Fiind mână de lucru necalificată ieftină, industriaşii deschizători de mine au adus în Valea Jiului pentru lucrări necalificate o serie de loturi de puşcăriaşi sub pază din închisorile austro-ungare. Aceştia erau folosiţi la săpăturile de fundaţii, la şanţuri, la demolarea gospodăriilor expropriate de la localnici etc. Austriecii îi numeau „Barauber” – adică hoţi din construcţii, ungurii le ziceau „baraber” – cu sensul de om de nimic, italienii îi numeau „barabbe” – cu înţelesul de răufăcători, de vagabonzi.

Localnicii ar fi împrumutat cuvântul din gura italienilor zicându-le „barabe”. Această denumire s-a extins de la puşcăriaşi la toţi cei care veniseră să se căpătuiască în acest „el dorado jian”, cum îl numeşte pr. Jura, mai ales cu muncă puţină. Neîncrederea localnicilor în „venituri” şi „negreţi” (după costumaţie) i-a clasat pe toţi străinii sub denumirea de barabe.

- Din informaţiile pe care le-am cules din lumea apusenilor, de la moţi, înclin să cred că termenul de barabă a fost încetăţenit de MOŢII FORESTIERI care au venit în perioada deschiderii minelor pentru a lucra în acest domeniu, al exploatării şi prelucrării lemnului, în care erau neîntrecuţi. Aceşti forestieri moţi „au adus porecla cu ei”, după cum înşişi afirmau că plecaseră în „bărăbie” (deci nu în bărăbime). Procesului respectiv de plecare îi spuneau bărăbie iar lor îşi spuneau „barabe”. Termenul a fost cunoscut în zona Câmpeniului cu mult înainte de anii 1840-1850 când a apărut în Valea Jiului. Termenul odată ajuns în Valea Jiului a fost extins asupra tuturor celor nou veniţi aici, asupra străinilor, deci. Înclin să cred că moţii au fost naşi de botez al termenului de barabă, care a fost apoi generalizat pentru toţi străinii care s-au aşezat vremelnic sau pentru o perioadă mai lungă pe teritoriile locuite de jieni.

 

Momârlanii

Cât priveşte termenul de momârlan apărut cam în aceeaşi perioadă, părerile au fost şi mai contradictorii în ceea ce priveşte originea sa.

- Cea mai vehiculată ipoteză a fost aceea care susţinea că acest termen ar veni de la „maratvany” care în limba maghiară ar avea două sensuri: de rămăşiţă sau de resturi, înţelegându-se prin aceasta, faptul că momârlanii sunt rămăşiţe ale dacilor.

- Alţii au avansat ipoteza că termenul ar deriva de la momârlă, adică de la moviliţă, de la o ridicătură de pământ, datorită doar asemănării termenilor.

- Preotul Jura Marcu (1914-1997) din satul Jieţ a emis ipoteza că lucrătorii forestieri veniţi de la Belluno, Udine, Firenze din Italia, văzând faptul că localnicii jieni sunt mari consumatori de lapte, i-au numit „neînţărcaţi, băutori de lapte, sugari”atribuindu-le pentru acest lucru termenul de „momârlani” în dialectul udinez.

Am pornit pe această pistă, dar nici în limba italiană, nici în dialectele în cauză nu există nici un termen care măcar de departe să fie oarecum, asemănător cu cel de momârlan pentru calităţile de mari băutori de lapte (neînţărcaţi etc.) puse în seama localnicilor. Am consultat în acest sens părerile primarului din Belluno precum şi ale românilor care trăiesc de mulţi ani în aceste zone ale Italiei, cunoscători ai limbii italiene şi ale dialectelor locale şi răspunsurile au fost negative.

Abordând scrierile şi ipotezele emise de Petru Blaj Dinvale, am dus mai departe teoria dezvoltată de preotul Jura care, până la un punct, era pe drumul cel bun.

Aşa am descoperit că în secolul al XIX-lea, deceniul V-VI, italienii bellnunezi veniţi în Valea Jiului ca muncitori forestieri pentru deschiderea minelor, ca lucrători pentru construirea caselor de lemn din coloniile miniere şi ca bocşeri pe Valea Galbenii şi pe Valea Popii, au fost uimiţi de asemănarea jienilor băştinaşi, ca ocupaţie (păstorit), limbă şi port cu ciobanii MARMOLANI din jurul muntelui MARMOLADA de la ei, situat în Alpii Dolamiţi şi i-au numit şi pe aceştia MARMOLANI.

