08.03.2010,  17:08:48 | 0 comentarii | 389 vizualizari
Nea Onici Dulgherul octogenar din Colonia Brătianu
de Ziarul Vaii Jiului
Când eram mic, îmi plăcea mult să-mi fac săbii din lemn şi arcuri cu săgeţi. Norocul meu a fost că aveam un prieten al cărui bunic era tîmplar. De fiecare dată cînd mă duceam în vizită pe la el eram fascinat de atelierul în care lemnul era frumos sculptat cu o dibăcie ieşită din comun şi lua diferite forme, de la banalele mânere până la frumoasele flori decorative, rame de tablouri sau chiar piese de mobilier. Nu înţelegeam cum nişte mâini de om pot crea din lemn ceva ce te poate lăsa cu gura căscată. Timpul a trecut, prietenul meu a plecat în oraşul lui natal, iar eu mai vizitam din când în când atelierul, cînd vroiam ca bătrânul tâmplar să-mi mai repare un lucru sau două, sau când vroiam o ramă de tablou. 
Nea Onici locuieşte sus în colonia din Lonea, într-o casă mare, care diferă de casele de colonie. Deşi are o ogradă mare, nu este momârlan, este moţ venit din Alba, mai exact din comuna Sohodol. Când i-am spus că vreau să îi iau un interviu el mi-a răspuns zâmbind. „Eu nu dau interviuri, aşa că stăm doar de vorbă!”.
„Io am venit pe aici, prin ’46. În ’39 am rămas orfan şi în iunie o venit o mătuşă, o soră de-a lui tata din Sântimbru şi ne-a luat la ea. Am locuit la ea până am terminat 7 clase. Când am venit aici, în Vale, făceam comerţ cu tutun, că era mare criză de tutun din cauza războiului. Am mers în Cimpa şi am intrat în crâşmă. Acolo stăteau la masă momîrlanii, cu şubele pe ei, cu boata lângă ei, de parcă o îmbrăţişau şi cu cuţitul înfipt în masă. Eu m-am speriat puţin şi am stat mai pe lângă uşă. Asta o fost prima impresie. Mă gândeam când i-am văzut că aştia sunt nişte criminali. Momârlanii se luau la bătaie din orice, mai ales când aveau şi ceva alcool la bord. Primul lucru pe care îl făceau: spărgeau becul cu boata şi apoi se puneau pe cuţitat. Stăteau lângă uşă şi băgau cuţitul în tine. Chirurgii, aşa le spuneam noi...”. Nea Onici, când te uiţi la el, nu i-ai da 80 de ani. Vremea a trecut frumos pe lângă el ca pe lângă orice om căruia i-a plăcut munca.
„Am intrat la şcoala tehnică la Petroşani şi pe urmă am venit la mină. Nu am avut loc în meseria mea de bază, ca strungar în lemn şi atunci nu am avut încotro şi am muncit în mină până am plecat în armată. După trei ani de armată, că atunci aşa se făcea, m-am întors la mină. Înainte să plec din armată, începuse să se deschidă mina 1, trăgeau apa afară. Când am venit eu din armată, în ’53, era luna octombrie, deja se dădea cărbune, ştii. Aşa, şi am intrat la atelierul de tâmplărie unde mi-am lucrat meseria 42 de ani. La început am muncit ca dulgher. Apoi, 38 de ani ca strungar în lemn. Eu am fost unicul de meserie de acolo. Când am plecat, au pus cruce pe strung”.
Ca să mă înţeleg cu dânsul a trebuit să urlu destul de tare, chiar dacă era linişte absolută în casă. „Mă băiete, eu nu aud cu o ureche, nu văd cu un ochi, am probleme cu inima, dar eu nu am lipsit niciodată de la muncă.” Bătrâneţea poate fi frumoasă, chiar dacă are impedimentele ei. Un lucru pe care l-am observat la nea Onici a fost memoria lui extraodrinară şi pofta de a-ţi povesti pe îndelete, cu zâmbetul pe buze, tot felul de întâmplări de-ale lui, din trecut. „Dom’le, eu m-am operat la ureche, în Bucureşti, la clinica lui Dorin Hociotă. Ăsta o fost primul care o făcut, da’ nu în România, în Anglia o făcut o operaţie la un lord şi l-o făcut să audă şi pentru treaba asta atâţia bani i-o dat lordul ăsta, că o venit în România şi şi-o făcut spitalul lui pentru urechi. Dar degeaba, că Ceauşescu nu i l-o lăsat, i l-o luat la stat.” În timp ce îmi povestea despre perioada armatei, am făcut un mic tur al casei. Mobilierul e lucrat excepţional, detaliile sunt atent lucrate şi finisate. Parcă mă aflam într-un tur al unei cetăţi medievale, că numai acolo am văzut aşa mobilier sculptat. În timp ce îmi clăteam ochii în frumuseţile sculptate, auzeam pe domnul Onici cum îmi dădea indicaţii pentru fiecare piesă pe care o priveam. Dulapul a fost terminat în 7 ani, timp în care muncea în fiecare după-masă. Scaunul a fost făcut dintr-un anumit tip de lemn şi lucrat cu o anumită daltă. De fiecare dată când îi lăudam munca de o viaţă, ochii serioşi ai bătrânului tâmplar se luminau şi radiau de fericire.
