Clipe de groază şi de admiraţie

 

În acest ultim episod al unuia dintre cele mai expresive reportaje despre Valea Jiului - „Din viaţa minerilor din Valea Jiului. Reportaj la 400 metri sub pământ” -, publicat în decembrie 1931 în „Ilustraţiunea română”, admirabilul reporter Ion Tik intră cu discreţie, dar şi cu talent în viaţa minerului. De aici şi titlul acestui episod: „Spovedania minerilor”. Chiar dacă reporterul ştie că minerul îşi ecranează trăirile lăuntrice, Ion Tik reuşeşte să demanteleze viaţa profundă a minerului. Astfel, acesta scoate la lumină întâmplări, fapte şi oameni, creionându-se, cuvânt cu cuvânt, o întreagă mitologie a minerului care l-a impresionat pe Tik, dar care rezistă simbolic şi în zilele noastre: „Spovedaniile lor m-au mişcat într-atât, încât le-am dat făgăduiala să trezesc prin ce-mi va sta în putinţă atenţia celor mari, ca să-şi aplece urechea, când şi cum pot, la pământul în pântecul căruia tânguiesc atâtea dureri”.

 Reporterul îl întreabă pe bătrânul miner Cocârlă la ce meserie îşi va da feciorul. Răspunsul lui Cocârlă reprezintă o superbă şi emoţionantă mărturisire de credinţă despre meseria de miner: „Ce alta decât miner! Dumitale ţi se pare curios; dar aşa este: dragostea de cărbune se naşte, nu se face. Minerul adevărat nu se desparte de mina şi de târnăcopul lui. O fi mai bine aiurea; dar tot mai bine e la noi, în mină, unde am crescut de mici”. Parcă şi afluenţa de concurenţi din această săptămână, 750/ 65 de locuri de muncă la abataj, confirmă reîntoarcerea tinerilor către meseria de miner.

Tot din acest episod aflăm şi poveşti cutremurătoare despre ce anume îi înfricoşa pe minerii epocii interbelice: fantoma lui Gölges şi Vâlva băii.

Înainte de a încheia acest preambul, trebuie să explic de ce am scris în ediţia trecută că acest volum la care lucrez şi care va strânge între copertele sale mai multe scrieri puţin sau deloc cunoscute despre Valea Jiului, nu-l voi finaliza niciodată 100%: pentru că, dat fiind bogăţia formidabilă de titluri a presei interbelice, nu voi putea să identific chiar toate reportajele despre Valea Jiului. Nici eu, nici altcineva… Cât de curând voi încredinţa tiparului acest volum şi atunci veţi descoperi o Vale superbă, dar şi o presă în care chiar scriau reporteri, nu „lucrători la ziar”.

Cred că cea mai bună încheiere a acestei prezentări este chiar încheierea reporterului Tik: „Aceeaşi impresie pe care am avut-o pretutindeni, în minele din Valea Jiului. Aceleaşi cârtiţe neobosite, purtând în mâini sau agăţate de stâlpii galeriilor lămpile lor – licurici; aceiaşi harnici mineri, lucrând de zor în abatajele lor cu aerul cald şi umed; acelaşi întuneric în care vieţile şi energiile se macină în munca anonimă, care scoate la suprafaţă bogăţia neagră din pântecul pământului… acelaşi fel de exploatare, aceiaşi oameni cu faţa îmbrobonată de sudoare amestecată cu cărbune; aceiaşi bravi „cărbunari” sfidând pericolele, cheltuindu-şi vlaga în munca tăcută, monotonă, aspră, dar grandioasă în măreţia ei neştiută… Cărbunarii din cetatea cărbunelui din Valea Jiului, care m-au făcut să petrec în mijlocul lor atâtea ceasuri de groază şi de admiraţie”.

Marian BOBOC

 

În casa lui Sekei

 

Aceeaşi rânduială de lucruri simple. Aceeaşi atmosferă liniştită, de oameni care n-au altă preocupare decât munca. Sekei este un miner simpatic, care şi-a petrecut 28 de ani în mină. Vorbele-i dezgheţate, cu oarecare energie în timbrul atât de metalic la această categorie de muncitori.

Sekei Ştefan îmi spune cam aceleaşi lucruri pe care mi le-a spus Morariu; aceleaşi nevoi, aceleaşi năzuinţe. L-am rugat să-mi povestească câte ceva din viaţa de miner, şi mi-a povestit accidentul de acum 4-5 ani.

„Lucram, ca de obicei, într-un abataj, la adânc. Când s-a prăbuşit galeria, am văzut bulgări uriaşi prăvălindu-se, stâlpii de stejar sfărâmându-se, plafonul de cărbune năruindu-se ca o cutie de jucării strivită de o greutate neobişnuită. Nu v-aş putea spune bine ce s-a petrecut în urmă, pentru că o scândură lovindu-mă în cap, am căzut de cealaltă parte a galeriei, care a rămas ca prin minune în picioare… M-am trezit într-un târziu într-un pat, în miros puternic de eter, bandajat la mâini, la piept şi la picioare”.

 

Surparea unei galerii

 

Minerul, amintindu-şi accidentul din care a scăpat ca prin minune, deveni trist. Apoi, după câteva clipe de tăcere:

- N-aş mai vrea să-mi reamintesc… Am şi acum în minte imaginea tovarăşului meu de „abataj”, prins  sub stratul de cărbune prăbuşit… Mi-au spus cu mult în urmă cei care au încercat să-l salveze, că era strivit – un spectacol înfiorător… Nu-mi  explic nici astăzi cum am putut ajunge de cealaltă parte a stâlpilor de susţinere, pentru a fi salvat.

Probabil că în momentul prăbuşirii, fără să-mi dau seama, dintr-un instinct de conservare, am sărit de la locul meu de lucru…

- Atunci a fost o prăbuşire parţială la acelaşi strat…

- Da, parţială. O prăbuşire capricioasă, aşa cum se întâmplă de regulă cu deplasările de straturi. Când alunecarea este mai pronunţată, atunci şi consecinţele sunt mai mari; aşa se întâmplă cu surpările catastrofale. Doamne păzeşte! N-aţi auzit de curând, de catastrofa din Anglia, în care au pierit, striviţi sub straturile de cărbune, atâtea zeci de mineri?

- În definitiv, aceste accidente sunt inerente exploatării. Totuşi poate că ele ar putea fi evitate printr-un exces de prevedere.

Sekei mă privi întrebător.

- Crezi d-ta că inginerii n-au destulă grijă de pielea lor, ca şi de a noastră? Apoi sunt o sumă de măsuri de siguranţă care întrec toate precauţiunile dictate de tehnică. Dar alunecările de terenuri au ceva din vicleşugul şarpelui care se mişcă pe nesimţite: înşeală şi ucide.

Inginerii şi minerii-şefi iau destule măsuri de siguranţă, sunt, totuşi, fatalităţi contra cărora nu poţi lupta.

 

Se făcu târziu. Pe faţa lui Sekei citeam oboseala fizică. Simpaticul miner încerca să-şi ascundă osteneală, pentru ca să ne fie cât mai agreabil…

- Te-am reţinut prea mult. Mâine ne vom revedea în mină. Voi cere permisiune şefilor să mai putem sta de vorbă şi să-mi mai spui câte ceva din viaţa d-tale de miner…

La plecare, am stat de vorbă câteva clipe cu soţia lui Sekei, o femeie de ispravă, care-şi gospodăreşte cum nu se poate mai bine mica locuinţă din cartierul muncitoresc.

 

Noaptea, prin cartierul muncitoresc

 

Am colindat câtva timp, noaptea târziu, străzile pustii ale acestui cartier cu case uniforme, în care viaţa pare că s-a stins cu mii de ani în urmă sub lava a nu ştiu cărui vulcan…

Ici şi acolo, câte un bec cu lumină plângătoare cât îţi mai joacă umbrele peste noroiul îngroşat cu praf de cărbune.

În drum, inginerul Melenciuc îmi vorbeşte despre superstiţiile minerilor. Între altele, am aflat motivul pentru care în Valea Jiului femeile nu lucrează în mine. Minerii cred că prezenţa femeilor „la adânc” este… aducătoare de nenoroc…

- Este o superstiţie… modernă şi, cred, locală. Dacă ar fi cunoscut Zola aceasta, ar fi scris „Germinalul” altfel…

- Desigur. Dar ar fi adăogat şi noul aspect pe care-l împrumută tehnica modernă… Pe atunci nu se cunoştea „rambleiajul hidraulic”, ventilaţia electrică de astăzi şi toate inovaţiile tehnicei care ajută şi ocroteşte viaţa atât de aspră a minerului nostru…

- Au rămas, totuşi, caii care lucrează „la adânc”. Urmaşii lui Trompet şi ai celorlalţi…

În drum ne oprim în faţa unor cuptoare, aşezate în mijlocul străzii.

- Sunt cuptoarele „publice”, în care femeile minerilor coc „pâinea cea de toate zilele…”.

- Constat, domnule inginer, că mai toţi minerii cu care am vorbit sunt oameni inteligenţi, cu oarece cultură generală şi mai ales oameni de suflet…

- D-ta n-ai cum să-i cunoşti mai de aproape; dar îţi pot spune eu care trăiesc viaţa de toate zilele, aici în mina a cărei exploatare o conduc… sunt, în general, oameni care duc spiritul de jertfă până la sacrificiu. Am avut atâtea emoţionante pilde… sufletul minerului pare închis, aspru, rece; este o impresie de suprafaţă. Fondul este cu totul altul.

Inginerul îmi povesti apoi cum îşi petrec minerii timpul în afară de mine, cum se întrunesc şi se cultivă în bibliotecile lor de la cazinoul muncitoresc; cum se distrează la cinematograful „sonor şi vorbitor”, pentru modesta sumă de cinci lei de persoană…

Străbăturăm, vorbind şi povestind din viaţa trudnică a acestor oameni, o cale lungă.

Ne-am despărţit apoi, rămânând să-mi continui „convorbirile cu minerii” a doua zi, la mina de Est.

 

Spovedanie minerilor

 

Mă găseam la gura minei de Est, cu mult înainte de intrarea celui de-al doilea „schimb”. Grupe mici de mineri echipaţi cu lămpi şi târnăcoape intrau şi ieşeau în acelaşi ritm molcom şi trist.

Aceeaşi „gură de monstru” neagră ca păcatul nesăţios, înghiţind zilnic sute de lucrători pentru cele opt ceasuri de lucru şi azvârlind sute de vagonete încărcate cu acelaşi cărbune negru şi strălucitor pe care-l cunoscusem în celelalte mine.

Aici, în această mină, am găsit oameni care mi-au povestit în graiul lor simplu, metalic şi emoţionant, întâmplări din viaţa lor plină de pericole, legende şi poveşti purtate din gură în gură, din tată în fiu; în această mină am găsit tipuri impresionante, concretizând energia, vigoarea şi puterea de rezistenţă a acestor vrednici muncitori.

Unele povestiri au fost adevărate spovedanii, în întuneric, la lumina plăpândă a lămpilor-opaiţe – mărturisiri sincere pornite din suflete croite din linii drepte ca şi bulgării de cărbuni…

Unul mi-a povestit viaţa din frageda copilărie, de pe vremea când asculta în mină pe genunchii tatălui său, miner, legenda cu piticul cu barbă – „Vâlva băii” – care ajută, misterios, copiilor să lucreze în mină… Apoi legenda copilului care, călcând consemnul de a nu povesti nimic despre existenţa piticului, care-i ajută la încărcatul cărbunilor, a fost găsit mort, într-un vagonet: „Vâlva băii” – piticul – îl pedepsise… pentru că divulgase taina…

 

Cocârlă Dumitru

 

Cocârlă este un bătrân miner: are două zeci şi nouă de ani „la adânc”. Cărbunii nu i-au măcinat plămânii, umezeala nu i-a nimicit oasele; doar un accident i-a sfărâmat braţul şi două coaste.

Omul îşi povesti viaţa de miner, limpede: două zeci şi nouă de boabe desprinse din şiragul anilor în adâncul cetăţii cărbunelui.

- Eşti mulţumit, Cocârlă?

- Mulţumit că sunt sănătos şi pot munci.

- Ai copii?

- Am un băiat…

- Şi ce vrei să-l faci?

- Ce alta decât miner! Dumitale ţi se pare curios; dar aşa este: dragostea de cărbune se naşte, nu se face. Minerul adevărat nu se desparte de mina şi de târnăcopul lui. O fi mai bine aiurea; dar tot mai bine e la noi, în mină, unde am crescut de mici.

- Dar la braţ ce ai păţit?

- Ce să păţesc, un accident. Desfundam o galerie şi controlam gazele. Controlul cu lampa. Îl şi ştii şi d-ta: când flacăra se lungeşte şi se învineţeşte, e semnul existenţei metanului. Controlam în înălţimea aerului când deodată am dat peste gaz… Am ameţit şi am căzut de la o mare înălţime. Atunci mi-am rupt braţul şi coastele. Astăzi – slavă Domnului – m-am făcut sănătos şi muncesc, cum vezi, în mină… 

 

Explozia de la Lupeni

 

Mai interesantă mi s-a părut spovedania minerului-şef Zöller Ştefan, care lucrează în aceste mine de treizeci şi cinci de ani. Este unul dintre supravieţuitorii exploziei de la Lupeni petrecută acum zece ani şi care a costat viaţa a şapte lucrători (explozia din 24 octombrie 1922 produsă la Mina Elena, str. 3, la orele 12,45; în urma acesteia au rămas 4 văduve şi 8 orfani – n.r.). Zöller lucra cu ceilalţi tovarăşi de muncă într-o galerie din fundul minei: când, deodată, galeria supraîncărcată cu gaze a făcut explozie. Supravieţuitorul scapă de la moarte sigură, cu grave arsuri şi lovituri căpătate în timpul exploziei.

Primul miner a fost găsit, împietrit „cu mâna pe explozor”. Aşa l-a cuprins moartea în tranşeele acestui uriaş câmp de muncă: cu mâna pe uneltele cu care lucra. Ceilalţi au fost oribil mutilaţi – o masă de carne şi de sânge, amestecată cu cărbune.

- Un accident, în viaţa unui miner, spune Zöller – nu înseamnă mare lucru; face parte din însăşi riscurile îndeletnicirii noastre; dar o catastrofă, cum a fost cea de la Lupeni, din care am scăpat printr-o minune pe care nici eu nu mi-am putut-o tălmăci nici până astăzi -, nu se uită cu una cu două… Multă vreme lucrând în întuneric, în abatajele din fundul minelor – am avut viziunea exploziei groaznice de care mă cutremur şi acum… ani de-a rândul vedeam lângă mine, în întuneric, fantomele tovarăşilor dispăruţi în chip atât de tragic…

De-abia într-un târziu mi-a revenit liniştea sufletească…

- Purtai vreun fel de vină?

- Nu. Dar impresia a fost atât de puternică, încât nu mi-am putut reveni în fire decât după vreme îndelungată…

- Ai făcut vreo şcoală specială?

- Da. Şcoala de mineri. Şi apoi lunga mea experienţă care mai reprezintă încă o şcoală…

- Şi ce anume îndeplineşti astăzi în exploatarea minei?

- Funcţiunea de şef-miner. Supraveghez, controlez şi execut planurile tehnice întocmite de la birou.

 

O sugestie în masă

 

În biroul exploatării m-am întreţinut câtva timp cu dl. Schreiber, un funcţionar al societăţii, care s-a ocupat în ceasurile libere culegând legende, povestiri şi întâmplări mai de seamă din viaţa minerilor.

Între altele, d-sa mi-a povestit un caz curios – după mine un caz de sugestie în masă – petrecut cu ani în urmă în mina Est. Un miner cu numele Gölges – om muncitor şi cumpătat – a făcut într-o zi o crimă din imprudenţă. Certându-se cu un prieten, mecanic la C.F.R., cearta a degenerat în bătaie. În timpul luptei, minerul îţi lovi în cap adversarul cu o sticlă. Mecanicul rămase mort pe loc. Gölges se refugie în mină, unde îşi continuă lucrul. Trecură câteva zile fără ca autorităţile să poată descoperi criminalul. Dar minerul se aştepta că, dintr-o clipă în alta, putea să fie arestat. De aceea îşi puse în gând s-o sfârşească cu viaţa, chiar acolo în întunericul minei.

Pentru o chestiune cu totul alta, minerul fu chemat la cancelarie. Dar Gölges bănuind că este chemat pentru a fi arestat îşi puse planul în aplicare.

Se aşeză în faţa unui cartuş de dinamită – unul din acele cartuşe care slujesc la sfărâmarea blocurilor mari de cărbune – şi printr-o lovitură provocă explozia lui. O detunătură puternică, şi corpul nefericitului miner fu prefăcut în sute de bucăţi. Rămăşiţele împrăştiate în toată galeria fură strânse în saci şi trimise la morga spitalului. Această întâmplare provocă o adâncă emoţie printre lucrătorii mineri. Cele mai ciudate legende începură să înfierbânte mintea, de regulă atât de liniştită, a lucrătorilor din mină. Sub puterea amplificată a acestor legende care stăpâneau din ce în ce mai puternic muncitorii din mină, echipele de noapte văzură fantoma lui Gölges alungând vagonetele, provocând zgomote infernale, mişcând ascensoarele… Minerii, îngroziţi, o luară la fugă, părăsind cu toţii mina…

A doua zi ei refuzară să reînceapă lucrul, mărturisind ceea ce fiecare în parte văzuse şi auzise. De fapt se produsese, sub impresia celor petrecute cu Gölges, o sugestie în masă, care, cu foarte mare greutate, a putut fi potolită.

Mulţi au rămas până astăzi cu credinţa că duhurile rele, atrase de fapta sinucigaşului provocase toată această… revoluţie în care vagonetele şi ascensoarele mergeau singure, bulgării de cărbuni şi uneltele zburau în toate părţile…

 

Legendele minelor

 

Aproape în fiecare mină am găsit, în spovedaniile minerilor, amestec de legende, presărat ici şi acolo cu destul farmec. Mai toate sunt în legătură cu acel misterios pitic – „vâlva băii” – care face minuni, care protejează viaţa minerilor şi care-i fereşte de rele, mai ales de surpări de galerii; cu acea misterioasă apariţie, în jurul căreia imaginaţia bătrânilor mineri a ţesut acele poveşti „extraordinare” cu care mamele îşi adorm copiii…

Sunt unele de toată frumuseţea. Altele legate cu o parte de adevăr – lucruri petrecute în adâncul minelor – pe care aceeaşi imaginaţie le-a amplificat şi le-a transpus într-o atmosferă de taină şi de supranatural.

Astfel, fiecare mină îşi are mănunchiul de legende şi de poveşti, unele mai frumoase decât altele; un mănunchi din care bătrânii, femeile şi copiii desprind firele în lungile nopţi de iarnă, la gura sobei…

*

Un miner, care lucrează la Petrila, Butu, mi-a povestit următorul „caz”, petrecut acum 2-3 ani:

Primul miner din echipa de dimi-neaţă încercând să intre în galeriile în care lucrase în ajun, s-a simţit deodată respins de o putere necunoscută. A încercat minerul să înainteze, dar ceva misterios îi împingea paşii înapoi. Ceilalţi tovarăşi care lucrau în aceleaşi galerii au păţit acelaşi lucru. În bezna din fundul minei, nimeni şi nimic nu putea explica acest fenomen puţin obişnuit.

Minerii s-au retras urcând câteva „orizonturi” pentru a raporta şefului de exploatare. În acest interval un zgomot surd se auzi, în straturile inferioare, în dreptul galeriilor în care nu putuseră intra minerii. Stratul se prăbuşise, sfărâmând galeriile… N-a fost nici un accident de persoane pentru că minerii – îndepărtaţi de acea putere misterioasă - cu toate sforţările lor, nu izbutiseră să intre.

Cei mai mulţi atribuiră această minune „piticului” din legendă care salvă de la o moarte sigură prima echipă de dimineaţă! Presentiment sau minune – adevărul e că minerii au scăpat cu viaţă dintr-o surpare de galerie pe care nimeni n-o putea bănui în ajun.

*

A doua zi, seara, am continuat să ascult spovedaniile minerilor. Simple ca şi viaţa trudnică şi aspră pe care o duc, emoţionante ca şi tragedia ce se desprinde din măcinarea atâtor vieţi în întunericul adâncurilor fără nume, interesante ca şi însăşi opera pe care o săvârşesc tainic în acest uriaş câmp al muncii, spovedaniile lor m-au mişcat într-atât, încât le-am dat făgăduiala să trezesc prin ce-mi va sta în putinţă atenţia „celor mari”, ca să-şi aplece urechea, când şi cum pot, la pământul în pântecul căruia tânguiesc atâtea dureri.

 

La Vulcan

 

În cele din urmă, am plecat cu inginerul Dimitriu la Vulcan şi Lupeni.

În drum ne-am oprit la uzina electrică, o lucrare monumentală de-abia terminată, construcţie de dimensiuni grandioase cu care se pot mândri inginerii noştri români. Este o uzină de o capacitate uriaşă, care alimentează mai toată Valea Jiului şi care va sluji la modernizarea şi electrificarea tuturor instalaţiilor.

Am vizitat de asemeni fabrica de brichete, care prelucrează praful de cărbune pe care-l amestecă cu smoală – un combustibil pe care societatea îl oferă gratuit întregului personal. Este singura industrie care mai dă de lucru şomerilor.

De curând a fost închisă şi ultima mină, astfel că acest centru miner a rămas, cu tot utilajul, un imens pustiu. Aşa mi-am explicat de altfel şi aspectul trist şi plângător al acestei localităţi în care altă dată pulsa viaţa unui întreg popor miner. Pe cât se pare Vulcanul înregistrează cel mai mare număr de şomeri.

