Credeţi sau nu, însă alaltăieri seara, plimbându-mă, am dat peste ceva care, încet, dar sigur, se duce naibii pe zi ce trece, dar, pentru treaba asta, nu poate fi arătată cu degetul Primăria municipiului Vulcan. Asta pentru că imobilele respective fac parte din ceea ce, odinioară, era Gara Vulcan (adica staţia CFR).

Nu sunt eu, desigur,

singurul vulcănean care-şi aminteşte cum era pe vremuri, când, a doua zi dimineaţa, însoţit de părinţi, urma să plece în călătorie cu trenul. Păi, în noaptea aia aproape că nu se lipea somnul de mine. Emoţia amestecată cu bucuria că voi merge cu trenul nu mă lăsa să dorm. Ca să nu mai zic cum era în gară. În care ajungeam când afară era încă întuneric. Era plin de oameni, cu genţi, valize şi copii pe

lângă ei. Era zarvă mare. Era vremea în care gara trăia cu adevărat. 

Asta a fost, hăt, hăt,

când mai era valabilă zicala că gara e cartea de vizită a unui oraş. Nu era Vulcanul oraş, dar gară ca lumea avea. Avea case de bilete, birouri pentru şef şi impiegaţi, spaţii de depozitare şi un grup sanitar aşa cum trebuie. Ce mai, avea de toate. Ca să nu mai zic de clădirea în sine. Aranjată şi zugrăvită anual, arăta tot timpul ca nouă. 

Toate astea sunt

de domeniul trecutului. În prezent, gara din Vulcan nu mai este gară nici cu numele. În înscrisurile CFR-ului apare ca haltă de mişcare. Ceva un pic mai mult ca halta de la Preparaţie, cum ar veni. Nici personalul care mai poate fi văzut în zonă nu mai e cine ştie cât. Sunt doar câţiva impiegaţi de mişcare, câte unul pe fiecare tură. Normal că treburile astea nu le-am auzit de la vreunul dintre ei. Niciunul n-ar fi riscat să dea pe gură amănunte referitoare la locul lor de muncă, pentru că ar fi căzut sub incidenţa restricţiei din ordinul dat de ministrul de la Transporturi. În care scrie că angajaţilor CFR le este interzis să dea relaţii presei.

Nu ştiu ce relaţii

aş fi putut solicita eu, când, ca să vezi cum arată acum clădirea fostei gări din Vulcan, trebuie doar să treci pe lângă ea. E prăpăd. Şi-n spate,

şi-n faţă. Geamuri sparte, pereţi de pe care a căzut tencuiala, şi cu veceul furat până la ultima cărămidă. Ce să-l fi întrebat pe cel cu relaţia cu presa de la Bucureşti? Dacă aş fi pus întrebarea “când se va repara gara din Vulcan?”, m-aş fi făcut sigur de râs. Să spună că nu-i aşa cei din staţia CFR Petroşani. Care, deşi mai are până să ajungă o simplă haltă de mişcare, are, totuşi, rang de gară. Cu toate astea, ea îl întâmpină cu aceeaşi faţă îmbătrânită pe noul sosit care, coborând din tren, a ajuns pentru prima dată în Valea Jiului.