Ion Dezideriu Sîrbu, după ce s-a stins din viaţă şi după ce s-a arătat în toată splendoarea spiritului său prin scrierile publicate postum, a devenit un bun naţional faţă de care se raportează scriitori, oameni politici, filosofi sau alte specii creatoare şi noncreatoare.

 

La conferinţele dedicate marelui scriitor, un oropsit al istoriei, mereu apare expresia „ce păcat că…”, de care este legată opera şi viaţa scriitorului petrileano-craiovean. Oricât s-ar scrie sau s-ar vorbi despre acest „păcat” al vieţii şi operei lui I.D. Sîrbu, despre împlinire şi neîmplinire, acesta rămâne să vegheze mucalit peste opera sa postumă şi peste criticile care se aglutinează mereu în şuvoiul aprobărilor şi dezaprobărilor. Pe lângă cele două tabere care aprobă sau dezaprobă mai este şi tabăra indiferenţilor, neştiutorilor care este mult mai groasă ca număr.  

Lăsând la o parte creaţia literară a lui I.D. Sîrbu şi viaţa lui zguduită de regimurile politice de care s-au ocupat şi se ocupă deja câţiva specialişti, eu îmi pun întrebarea care este substanţa filosofică a gândirii lui I.D. Sîrbu? Această întrebare este legitimă pentru că acesta a stat în preajma lui Lucian Blaga, filosoful român cel mai complet. Se va spune că filosofia nu se ia întotdeauna, că nu este neapărat o boală molipsitoare. Contagiunea filosofică, fie şi în cercuri restrânse, este destul de rară. La fel se întâmplă şi cu contagiunea artistică sau cu cea morală. Poate o situaţie diferită o are contagiunea religioasă care se transformă într-un fanatism al ideilor religioase care frizează cu absurdul.

În cel mai bun caz se întâmplă ca cei care stau în imediata apropiere a celui bolnav de filosofie să ia doar o formă uşoară de „gripă”, vindecabilă cu o formă de epatare a vulgului ne-filosofic. Cert este că I.D. Sîrbu este prea puţin asemănător cu cei care au stat în umbra vreunui mare spirit. Mulţi se întreabă de ce nu a scris el filosofie dacă tot l-a avut pe Lucian Blaga ca model moral. Dar aceasta este deja o întrebare greşită din moment ce nu ştim ce mai este filosofia azi. O filosofie ca gen literar a fost de mult admisă ca o libertate necesară a gândirii ajunsă la limita tuturor rigorilor. O filosofie extrasă din jurnale este mai puţin obişnuită pentru că această formă de scris depăşeşte orice libertate filosofică. Dar jurnalul unui intelectual care a făcut o experienţă culturală autentică se poate apropia de un gen filosofic dacă este construit din idei de o anumită înălţime. Astfel de idei pot fi furnizate nu numai de experienţa culturală, ci şi de Viaţa marcată prin suferinţă. I.D. Sîrbu împlineşte cele două condiţii pentru că experienţa lui culturală a ajuns la maturitatea cea mai profundă, iar în ceea ce priveşte trăirea şi conceptul de „viaţă”, în sensul pe care i-l dă Dilthey ca şi concept fundamental, le-a avut din plin. Puşcăria şi „exilul” au contribuit pe deplin în elaborarea jurnalului său, pe care îl putem compara într-o anumită privinţă cu Jurnalul de idei al lui C. Noica şi-n altă privinţă cu Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Bineînţeles că această apreciere poate să fie discutabilă pentru unii care pot vedea în aceste apropieri o forţare. Nu fac aceste apropieri în orizontul vreunei politici sau atitudini, ci pentru că putem descoperi ideile de bază ale unei gândiri speculative. Jurnalul, după cum afirmă I.D. Sîrbu, „este o mărturie. Amânată. Îngropată” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. 2, Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p. 179). În această mărturisire pe care o face referitor la Ştefan Augustin Doinaş, „martor fatal al acuzării” din primul proces, este pus în evidenţă un paradox al unui generaţii tragice: „nu putem trăi decât dacă reuşim să uităm ce am trăit! Şi nu putem exista decât amintindu-ne mereu ce a fost şi cum a putut să fie aşa cum a fost”. 

Conţinutul filosofic al acestor idei este evidenţiat prin tensiunea tragică dintre trăire - ca formă fundamentală a vieţii şi existenţă - care se reconstruieşte mereu pe baza memoriei. Între memorie şi uitare se produce nu un simplu hiatus, ci o prăpastie dureroasă care duce la ruperea şi alterarea propriei fiinţări. 

Într-un fel, jurnalul lui I.D. Sîrbu este asemănător cu jurnalul lui Winston Smith, personajul principal al romanului „1984”, publicat de George Orwell în anul 1949. Asemănarea constă în ţinerea în „secret” a acestui jurnal şi nu în esenţa caricaturală a comunismului. Tot ce poate scoate mai rău societatea la un moment dat se transformă mai târziu într-un bumerang care loveşte în iluziile cele mai înalte.

Bineînţeles că nu a existat în societatea românească un sistem de pedepsire a indivizilor incomozi ca-n distopia lui George Orwell, dar teama instaurată în rândul celor care au făcut puşcărie politică a persistat tot timpul. Umbra insalubră a puşcăriei politice s-a extins cu mult dincolo de zidurile convenţionale şi dincolo de timpul real al încarcerării.

Un încarcerat politic va fi mereu o „victimă” şi după eliberare dacă regimul politic nu se va schimba în mod fundamental. Un deţinut politic pus în libertate dintr-o puşcărie va intra într-o puşcărie ceva mai largă, a unei societăţi organizate după norme penitenciare. I.D. Sîrbu a avut acest sentiment că eliberarea din penitenciar nu-ţi dă şi libertatea autentică. Mecanismul acesta este redat prin formularea „proporţia dintre călăi şi victime” pe care o găsim în jurnalul său. Viaţa socială devine metafizica unei proporţii constante, proporţia dintre călăi şi victime care se pare că nu ţine cont de timpul istoriei. Şi călăii şi victimele sunt nişte „aleşi” din rândul candidaţilor celor mulţi, din rândul „vinovaţilor fără vină”. „Victima este orice individ social care nu are posibilitatea să opteze, nici să se apere, nici să fie răzbunat. Călăul ar fi orice funcţionar al puterii (neales liber de popor) care execută orbeşte ordinele  de sus, fără să îi pese de răul sau păcatul pe care-l comite, nefiind răspunzător de crimele comise, neîncercând vreodată cea mai mică remuşcare sau căinţă. Vinovaţii fără vină suntem noi toţi, cei care tăcem” (I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. 2, p. 60). Iată trei portrete care nu pot să fie disociate şi care dau împreună măsura unei societăţi constrictoare. Din atelierele acesteia, care trec dincolo de idei, ies cele trei tipuri de personaje ca într-un joc al marionetelor deasupra cărora se află marele sforar.

Victima pentru un sistem totalitar este absolut necesară, dar nu orice fel de victimă. Intelectualul este cel mai potrivit pentru a juca acest rol tocmai pentru că acesta poate înţelege ceea ce i se întâmplă. El poate să provină din rândul „vinovaţilor fără vină”, dar poate fi şi un intelectual vizionar care este marcat de suferinţa unui sistem totalitar ce dispune de o anumită tehnologie a puterii. 

(va urma)

Ion HIRGHIDUŞ

•