„Să ştii că perioada armatei o fost tare faină. Am fost la securitate. Pregătirea am făcut-o la Mizil, în ţigănimea aia. Îţi era scârbă să te duci duminica în oraş. După 3 luni de zile, am fost chemat la biroul colonelului de acolo. Am cam tremurat, aşa, că ce Dumnezeu mă cheamă că doară nu am făcut nicio boacănă. Dar ăsta o fost ordinul. M-am prezentat cine sunt, cum mă cheamă şi de la ce companie sunt. Mă, băiete! De ce te-am chemat eu aici? Pentru că tu vei merge la şcoala de ofiţeri. Am stat eu aşa cumva, cum să zic nu în securitate? Şi am acceptat. Când eram în Semenic, noaptea făceam pază pe acolo, că era o staţiune balneoclimaterică, iar ziua făceam plimbări îmbrăcaţi în civili. Eram îmbrăcaţi ca şi inginerii de la fabrica din Reşiţa, numai cizmele ne mai lipseau. Ne îmbrăcam aşa, ca oamenii de acolo să nu ştie că noi suntem militari şi ce facem noi pe acolo. Era secret şi gata! De exemplu, făceam instrucţii cum să prindem un bandit. Ne băgau într-o vie acolo, cu o puşcă mitralieră şi mai trăgeam şi cu cartuşe de manevră, din alea din lemn”. Cuvântul „lemn” ieşea perfect din gura lui, parcă pentru nea Onici a fost inventat, era chintesenţa existenţei lui. 
Am ieşit din casă iar afară se pusese pe nins destul de serios. Atelierul este cumva mascat de casa în care se află. Ferestrele îi sunt baricadate cu scânduri, pereţii sunt plini de scări şi parcă totul e făcut dinadins, să nu ştie nimeni ca acolo e locul lui de creaţie. L-am rugat să intrăm puţin în atelier. Nea Onici şi-a scos cheia parcă dintr-un buzunar invizibil şi a lăsat uşa verde să se deschidă larg. De când nu am mai intrat eu acolo atelierul nu s-a schimbat cu mai nimic, şi era foarte aranjat pentru un spaţiu de lucru. „Eu port la mine cheia tot timpul din obişnuinţă, că pe vremea comuniştilor mai veneau inspectori să-mi cerceteze casa să vadă ce am eu în atelier. O dată, când eram la şut, o venit unu şi o cotrobăit vreo 4 ore. Când am venit acasă mi-am certat nevasta că de ce nu o pus o oala cu apă pe foc şi să i-o toarne în cap. Atelierul îl am aici de când m-am mutat în casa asta şi toate le aveam deja făcute: şi banca de lucru şi strungul. Bine, cu strungul am avut un noroc excepţional, că după ce o plecat bătrânul care o lucrat acolo la mină la Jieţ, un ceh zgârcit şi foarte egoist, mi-o lăsat mie tot. Am primit numa’ într-o zi un telefon de la maistru. Am crezut că s-o fi întâmplat ceva grav acas’. În schimb, el mi-a spus ca să-mi fac straiţa şi să-mi fac fişă de transfer că Jieţul are nevoie de un tâmplar”. Cât am stat în atelier, mâinile lui nea Onici parcă ar fi vrut să se apuce de lucru, nu înţelegeau de ce nu prind ceva lemn, de ce nu prind ceva daltă sau ciocan. Se vedea că în sufletul lui forfota pornea atunci când pornea şi strungul, maşinăria care i-a marcat viaţa şi care l-a învăţat pe nea Onici că meserie se învaţă până în ultima clipă a vieţii. Am lăsat totul în urmă, şi atelier, şi tâmplărie, şi mi-am luat la revedere de la nea Onici cu strângere de mână, un salut potrivit pentru un bărbat în vârstă, un salut care m-a făcut să mă întreb cât de mult va rezista această meserie frumoasă, meserie pe care însuşi Iisus Hristos a practicat-o.
 
Răzvan Necreală

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





* * *
* * *
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter