “moartea proprie” şi fiinţă şi pe lipsa de autenticitate a “morţii anonime”, Maurice Blanchot îşi întemeiază demersul critic al studiului său: Rilke et l’éxigence de la mort, din cartea L’espace littéraire). 
 
 
5. Cuvântul, acea “minune a minunilor”, inversează termenii oricărui raport, schimbă sensul, lasă fiinţei posibilitatea de a se învinge, de a fi. Aproape de moarte licăresc şi spaima, şi speranţa. Din ele Rilke şi-a creat “spaţiul nemărginit”, autenticitatea, adevărul fiinţei sale. Se rânduieşte un destin ca un neînţeles înţeles, şi gândirea îl pătrunde pentru a-l stăpâni, acest destin fiind propria faţă care se priveşte asumând riscul îndrăgostirii. Să fie o necesitate a fiinţei pentru manifestarea sa, o parte ce i se cuvine? o libertate întoarsă împotrivă-i? o privire faţă-n faţă? Rune, semne, sensuri orfice! Şi încă mai mult. Substituim termenii viaţă şi moarte cu văzut şi nvăzut. Substituirea este sugerată chiar de Rilke şi necesară limpezirii raporturilor. În scrisoarea către traducătorul său polonez, poetul german îşi precizează menirea: “Noi suntem albinele Invizibilului. Noi culegem nebuneşte mierea vizibilului pentru a o strânge în marele stup de aur al Invizibilului”. Să desluşim raporturile. Văzutul. Rilke afirmă: “Lumea mea începe aproape de lucruri”. Deci, orice porneşte din “văzut”. “Lucruri – scria el în partea a doua a cărţii despre Rodin – când rostesc acest cuvânt (auziţi?), se aşterne o linişte, liniştea ce împrejmuieşte lucrurile.” Ele preţuiesc pentru realitatea vieţii, dar şi pentru realitatea morţii. Sunt ceea ce Orfeu poartă cu el, ceea ce revelează şi purifică, ceea ce pune în mişcare şi ridică în cântare, în ceea ce el se pierde. Orfeu trece în infern pentru a şi-l face prezent, pentru a-şi apropia şi apropria moartea, iubirea. “Ea care atât de mult a fost iubită / încât de dorul ei a izvorât / mai multă tânguire dintr-o liră / decât vreodată dintr-o bocitoare; / atât de mult încât s-a zămislit / o-ntreagă vale, / câmp, drum şi sat şi râu şi vietate; / şi peste această lume de tânguiri, la fel / ca peste celălalt pământ, un soare / şi-un paşnic cer cu stele atârna, / un cer de tânguire cu stelele sluţite: / şi totul pentru ea, cea mult iubită” (Orfeu. Euridike. Hermes). Acum “văzutul”, fiindcă e un refuz al modului de a fi, ajunge “nevăzut” văzut de Orfeu. Din clipa întoarcerii privirii, a eşecului, acesta se închide: “Nu mai e nimic - / chiar dacă dinspre scenă vine golul / cu acel cuvânt de aer, cenuşiu, / chiar dacă din tăcuţii mei strămoşi / nici unul nu mai şade lângă mine, / nici o femeie, nici băiatul cu ochii saşii: / eu tot rămân. Încă mai e – privitul” (Elegia a IV-a). Deci, “nevăzutul” mai stăruie ca “văzut”, el care nu mai este văzut. Orfeu a făcut “văzutul” nevăzut şi prin cântare, apoi, “nevăzutul”, văzut. Câtă măreţie! Şi el exclus din ambele lumi spre propriul său destin. “Orice schimbare-n adâncuri a lumii are asemenea dezmoşteniţi / cărora nu le aparţine nici ce a fost şi nici ce e gata să fie” (Elegia a VII-a). Mergând spre moarte, Rilke şi-a “ocolit-o“, trecând prin ea, i-a dat profunzime, a trecut “văzutul” în “nevăzut” şi “nevăzutul” în “văzut”. Sunt urmele lui Orfeu: “Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut / în noi să renaşti? Pământule! Nevăzut! / ce alt dacă nu preschimbarea, e arzătoarea menire? Pământule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă / nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga, / una, ah, una, singură e sângelui chiar prea mult” (Elegia a IX-a).
