În ziarul de ieri prezentam Programul privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea marginalizării sociale pe anul 2010. Printre obiectivele creionate de administraţia locală se regăsesc şi cele pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi locuire. Acestea ar trebui subliniate cu portocaliu, ca să iasă în evidenţă, apoi rezolvate. Pentru că sunt persoane marginalizate social care trăiesc aşa cum nu ar trebui. Ca şobolanii, adică. Supravieţuiesc în locuinţe ce pot fi uşor confundate cu un subsol. Cu toate acestea, unul dintre punctele cuprinse în acest program îşi propune reabilitarea locuinţelor din fondul locativ. Domnule primar Tiberiu Iacob-Ridzi, oricât ar fi de grea perioada de criză, lipsa acută de interes faţă de modul în care supravieţuiesc persoanele defavorizate, semeni de-ai noştri, nu are scuză. 

Renovarea locuinţelor sociale - misiune

imposibilă pentru edilii petroşeneni

În anul 1999, Ica Tartarian se muta într-o locuinţă socială din cartierul Bosnia. Pentru ea altă alternativă nu mai exista. Mai ales că avea deja câţiva copii, dintre care unul cu handi­cap grav. Locuinţa este situată la parterul unuia dintre cele două blocuri existente în cartier. Blocurile respective n-au fost renovate niciodată. Cei care stau în zonă şi care au un venit oarecum convenabil şi-au mai amenajat locuinţele. Ceilalţi, care locuiesc în locuinţele sociale şi de re­-gulă nu au bani pentru

renovări, sunt obligaţi să suporte mizeria. Niciun primar care a guvernat acest municipiu nu a fost vreodată în locuinţele acelea şi nici nu s-a preocupat de renovarea lor. De fiecare dată se motivează la fel. Nu sunt bani. Dar nici interes nu este. Sau poate edilii noştri cred că, dacă sunt săraci, oamenii ce li se plâng la uşa biroului sunt şi mincinoşi. Ca să dovedim că realitatea este nu numai inestetică, dar şi urât mirositoare, am alăturat acestui articol imagini cât se poate de edificatoare, surprinse ieri după-amiaza. 

Opt persoane

captive într-un colţ de iad

Am intrat pentru prima dată în casa Icăi Tartarian ieri. Ne-a chemat ca să ne arate pentru ce plăteşte dumneaei 33 de lei pe lună chirie. Femeia locuieşte cu cei şapte copii ai săi într-un spaţiu mic. O bucătărie, o cameră, o debara şi un hol de trecere. Toaleta este într-o anexă separată. Până anul trecut, femeia avea 8 copii, dar în 2009 fiul cu

handicap grav, în vârstă de 20 de ani, a decedat. Imaginile locuinţei sunt cutremurătoare şi revoltătoare pentru secolul în care trăim. Pereţii garsonierei sunt dărâmaţi. Atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru. Sunt plini de igrasie.

Văruiala de pe ei a căzut în majoritatea locurilor, dezvăluind cărămizile pereţilor. Acum două săptămâni a fost femeia din nou la primărie pentru a-i ruga pe primar şi pe viceprimar să vină şi să vadă în ce stare este acea locuinţă.

„Nu vreau decât să vină să vadă. Nici nu am pretenţia să-mi renoveze toată locuinţa. Măcar pereţii exteriori,

deoarece în casă este plin de igrasie. Apoi, în casă mai facem noi cum putem. Îmi sunt uzi toţi pereţii şi să vedeţi ce

este şi în dulapuri”. 

În cameră familia are trei paturi pe care dorm toţi opt. Noaptea, din cotloanele camerei, din tocuri şi pereţi ies goange mari cât o monedă de 50 de bani. Mişună toată noaptea pe pereţi. „Noapte-i plin de goange. Ies din pereţi, din lemnărie, nici nu ştiu de unde. Nu mi-au muşcat copiii dar sunt goange, sunt scârboase, se urcă pe noi”, povesteşte femeia. 

Imaginile apocaliptice ale locuinţei ne-au îngrozit

Am uitat să vă spunem un amănunt: Ica Tartarian este unic întreţinător al familiei. Cel mai mare dintre copiii ei are 22 de ani şi cel mai mic un an şi şase luni. Doar disperarea o împinge să-i avertizeze pe cei din administraţie de fiecare dată când are ocazia. Copiii ei sunt mici şi se pot îmbolnăvi oricând. Se ştie că afecţiunile respiratorii sunt de neevitat atunci când respiri umezeala din apartament zilnic.

„De câte ori am cerul primăriei să mă ajute, mi s-a spus că nu sunt bani. L-am chemat pe primar să vină să vadă cum stau. Să facem schimb măcar o zi ca să vadă cum îmi cresc eu copiii şi pentru ce plătesc eu chirie. De câte ori trece prin piaţă şi-l văd, strig după el şi el îmi spune că se rezolvă. Mi-a spus că se rezolvă de nu ştiu câte ori. Şi eu tot în condiţiile astea trăiesc. Şi am început să cred că aşa am să şi mor. Tot între pereţii ăştia dărâmaţi. Şi nu mi-ar fi de mine, dacă aş fi singură. Dar am copiii ăştia şi pentru ei vreau să se facă ceva”, se plânge femeia. Femeia are un loc de muncă. Lucrează în hala Pieţei Centrale din Petroşani. Vinde ziare. Banii pe care-i câştigă se duc, în special, pe mâncarea cu care trebuie să hrănească cele şapte guri cu care-şi împarte viaţa.