Sunt un fraier. Eu şi puţinii care continuăm să ne răstim public la portocalii suntem nişte fraieri. Ar trebui să-i lăsăm în pace, să distrugă definitiv această naţiune. Aşa cum vrea, se pare, Destinul.

Nu te poţi lupta cu Destinul. Soarta acestui popor e pecetluită. Aceşti omuleţi portocalii nu fac aceste nemernicii diurne de capul lor: ei sunt trimişi anume, pe post de lipitori, care să se anine sub pielea bietului român şi să-i sugă sângele, până când omul va cădea lat. Ele, lipitorile, se vor  umfla cât casa, în timp ce victima va deveni un simplu pai. Deja suntem pe la mijlocul drumului.

 

Acum câteva zile treceam pe lângă sediul unui partid de „opoziţie” din Vale. Ferestre largi, termopane. În vitrină, trei dame. Două, picior peste picior, cu cafeluţa alături: ţigara, subţire, în vârful degetelor. A treia, în picioare, taior impecabil, povesteşte ceva cu voce tare, extrem de amuzată. Celelalte râd şi împrăştie scrumul pe jos: voie bună, relaxare, ca între activiste ale „opoziţiei”... Nici n-ar avea de ce să fie stresate: e vreme! Aşteaptă ca bietul român, cu ultimele forţe, să scuture pomul putred, să cadă portocalele, după care, cu gesturile lor pline de eleganţă, să pună în loc, fruct cu fruct, lămâile. Sau bobocii de trandafir. Altfel spus, dumnealor, laolaltă cu nişte domni bine rumeniţi şi plini de tacticoasă răbdare, vor fi viitorii inspectori generali, adjuncţi, directori la APIA, ADIA şi ASIA, după ce foştii se vor fi ridicat, în sfârşit, de pe scaunele cu tapiţeria asudată...

Nu va fi, dacă va fi, decât o schimbare de decor: nişte lipitori vor fi înlocuite cu ceva putori.

Starea de fraier contemporan are însă şi unele beneficii: începi să scrutezi şi să înţelegi trecutul.

Cum spuneam acum câteva săptămâni, abia acum înţeleg pe deplin vehemenţa disperată a lui Eminescu, privitoare la epoca lui. Care e, aproape leită, şi epoca noastră. Apropo de asemănări între „azi” şi „ieri”: tot mai mulţi dintre noi, fraierii de români, observăm, de pildă, că un Caragiale e mai mult decât un scriitor al moravurilor de azi. Dar eu abia acum pricep pe deplin motivele fugii lui târzii, însă definitive din spaţiul fizic românesc. La fel cum pricep azi mult mai bine temeiurile legionare ale unui Eliade, a lui Cioran, Vulcănescu, Noica şi  ale altor mari spirite româneşti. Scârba lor faţă de ce, la un moment dat, devenise băltire tipic dâmboviţeană. Și „fugile” celor mai mulţi dintre ei, dar şi ale unui Brâncuşi, Enescu, şi a mai tot ce e cu adevărat valoare în românism, pentru a se realiza plenar pe nişte meleaguri mai primitoare. Relevantă e punerea faţă în faţă a două destine, oameni cu potenţial spiritual identic: Țuţea, socialistul „plăvan” din tinereţe, şi Cioran. Primul, rămas în ţară, e pentru opinia publică, până în 89 un ilustru necunoscut, un filozof genial dar oral, de tavernă. Cel de-al doilea, exilat în inima Franţei, devine e o celebritate. Sau, Brâncuşi, rămas la Craiova sau chiar în Bucureşti,  ar fi fost mai mult decât un cioplitor în lemn?! 

Ce nu înţeleg eu e de ce mai scriu aici, inutil, săptămână de săptămână, despre şi pentru un popor fără viitor, dar pe care continui să-l iubesc şi să-l învelesc în mantia unei speranţe care, deşi pare a nu avea niciun temei, e singura mea justificare în faţa lui Dumnezeu.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.