6. Să fie condiţia umană această dramă, această dramă ontică? Poate numai astfel se revelează autenticitatea morţii şi a fiinţei şi, numai prin aceasta, sensul aventurii reale, unde exteriorul cu interiorul coincid. De aceea ceva va fi în afară, după ce a fost în interior. Sau, în termeni rilkeeni, privitul se îndepărtează de privitor, schimbându-l pe acesta în “privire” şi, astfel, aparţinându-şi. Tragicul acesta bântuitor din fiinţă grecii îl simbolizau prin busturile duble (herme) ale zeului Hermes, aşezate în pieţe şi la răscruci de drumuri, îl venerau ca deţinător al secretelor din astronomie, iar mai târziu, ca patron al ştiinţelor oculte şi al magiei. În epoca elenistă a fost identificat cu zeul egiptean al cuvântului, Toth. A fost reprezentat ca zeu al soliei, cu caduceu şi aripi la picioare, şi ca zeu al comunicării, mai ales că drumul său se desfăşura între două lumi esenţial opuse. El, se observă, este zeul care deschide mitul orfic. El este între cele două spaţii, al fiinţei şi nefiinţei, singurul care se poate mişca de la unul la altul şi care poate să le închidă chiar în deschiderea lor: o lume sub semnul său, hermetic. A crea o lume care să-şi reveleze “totul” prin “parte” e un gest hermetic. Dar a revela o lume hermetică, a şi-o apropia şi a şi-o face a sa, ca Orfeu, e o situare într-un spaţiu obscur, hermetic. Rilke este poetul acestui spaţiu. “Ce vor de la mine? Să înlătur încet aparenţa / celor nedrepte, ce stinghereşte puţin, uneori / a spiritelor pură mişcare” (Elegia I). Hermes pare pecetea lăsată pe lucruri în lume. Rilke a celebrat-o: “Puteri ne pândesc, cum tainice oşti. / Şi multe le simţi… Pe morţi îi cunoşti. / Descântecul însă cum te înspăimântă!” (Sonet XVI, din Sonete către Orfeu, partea întâi). Şi poetul doar îşi ridică glasul a invocare. Rilke e poetul invocării, el încearcă să se comunice, pe când poeţii hermetici, doar să comunice prin iniţiere. Astfel obscuritatea, hermeticul, depăşeşte hermetismul, fiindcă îl presupune, îl neagă şi îl afirmă, împingându-l spre centul poeziei ca o condiţionare a sa, fără posibilitatea schimbării. Deci, o mişcare interioară a poeziei este generată de dublul chip al lui Hermes. Limita aici este întoarcerea privirii, dar prin întoarcerea privirii se ajunge la “privire”, la cântare. Ca Parsifal, prin întrebarea sa, Orfeu se mântuie prin privirea întoarsă. Astfel, lucrurile îşi şterg dimensiunile lor, chiar şi le pierd, pentru altele mai profunde, dar mereu rămâne o “res abscondita”, fiindcă o substanţă densă învăluie totul, şi aceasta este continua diferenţă dintre fiinţă şi nefiinţă, continua interiorizare şi păşire în acel “Weltinnenraum” (spaţiul interior al lumii). Rilke a simţit această dialectică a fiinţei: “Suntem noi oare aici ca să spunem casă, / punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră, / cel mult: coloană, turn… dar să o spunem, înţelege-mă, aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile, însele, / n-au năzuit să fie înlăuntrul lor” (Elegia a IX-a). Să restituie cuvintelor precizia, identitatea lor, să aibă valoarea unor “universalia in re”, lumea să fie numită? Rilke ne revelează o lume, în aventura sa orfică însoţindu-se de Hermes, luminându-se şi umbrindu-se, întorcându-se în sine. “Oricât de amplă ar fi mişcarea unei statui – afirmă el în cartea despre Rodin, ca un principiu estetic – venită din nesfârşitul zării şi din adâncul cerurilor, ea trebuie să se întoarcă în satuie, marele cerc trebuie să se închidă, cercul singurătăţii în care vieţuieşte obiectul – artă.” Este condiţia fiinţei sale poetice, o lege intimă creaţiei, a vieţii sale, şi, în acelaşi timp, a unui destin ajuns creaţie. O transformare în cântare – şi sub ochii lui Hermes!
 
Dumitru VELEA

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter