PREFAŢĂ
Tradiţii şi înnoiri în lumea momârlanilor
Monografia etnografică regională este una din aspiraţiile celor care se ocupă cu studiul culturii populare. Nu sunt mulţi cei care s-au aventurat în a oferi înfăţişarea integrală a tradiţiilor şi obiceiurilor unei zone considerate a fi unitară sub aspectul organizării sociale, al riturilor şi modului de a percepe lumea din jur. Monografia etnografică a ţinutului momârlanilor, de Dumitru Gălăţan-Jieţ, este una din puţinele lucrări de acest gen în literatura noastră de specialitate. Ea reprezintă în acelaşi timp o sinteză a lucrărilor dedicate diferitelor aspecte ale vieţii spirituale din acelaşi spaţiu geogra­fic publicate de autor în ultimul deceniu. Meritul in­discutabil al cărţii este acela că viaţa, comportamentul oamenilor şi nu puţine din misterele acestui spaţiu sunt descrise din interior, Gălăţan-Jieţ fiind el însuşi parte a comunităţii care se identifică cu practicile ce fac obiectul studiului. Originar dintr-unul din satele analizate, devenit medic, el a rămas în zonă, decis să contribuie la mai buna cunoaştere a vieţii celor în mijlocul cărora s-a născut. Una din tainele care mai fac obiectul disputelor este chiar numele zonei şi locuitorilor, oameni care au trăit acolo dintotdeauna. Între multele ipoteze emise, cea mai plauzibilă pare să fie cea potrivit căreia muncitorii forestieri italieni aduşi în zonă la mijlocul sec. XIX, în vederea pregătirilor pentru deschiderea minelor, au asemuit localnicii cu ciobanii din jurul muntelui Marmolada de unde veneau, şi le-au dat numele de marmolani. Asemănările se extindeau nu numai asupra portului şi obiceiurilor ci, mai ales, asupra limbii. Este pe deplin posibil ca termenul de marmolani să fi devenit în timp momârlani. Din păcate, nu avem ştiinţă ca ciobanii italieni din Marmolada să fi făcut obiectul unei cercetări mai atente, pentru a vedea dacă similarităţile semnalate de compatrioţii lor pot lumina şi alte aspecte ale istoriei.
Ca pretutindeni în spaţiul carpatic, ocupaţiile de bază din perimetrul Văii Jiului au fost agricultura şi creşterea vitelor. Clima, calitatea solului, tehnologia au fost factorii care au determinat plantele şi animalele de care aveau să se ocupe. În ce priveşte plantele, una dintre ele, importantă, a fost meiul, într-o vreme singura cereală cultivată în zonă. Meiul este, aşa cum se ştie, cea dintâi plantă cerealieră cultivată de om. Cu o vechime de 4-5.000 de ani în Africa şi de circa 10.000 de ani în China, meiul a constituit multă vreme hrana de bază a omului, între multele avantaje ale acestei plante, în afara aceluia că este mai nutritivă decât grâul sau orezul, este şi acela că poate fi cultivată într-un sol arat superficial, cu plug de lemn, are o perioadă de creştere relativ scurtă, rodeşte într-un pământ arid şi suportă schimbări rapide de vreme. Toate aceste calităţi au făcut ca meiul să devină hrana de bază a omului timp de milenii. Nu este deloc surprinzător că trecerea la porumb în Valea Jiului s-a produs târziu, după apariţia şi generalizarea plugului de fier. Nu este greu de presupus că meiul a fost de asemenea prezent în toate momentele în care apărea nevoia de a oferi hrană. În riturile de înmormântare, păsatul din porumb din care se tace colivă în zilele noastre în Valea Jiului a fost pregătit din mei. Grâul nici nu a putut fi cultivat în ţinutul momârlanilor. Aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile în multe alte locuri. Cultivarea meiului este o formă de arhaism agricol. Ea a persistat mai ales în zonele montane, izolate, mai puţin accesibile înnoirilor tehnice şi reprezintă un argument în susţinerea unei îndelungi existenţe a populaţiei în acel spaţiu geografic.
