Când femeia a intrat în cafenea, mirosul puternic de pâine proaspătă ne-a sucit capetele amândurora. Venea, cred adânc, pentru prima dată în cafeneaua artiştilor, unde mirosul greu al ţigărilor proaste, de contrabandă, acoperea izurile celelalte de alcool la preţuri modeste, tutun timbrat fiscal şi bere din producţie autohtonă, cu etichete din Vestul capitalist. Muzica era bună, adică lipseau manele actuale şi imnuri de mahala colorată, cafeaua era proaspăt râşnită şi, după ce s-a aşezat pe colţarul din piele imitată, comanda s-a auzit clar:

- O cafea bună-bună şi tare-tare, vă rog!

Fata care servea i-a privit critic echipamentul de culoarea pâinii (halat, ciorapi, şlapi, că prin crăpăturile subţiri dintre nasturii mari se vedea că altceva nu purta!) şi a zâmbit cu gura strânsă, apoi a şuierat răspunsul:

- E tare bună şi proasssspătă, pe cinstea mea!

Femeia a zâmbit şi ea aprobator, mişcându-şi în cap ochii care băteau tot spre culoarea pâinii, poate a cojii de pâine ţinută mai mult în cuptor. Am privit-o lung, la fel îşi îngropa în ea privirile şi colegul de la masă, cei care treceau spre bar pentru una-alta aveau privirile fixate la nouăzeci de grade faţă de direcţia mersului şi… de ce să n-o spunem? ceva se schimbase în atmosfera arhicunoscută a localului, unde lumina zilei înnorate pătrundea printre jaluzelele orizontale. Un fost director de mină, pensionat conform legii, îşi făcu de lucru la bar, să poată privi de aproape fiinţa de pe colţar, şi rosti către noi:

- Voi, ăştia care vă ocupaţi cu frumosul, vedeţi ce chifle rotunde are femeia în buzunarele de la piept?

Cum nările fremătau aproape necuviincios în valurile de miresme specifice fabricii de pâine şi produse de panificaţie, am rostit spontan:

- Nu m-ar mira ca numele ei să fie Lipia Covrig, Pituţa Colac ori  Corniţa Turtă, pe unii îi cheamă Gogoaşă, pe alţii Plăcintă, Langoş, Pesmet, Biscuit, numele e nume, ar trebui să apară un studiu despre noile patronime, unele sunt …

M-am oprit. Parcă pentru a colora atmosfera, barmaniţa puse un cântec rapp, în care se afirma că „din bucata mea de pâine/ am hrănit un om ş-un câine/ câinele mă recunoaşte/ omul nu mă mai cunoaşte”, moment în care se stârniră dezbateri aprinse despre rolul pâinii în alimentaţia curentă şi a brutăriilor în societatea modernă, cu accente în mare procent pentru pâine făcută în casă şi coaptă la cuptoarele vechi de stradă sau de cartier, pâine care, nu-i aşa?, era făcută după gustul fiecărei soţii. Ca pentru a arăta cât de serioasă poate fi discuţia în cafenea, consumatorii trecură pe critica regimului trecut, când se stătea la coadă pentru a primi, contra cost, pâine pe cartelă şi făină de grâu cu porţia.

În acest timp, femeia cu miros de pâine începu să-şi schimbe poziţia picioarelor prelungi, precum făcea în faţa poliţiştilor actriţa Sharon Stone în filmul „Instinct primar”, gesturi care arătau că discuţiile nu i se păreau interesante, că în cafenea trebuie să te bucuri, înainte de toate, de gustul cafelei şi abia după aceea de peisaj, gesturi care incendiară privirile pensionarilor, cei care, se înţelege, aveau şi nu aveau acasă...

xxx

La intrarea în local a amicului C.C., cu cioara pe umăr şi cu pălărie roşie, se produse o rumoare cu tentă de sărbătoare, adică „uite, domnule, monotonia poate să dispară şi din cafenelele noastre austere”. Pitorescul personaj, simţind atmosfera, se propti pe ambele picioare şi rosti puternic, parcă declamând:

- Domnilor, tovarăşi, bă, femeia care intră după mine e prima femeie cu miros de cărbune din Valea Jiului, din România şi din lume, ea va fi simbolul viu al mineritului care reînvie pe meleagurile noastre, fiţi pregătiţi!

Se făcu linişte. Femeia cu miros de pâine dispăru de pe colţar şi unii o văzură la locul ei de muncă, la magazin. Alţii căutară cu privirea femeia cu miros de cărbune, se gândiră la vâlva minei şi apariţia ei în cadrul uşii de la intrare îi făcură să se ridice de pe fotolii, de pe scaune.

Dar fiinţa cu ochi de cafea naturală nu se aşeză. Îşi roti trupul negru elegant, făcu semne de chemare cu degetele arătătoare şi ieşi, apucând-o către Oficiul Forţelor de Muncă, aflat lângă primărie, unde se aşezau la coadă, într-o aşteptare plină de speranţe, cei cu gândul la redeschiderea minelor. Cioara de pe umărul amicului C.C. croncăni şi se găinăţă prevestitor şi câţiva dintre comeseni ieşiră hotărâţi; cafeneaua ne păstra alături de barmaniţa-chelneriţă şi afară se mărşăluia cu tot felul de mesaje scrise negru pe alb, despre înţelepciunea guvernanţilor care salvau zona de inactivitate. Cel cu cioara pe umăr trase o concluzie spre stânga, precum partea de şiret legată la pantoful de pe piciorul drept:

- E prima dată când văd materiale de propagandă executate din cărbune pe aluat de pâine, iată cum simbolurile se leagă, cine să rămână indiferent faţă de dorinţa poporului?

… Şi coada din faţa primăriei se tot lungea, mulţimea aştepta ca solstiţiul de iarnă să se piardă în echinocţiul de primăvară, când, peste incintele minelor distruse, în iarba crescută din belşug, femei cu miros de pâine şi cărbune  vor juca precum la Căpâlna, murmurând Imnul Minerilor şi, bineînţeles, Imnul Naţional…

Ioan Dan BĂLAN