Romanul Abaddón, exterminatorul (Ed. Univers, Buc., 1986, trad. Darie Novăceanu) se naşte din nevoia de a depăşi o opoziţie abstractă, aceea dintre naţionaliştii de dreapta (prostconservatorismul), care vor o ţară “pură”, instituită pe o acceptată îngheţată şi moartă tradiţie, cu folclorici gauchos nemuritori, şi cei de stânga, care consideră că “metafizica” este o maladie eurooccidentală, proprie unei civilizaţii caduce şi unei arte decadente.  

Depăşind aceşti termeni unilaterali, Sabato vede “răul metafizic” ca determinat de finitudinea vieţii omului; caracterul vremelnic al formelor de existenţă umană alimentează sentimentul metafizicului. Acest caracter este accentuat de acea opoziţie ideologică abstractă care, fireşte, este chipul neliniştii prilejuite de rapidele rupturi şi răsturnări axiologice. O nelinişte trăită de oricare ins (un solidad) al celui mai umil cartier din tumultosul oraş, crescut vertiginos în ultima jumătate de veac, Buenos Aires, datorită faptului că fragilitatea conglomeratului a sporit frustraţia, a răsturnat sistemul de valori şi a generat un sentiment nostalgic după acea patrie care era nemărginita câmpie, cu absolutul, fiinţa şi neantul ei. Fiecare personaj al lui Sabato, inclusiv autorul, îşi poartă în spate, prin încercările infernului, ca o dominare sau salvare, propria câmpie, din şi în care, în cele din urmă, îşi vor găsi pacea. O acaparatoare tristeţe metafizică le poartă paşii şi se degajă din fiecare gând şi urmă ale lor. Şi în mijlocul carnavalului formelor existenţei omeneşti nimeni nu râde. Rar când în colţul gurii apare un zâmbet, şi acela este nostalgic şi înfricoşător de meditativ prin prevestirea inevitabilelor rupturi şi prăbuşiri ale neîncetatei lupte interioare din fiecare participant la marele Carnaval al vieţii şi morţii. 

Sabato îşi curbează întregul “poem metafizic” pe dimensiunea timp. Sensul “curgerii” inexorabile a acestuia nu se relevă la nivelul izolat sau întreg al omului (dincolo de omul angajat), ci al speciei ca totalitate.

Timpul răneşte, dar şi el este rănit. Realitatea inconsistentă din zodia finitului se neagă, salvându-se, poate, ca vis al infinitului. Realitatea socială nu este raţională, ci sub-raţională; fantasticul cu “iraţionalitatea” sa este chemat ca, prin revelarea metafizicului, să pună în lumină raţionalitatea ascunsă a lumii. Un joc paradoxal. Realitatea raţională – cu sensuri de la Platon până la Hegel – nu generează artă, şi, în special, romane. “Dumnezeu nu scrie romane”, zice Sabato. Ci regiunea confuză, sub-raţională şi obsesională este proprie artei, îndeosebi, romanului. Fireşte, ca exorcizare. Arta şi visul, consideră Sabato, sunt opuse vieţii cotidiene. Apar ca un refugiu, un refugiu cu ele cu tot: rumoarea finitului sfâşie tăcerea infinitului. Personajele acestei lumi aproape că nu se întâlnesc, dar îşi ating sau îşi intersectează totdeauna traiectoriile: se vede după dâra luminoasă pe care o lasă în “acceleratorul” autorului, surprinse din trei puncte de observare: al autorului-Sabato, al personajului-autor Sabato şi al lui Bruno cu experienţa sa scriitoricească. O lume privită întru descifrare parcă printr-un micro-cosmos, al particulelor elementare.

Un univers contradictoriu pe care sufletul, din închisoarea sa corporală, în sensul mitului din Fedon al lui Platon, îl percepe ca iluzoriu, faţă de un altul: al adevărului şi perfecţiunii. După experienţa primului şi la intrarea în cel de-al doilea, omul poate să obţină pacea. Iar sensul acesta în romanul lui Sabato nu este altul decât cel pe care Pavel îl transmite Efesenilor:

“Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-I despărţea, / Şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; / şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, pe cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.” (2.14.15-16).

Dacă pentru Borges, cel de-al doilea numinos, al spiritului pur, şi în sens platonian era spaţiul artei, pentru Sabato tocmai cel contradictoriu, heraclitian, al spiritului impur, al confuziei, al materiei şi de ce nu? măreţiei umane, al tensiunilor dramatice este regatul romanului. Această “amfibie”, cum zisese Hegel despre om, se desfăşoară  în spaţiul intermediar: sufletul se mişcă aici între speranţă şi disperare, între lumină şi întuneric, între raţiune şi senzorialitatea pasională, între muritor şi etern, între diabolic şi divin, între relativ şi absolut. Acest suflet sau spirit, “spinul din carne”, pentru a folosi o metaforă a aceluiaşi Pavel, este pentru Sabato “spinul făcut carne”! Iar imaginea acestei “faceri” de durere infernală o instituie şi o transmite romanul Abaddón, exterminatorul. 

După periplul prin bolgiile acestei realităţi sub-raţionale, Sabato se întâlneşte cu sine şi revine la ceea ce am putea numi lumea de după a doua naştere, pe poarta căreia el aşează inscripţia:

“Ernesto Sabato

A dorit să fie îngropat în pământul acesta

cu un singur cuvânt pe mormântul său:

PACE.”

Şi în această adevărată naştere el crede.

 

Dumitru VELEA