Străinii care lucrau atunci la exploatarea cărbunelui, neînţelegându-i sensul şi sorgintea cuvântului, l-au preluat din gura italienilor ca drept etnonim al populaţiei locale de băştinaşi. Primii care au făcut acest lucru au fost chiar moţii şi moldovenii de la Iacobeni.

Funcţionarii maghiari care lucrau în administraţie au auzit şi ei termenul de la italieni, l-au luat întocmai şi l-au adăugat limbii lor ca „marmolany” la singular şi „marmolaniok” la plural. Muncitorii veniţi din Iacobenii Bucovinei şi moţii din părţile Abrudului şi Câmpenilor au „năşit” cuvântul, românizându-l în forma: momârlan, momârlancă, prin fenomenul fonetic de metateză.

De precizat faptul că şi baronii austrieci, fraţii Rotchift, Klein şi Speel care au venit tot în acea perioadă, în Valea Jiului, cunoşteau Tirolul cu numele păstorilor din zona Marmolada, aşa că le-au spus şi ei jienilor: MARMOLANEN.

Că termenul de momârlan îşi are originea în perioada începutului mineritului în Valea Jiului în anii 1840-1850 şi că provine de la italieni, nu aveam niciun dubiu. Acest lucru a fost susţinut cu argumente temeinice de către pr. Jura Marcu.

În anul 1937, Cic Petru (1835-1838) din satul Maleia, poreclit de către italienii cu care a lucrat de la o vârstă fragedă la mină, câteva decenii „Buca”, i-a relatat preotului Jura faptul că italienii au fost aceia care au introdus acest termen. El a fost o prezenţă vie în evenimentele locale de atunci şi a făcut peste ani „o transmisie şi o confirmare” în timp, de la faţa locului. Acest lucru l-a determinat pe preotul Jura să afirme în mod plastic şi convingător faptul că: „Ceea ce nu au reuşit cercetătorii, rezolvarea enigmei a venit de la un bătrân mălăian (locuitor al satului Maleia n.n.) pe nume Cic Petru, care a lucrat timp de câteva decenii cu italienii la mină, fiind o cronică vie a evenimentelor din Valea Jiului de atunci”. 

Petru Blaj Dinvale, născut în anul 1951 în cătunul Boţoni (Petroşani), trăitor după absolvirea Facultăţii de Medicină de la Craiova în oraşul Tecuci, aşa după cum am mai amintit, a valorificat povestirile şi informaţiile primite de la bunicii şi străbunicii săi, care mergeau până la începuturile mineritului pe meleagurile jiene. Toate acestea confirmă cele pe care le-am susţinut mai sus.

Bunicul său a trăit în perioada Primului Război Mondial aproximativ patru ani ca prizonier între marmolanii dolomiţi. Acesta povestea că „până şi ciocanul şi nicovala pentru bătut coasa îs ca ale noastre, iar toporâştea coasei are două picioare (mânere) ca la noi şi nu unul ca la regăţeni sau oşeni”.

Mi-aş fi dorit să ajung în Ladinia şi să văd la faţa locului asemănările dintre ciobanii MARMOLANI şi cei din Valea Jiului. Se ştie că belunezii mai sunt numiţi şi ladini după limba vorbită de ei „ladina”, limbă retoromanică.

Nu am reuşit să ajung acolo. Au ajuns în schimb reporterii revistei Formula As, în luna septembrie 2012, împreună cu directorul revistei, Sânziana Pop. Apreciaţii reporteri: Bogdan Lupescu, Ciprian Pop, Claudiu Târziu, Ciprian Rus şi Matei Florian au publicat multe materiale care privesc zona Munţilor Marmolada şi pe locuitorii de acolo numiţi marmolani.

În inima Dolomiţilor italieni există un munte ce se numeşte Valacia, iar cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om (?!?). Sunt „case din lemn, vechi de sute de ani care ai putea jura că sunt româneşti”. 

Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ

(va urma)