I. Ne apropiem de jumătatea celei de-a cincea sută de ani de la Shakespeare încoace. El reprezintă momentul de cezură şi împlinire a teatrului: într-un fel s-a desfăşurat şi împlinit teatrul până la el şi în alt fel s-a reîntemeiat după, cu el cu tot. Aidoma s-a întâmplat, mai târziu, cu literatura, prin Goethe şi filosofia prin Hegel, iar prin ei, cu întreaga cultură europeană. Altfel nu s-ar putea spune că „Shakespeare este însăşi omenirea sau viaţa” (Jan Kot) şi nici nu

s-ar auzi de pe orice meridian al lumii celebra întrebare a lui Hamlet, „a fi sau a nu fi”, care răstoarnă pământul în cer şi-l ridică pe om ca fiinţă în faţa lui Dumnezeu. Prezenţa lor mai poartă cu sine şi semnul că popoarele pe care le reprezintă au ajuns, în acel moment, la o manifestare universal umană în marea frază a logosului sau în povestea omului în istorie. Nu oricărui popor i-a fost dat să atingă această fază, poate doar din perspectiva infinită a timpului. Că în orice clipă un popor se află sub cupola măsurii universalului – este fără îndoială. De aceea nu trebuie să mâhnească pe nimeni, popoare şi reprezentanţi ai lor. Şi mai ales, pe noi. Când Shakespeare îi da logosului împlinirea ca dialog, noi abia înregistram câteva urme, sau zbateri de frunze pe valurile marelui fluviu al logosului. Un diacon, Coresi, adus de judele braşovean, Hans Benkner, la Târgovişte, făcea isprava de a tipări o serie de cărţi religioase, române şi slavone, începând cu Tetraevanghel românesc (1560) şi continuând cu Apostol, Molitvenic şi două Psaltiri (1570, 1577). Religios, aparent aceleaşi lupte: în nord, catolicismul se replia de pe poziţii lăsând loc protestantismului anglican, la noi, ne accentua legăturile ortodoxismului, care îşi conştientiza unitatea. Cât despre teatru, sta prezervat în dimensiunea populară.

Se ştie că odată cu punerea problemei naţionale cu revoluţia de la 1848, se deschide cale şi teatrelor naţionale. În preajma ei se aud voci care invocă numele lui Shakespeare. În 1836, Cesar Boliac, în Curiosul, nr. 1, publică articolul Şakspear – o succintă şi bine susţinută prezentare a dramaturgului: „Dacă Şakespear este poetul tutulor noroadelor, prin energia şi adevărata zugrăveală a patimilor, printr-această înaltă şi întinsă filozofie, care, precum, spre pildă, în Hamlet, cercetează abisul existenţei, este chiar poetul Arional al Engliterii, prin adevărul, posomorârea şi sălbatica putere cu care reînviază suvenirurile, vechile obiceiuri, vechile uri, precum în Rişard III, Enric VI, Enric VII, Enric VIII ş.c.l. Nu numai că toate caracterurile astor drame tragice sunt minunat variate, dar ăst geniu, atât de tare, atât de aspru şi adesea atât de spăimântător, este de o delicateţă atrăgătoare în caracterul muierilor şi d-o originalitate picantă în comediile sale…”. În 1839, Gheorghe Bariţiu în a sa Foaie pentru minte… scrie: „Oare ajuns-am noi la vârsta în care să avem trebuinţă a citi pe Shakespeare, pe acest dascăl al împăraţilor şi al cerşetorilor, al naţiunilor şi al indivizilor?”. B. P. Haşdeu în Introducere la Răposatul Postelnic, în 1862, se justifică privind influenţa: „Profunda mea amirăţiune pentru Sofocle nu mă împiedica niciodată de a idolatra pe Shakespeare: în fiecare din ei vedeam unele apucături divine, un pezzo del ciel caduto in terra (O bucăţică de cer căzută pe pământ), cum zicea Sanazaro, şi… m-am nevoit de a contopi divinul unuia cu al celuilalt. (…) Din Shakespeare am luat contrastul dintre sublim şi bufon, dintre plâns şi râs – contrast care ne întâmpină la tot pasul în viaţa zilnică şi care lipseşte tragediei antice, posomorâte de la început până la sfârşit”. Iar Eminescu, cel care s-a deschis faţă către faţă cu geniul britanic, chiar din primul articol despre teatru, Repertoriul nostru teatral, publicat în Familia, nr. 3, 18/30 ian. 1870, un mic organon pentru teatre, surprinde efectul contradictoriu al influenţei lui Shakespeare, ca al unei forţe divine, asupra dramaturgilor noştri. Numindu-l „geniala acvilă a nordului”, distinge: „Într-adevăr, când iei în mână operele sale, cari se par aşa de rupte, aşa de fără legătură între sine, ţi se pare că nu e nimic mai uşor decât a scrie ca el, ba poate a-l şi întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a existat autor tragic care să fi domnit cu mai multă siguritate asupra materiei sale, care să fi ţesut cu mai multă conştiinţă toate firele operei sale ca tocmai Shakespeare; căci ruptura sa e numai părută, şi unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism şi de profunditate, care domneşte în toate creaţiunile acestui geniu puternic”. 

Din 1849, începe traducerea lui Shakespeare, prin Ion Barac, la Braşov, Amlet, prinţul de Dania, tragodie în cinci perdele şi culminează cu excepţionala traducere şi editare a operelor complete din 1955-1964, prilejuită de sărbătorirea a 400 de ani de la naşterea marelui dramaturg. 

Paralel cu traducerea operei sale şi cu procesul de maturizare şi autonomizare a teatrului românesc, are loc şi o continuă şi benefică pătrundere a pieselor pe scenele noastre. La început, este reprezentat de trupe itinerante, îndeosebi de actori italieni (tot Cezar Boliac acordă o cronică spectacolului Othello, jucat în Bucureşti la 4 martie 1845, „în beneficiul domnului Riciardini”: „Ar fi trebuit o sală cât să nu ajungă până la marginile ei sunetele glasurilor lui Riciardini şi Karl, ca să poată fi destulă pentru toată lumea cât s-a strivit astă-seară în teatru şi câtă s-a întors acasă blestemând şandramaua că nu e mai largă” – Teatrul din Bucureşti în Curier românesc, 1845, nr. 20, 9 martie). Ca apoi, personajele Marelui Will să peregrineze prin sufletele actorilor români şi să dea cele mai impunătoare şi luminoase „forme vii”, generând o lume aparte şi o conştiinţă artistică pe măsură.

II. La Teatrul din Petroşani, prezenţa lui Shakespeare în repertoriu a marcat un moment de maturitate şi autonomizare în context a actului teatral împlinit aici. Beneficiind în 1964 de venirea preaîncercatei regizoare Marietta Sadova, şcolită în Franţa şi trecută prin redempţiunea roşie, ea însăşi o „instituţie”, teatrul se apleacă repertorial asupra lui Shakespeare şi se înscrie în amplele sărbătoriri ale acestuia la nivel naţional. Cu o echipă de actori talentaţi şi entuziaşti, teatrul, fiind într-o efervescenţă a tinereţii (un deceniu şi jumătate), realizează ampla manifestare Luna „Shakespeare”. (De fapt, manifestarea durează aproape un an.) Pentru aceasta Marietta Sadova pune în scenă Noaptea regilor (Twelfth Night, or what zou will, A douăsprezecea noapte sau Cum doriţi, 1598-1600, cunoscută şi sub denumirea de Noaptea regilor), o comedie în 5 acte, de Shakespeare, în traducerea lui Mihnea Ghiorghiu, (premiera la 2 mai 1964). Distribuţia cuprinde actorii: Ion Roxin (Ducele Orsino), Realini Lupşa (Sebastian), Vasile Haşiganu (Antonio), Alex. Codreanu (Un căpitan de navă), Cornel Ferat (Valentin), Ştefan Ilie (Curio), Boris Ciornei de la Teatrul Tineretului  Bucureşti (Sir Toby Belch), Dumitru Drăcea (Sir Andrew Agnecheck), Mihail Panait (Malvolio), C. Constantinescu (Fabian), Dimitrie Bitang (Feste), Georgeta Nicolae (Olivia), Victoria Nedelcu (Viola), Ana Mirena (Maria), Vasile Bojescu (Preotul), Valer Donca (Un căpitan). Scenografia o asigură Constantin Rusu, ilustraţia muzicală, ing. Lucian Ionescu şi luminile Titi Constantinescu.