Inginerul îmi povesti în drum stăruinţele societăţii de a combate şomajul, întrebuinţând pe cât nevoile permit minerii-şomeri la alte lucrări…

- Şi totuşi şomajul creşte…

- Creşte pe măsura lipsei de consum. Şi precum ştii şi d-ta, principalul nostru consumator este calea ferată. Criza a lovit simţitor şi traficul drumului de fier…

Parcurgem o bună parte din Vulcan, pe jos, prin acelaşi noroi amestecat cu praf de cărbune. Aceeaşi tristeţe care exprimă tragedia atâtor mii de suflete rămase fără existenţă. Un şomer cu care am putut sta de vorbă mi-a descris soarta acestor oameni, rămaşi fără pâinea cea de toate zilele.

- Nu putem învinui societatea că şi-a închis minele. Dar învinuim pe cei care ne-ar fi putut da de lucru într-un fel sau altul, sau care ne-ar fi ajutat efectiv. Ce ne ajung ajutoarele ce se pot strânge din sărăcia muncitorilor şi funcţionarilor, care mai lucrează încă? Nu ne putem plânge nici de stăruinţele oamenilor de inimă, care lucrează în „comisiunile pentru ajutorarea şomerilor”. Dar ce pot face oamenii numai cu dragostea lor de a face bine şi a ne ajuta?

 

Lupenii

 

De la Vulcan trecem la Lupeni. Ne primeşte destul de amabil directorul general tehnic, inginerul Francisc Frey, un om simpatic şi îndatoritor.

Directorul este singurul om pe care l-am întâlnit în toată regiunea, purtând ceva din căldura oamenilor, care lucrează la soare; ceva diametral opus acelui specific pe care-l exprimă aspectul metalic, rigid al celor care trăiesc în tovărăşia cărbunelui.

Ca şi directorul de la Petroşani, Timoc, domnul Frey mi-a dat o sumă de explicaţii tehnice şi m-a condus apoi în una din minele în exploatare – mina Ştefan.

În drum, am admirat construcţiile, primăria şi teatrul din Lupeni, precum şi grupul locuinţelor funcţionarilor şi muncitorilor.

Apoi spălătoria de cărbuni, o altă realizare grandioasă a tehnicei moderne, care spală, curăţă, triază şi asortează cărbunii extraşi din mine.

Lupenii – localitate atât de cu-noscută prin frământările şi întâmplările de tristă amintire – se desprind dintr-un decor extrem de pitoresc pe care ceaţa şi ploaia măruntă îi învăluie într-un cenuşiu-verzui de Corot.

 

Mina Ştefan

 

Am vizitat timp de câteva ceasuri cea mai frumoasă şi mai bine utilată exploatare – mina Ştefan.

Ca şi în celelalte mine, am mers în straturile orizontale, cu garnitura de vagonete, câţiva kilometri. La un moment dat, trenul liliputan s-a oprit într-un tunel pe care un gălăgios şi puternic torent de apă îl inundase. O ţeavă dintre cele mai mari, care alimentează lucrările de „rambleiaj”, se spărsese. Am aşteptat câtva timp în întunericul tunelului până ce minerii au putut înlătura piedica pusă de acest mic accident.

Apoi am înaintat până la o „gură” prin care ne-am coborât la adânc.

Aceeaşi impresie pe care am avut-o pretutindeni, în minele din Valea Jiului. Aceleaşi cârtiţe neobosite, purtând în mâini sau agăţate de stâlpii galeriilor lămpile lor – licurici; aceiaşi harnici mineri, lucrând de zor în abatajele lor cu aerul cald şi umed; acelaşi întuneric în care vieţile şi energiile se macină în munca anonimă, care scoate la suprafaţă bogăţia neagră din pântecul pământului… acelaşi fel de exploatare, aceiaşi oameni cu faţa îmbrobonată de sudoare amestecată cu cărbune; aceiaşi bravi „cărbunari” sfidând pericolele, cheltu-indu-şi vlaga în munca tăcută, monotonă, aspră, dar grandioasă în măreţia ei neştiută… „Cărbunarii” din cetatea cărbunelui din Valea Jiului, care m-au făcut să petrec în mijlocul lor atâtea ceasuri de groază şi de admiraţie.

Ion TIK

• 
• 
• 
•