Spectacolul poartă numele lui Shakespeare prin localităţile ţării (65 de reprezentaţii şi 23.670 de spectatori), prezentându-se şi la Bucureşti, în cadrul Manifestărilor „Shakespeare”. Critica, locală cât şi cea din capitală, a consemnat entuziast participarea Teatrului din Petroşani la cinstirea marelui dramaturg. Trebuie spus că Marietta Sadova a realizat, pentru publicul local, şi un Spectacol Shakespeare, format din fragmente din piesele: Richard al III-lea (Interpreţi: Dumitru Drăcea şi Ana Mirena), Scorpia îmblânzită (Victoria Nedelcu şi Mihail Panait), Romeo şi Julieta (Georgeta Nicolae şi Realini Lupşa), Hamlet (Valer Donca, Dimitrie Bitang, Constantin Constantinescu şi Cornel Ferat) şi Noaptea regilor (Georgeta Nicolae, Boris Ciornei, Dumitru Drăcea, Dimitrie Bitang, Ana Mirena, Mihail Panait şi Victoria Nedelcu). Şi cum nu putea fi sărbătorit Shakespeare fără cel ce l-a invocat continuu, „Madame Poesis”, cum o numise N. Iorga pe marea regizoare, a dat chip şi unui Recital „Mihai Eminescu”, celebrându-se şi 75 de ani de la moartea poetului. Au recitat actorii: Vasile Haşiganu, Mihail Panait, Valer Donca, Dimitrie Bitang, Ana Colda, Ana Mirena, Gh. Iordănescu, Ion Tifor, Ion Roxin, Alex. Codreanu, Ştefania Donca, Victoria Nedelcu, C. Constantinescu, Cornel Ferat, Constantin Dicu, Ştefan Ilie. Iar dramatizarea poemului Luceafărul a fost susţinută de interpreţii: Gh. Iordănescu, Georgeta Nicolae, Ion Tifor, C. Constantinescu şi Mihail Panait. S-au ţinut conferinţe despre Shakespeare şi despre Eminescu. Despre viaţa şi opera poetului nostru a vorbit Romul Munteanu, profesor de la Universitatea din Bucureşti.

În toamna aceluiaşi an şi sub aceeaşi cupolă aniversară, la 21 noiembrie, se realizează a doua premieră: Măsură pentru măsură (Measure for Measure, 1604-05, tradusă şi sub titlul După faptă şi răsplată), o comedie amară în 5 acte, tradusă de Florian Nicolau. Distribuţia: Ion Tifor (Vincenţio), Tudor Branea (Angelo), Gh. Iordănescu – Vasile Haşiganu (Escalus), Const. Dicu – Dumitru Dobrin – Cornel Ferat (Claudio), Marcel Popa (Lucio), Florin Plaur

(I-ul gentilom), Ion Roxin (Al II-lea gentilom) Ion Negrea (Starostele), Alex. Zecu (Fratele Toma), D. Căpitanu (Fratele Petru), Leonard Calea (Un judecător), Ştefan Ilie (Varius), Valer Donca (Cot-Lung), Alex. Macri (Spumă), Mircea Pânişoară (Pompey), Alex. Zecu (Abhorson), Alex. Codreanu (Barnardin), Vasile Bojescu (Comandantul gărzii), Nicolae Gherghe (Un slujitor), Ştefan Ilie (Un mesager), Georgeta Nicolae (Pajul ducelui), Mariana Cercel (Isabela), Mioara Păcuraru (Mariana), Paulina Codreanu (Julieta), Maria Dumitrescu (Franciska), Mia Macri (Doamna Ciobită), Georgeta Nicolae (Însoţitoarea Marianei). Regia artistică: Marietta Sadova. Scenografia: Constantin Rusu. Regizor secund: Marcel Şoma. Muzica: Felicia Donceanu. Spectacolul întruneşte 25 de reprezentaţii şi 7.409 spectatori. Despre el, de pildă, C. Cotoşpan şi D. Gheonea scriu: ,,Regizoarea spectacolului, Marietta Sadova, în colaborare cu regizorul Marcel Şoma a izbutit să descopere sensurile profunde ale piesei (…), să dea unitate de acţiune, claritate în conflict şi o creştere a ritmului dramatic. Regia a descoperit în colectivul teatrului multe forţe artistice cu ajutorul cărora, printr-o minuţioasă muncă actoricească, mergând uneori până la cele mai mici amănunte, a reuşit să creeze momente dramatice emoţionante. Distribuţia a fost servită atât cu actori cu o bogată experienţă, cât şi cu tineri cu multe calităţi, ceea ce a dus la un echilibru în spectacol şi la valoroase realizări actoriceşti”.

După cinci ani, la 10 mai 1969, Constantin Dicu, însuşindu-şi lecţia „Marietta Sadova”,  pune în scenă Nevestele vesele din Windsor (The Merry Wives of Windsor, 1600-01), în româneşte de Vlaicu Bârna, cu distribuţia: Dumitru Drăcea (Sir John Falstaff), Constantin Dumitra (Fenton), Alexandru Zecu (Shallow), Alexandru Codreanu (Slender), Nicolae Nicolae (Ford), Vasile Haşiganu (Page), Nicolae Gherghe (Doctorul Caius), Valer Donca (Sir Hugh Evans), Mircea Pânişoară (Birtaşul), Nicolae Gherghe (Nym), Constantin Dumitra (Bardolph), Ilie Ştefan (Pistol), Elisabeta Franka (Robin), Corvin Alexe (Simple), Dumitru Cîta (Rugby), Cecilia Teodoru – Astra Miclescu (Doamna Ford), Carmen Tăutu (Doamna Page), Paulina Codreanu (Anne Page), Aurora Novăcescu – Claudia Popescu (Doamna Quickly). Cadrele scenografice şi costumele le semnează Aurel Florea. Spectacolul se reprezintă de 35 de ori, având 8.199 de spectatori.

Abia în 1995 cuvinte ale Bufonilor lui Shakespeare se aud pe scena din Petroşani, prin spectacolul Haine de paiaţă, un recital de Dan Tudor, premieră 25 august, cu care teatrul şi-a deschis stagiunea. Pentru interpretare, actorul a obţinut Marele Premiu la „Gala Tânărului Actor de la Costineşti ’95”. Scriam atunci: „Se ştie că prin ochiul Bufonului, Shakespeare pare a-şi privi lumea sa. Este perspectiva prea omenească a neajutoratului Adevăr. În el Jan Kott a văzut simbolul intelectualului de oriunde şi oricând. Cine l-a văzut pe Dan Tudor interpretând Bufonul (Bufonii) lui W. Shakespeare înţelege că el s-a aşezat sub ochiul Marelui Will. Cu un norocos bolovan de lumină în braţe. Pe scena noastră din Petroşani”.

În fine, în 17 nov. 2007, Rodica Băiţan pune pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu”  comedia Îmblânzirea scorpiei (The Taming of the Shrew, 1593-94, traducere de Dan A. Lăzărescu, cunoscută şi sub titlul Femeia îndărătnică). Distribuţia: Nicoleta Bolcă (Catarina), Nicolae Vicol (Petruchio), Rosmarin Delica (Baptista), Izabela Badovics (Bianca), Diana Bathory (Văduva), Mihai Sima (Vincenţio, Grumio), Dorin Ceagoreanu (Lucenţio), Gheorghe Stoica (Gremio, croitor), Daniel Cergă (Hortensio), Dragoş Spahiu (Tranio), Radu Lupu (Curtius, pedagog). Scenografia şi costumele sunt semnate de Ioana Popescu. 

Un autor genial precum Shakespeare este totdeauna recunoscător interpreţilor, dar, mai ales publicului, care ştie să-i urmărească personajele şi să se lase purtat spre adâncul lor omenesc. Căci el vorbeşte despre lume şi despre fiecare dintre noi.

 

Dumitru VELEA