Păstoritul în diversele lui forme, transhumant sau în hotarul satului, a fost cea de a doua ocupaţie de bază a populaţiei. Potrivit statisticilor oficiale, nu exista, practic, nicio gospodărie fără oi. Ele erau cele care asigurau lâna din care puteau fi ţesute hainele, pielea din care se confecţionau cojoacele, carnea necesară vieţii. În bună măsură, ciobanii care plecau departe de sat cu turmele erau şi cei care aduceau cu ei ştiri din lumea de afară, inovaţii tehnice, elemente culturale străine localnicilor. Potrivit autorului, păstorii transhumanţi sunt cei care au adus din Banat porumbul, devenit în timp hrana de bază a oamenilor.
Economia de tip tradiţional, cea care a creat un mod de viaţă şi în jurul căreia s-a format un întreg sistem de obiceiuri şi ceremonii, este astăzi în derivă. Numărul animalelor din gospodărie a scăzut dramatic, ca şi numărul celor care se ocupă de agricultură. Mineritul, o profesie relativ nouă, a încetat şi el să mai atragă oamenii. Numărul exploatărilor miniere a scăzut şi este de presupus că această tendinţă se va accentua în viitor. Odată cu schimbările în lumea profesiilor de bază apar schimbările din lumea micilor profesionişti, cei care produceau butoaie, furci, fuse, doniţe, războaie de ţesut, pluguri, cruci, troiţe etc. Dispar astfel meserii cu veche tradiţie, de primă necesitate în tipul de societate tradiţională. Ele făceau cu putinţă viaţa în comunitate. E posibil ca un muzeu local de artă populară să conserve exponate ale culturii tradiţionale, după cum şcoli locale de artă să preia şi să transmită mai departe tehnicile vechilor meseriaşi.
Prin definiţie, o monografie îşi propune să urmărească toate aspectele existentei într-o colectivitate, cu deosebire una în care forme sociale vechi au supravieţuit până aproape de zilele noastre. Constituie obiect al studiului rolul pe care l-a jucat în viaţa oamenilor biserica şi şcoala, dar şi înfăţişarea exterioară şi interiorul casei ţărăneşti ieri şi azi, portul, construcţiile care alcătuiesc o gospodărie, uneltele, funcţia şi originea lor, alimentaţia, sărbătorile de peste an. Observaţia privind longevitatea populaţiei în satul tradiţional pare să fi fost datorată alimentaţiei naturale şi, poate, mai ales, traiului în aer liber şi efortului fizic depus până aproape de pragul morţii. Un aspect cu deosebire interesant este tipul de organizare a obştii săteşti. Potrivit informaţiilor care au mai putut ajunge până la noi, fiecare obşte sătească avea puteri legiuitoare, capacitatea de a lua măsuri care priveau colectivitatea, cum ar fi construcţia unui pod, a unui drum, curăţarea terenului de păşunat etc. Obştile săteşti ale unei comune, prin sfatul bătrânilor, alcătuit dintr-un număr impar, de 3-9 persoane, aveau autoritatea să judece şi să impună deciziile necesare bunului mers al vieţii comunitare. În familiile numeroase din satele zonei, bătrânii au păstrat până aproape de zilele noastre puterea de a hotărî asupra priorităţilor, a activităţilor zilnice, de a-i desemna pe cei care aveau să ducă la îndeplinire o însărcinare sau alta.
Viaţa spirituală a unei comunităţi săteşti, obiceiurile de la naştere şi până la moarte, datinile, superstiţiile dau expresie complexităţii credinţelor care Ie marchează existenţa. Am fost uimit de mulţimea interdicţiilor pe care trebuie să le respecte o femeie gravidă ca să se asigure că va naşte un copil sănătos, inteligent, lipsit de vicii. Pentru aceasta ea nu avea voie să dea jar din sobă, ca să nu nască un copil cu bube; trebuia să nu lase ca cineva să treacă peste burta ei, deoarece cordonul ombilical al copilului ar putea să ajungă în jurul gâtului; să nu treacă ea însăşi peste o funie sau peste sârmă; în cazul că lucrul s-a petrecut totuşi, cel care a greşit va des-trece peste pântecele femeii şi va elibera astfel copilul de primejdie; să nu se gândească la lucruri înfricoşătoare pentru a nu afecta psihicul celui încă nenăscut; să nu se uite la oameni handicapaţi (ciungi, chiori, ologi) ca să nu nască un copil cu asemenea defect; să nu lovească un câine, fiindcă pruncul pe care-l va naşte va fi el însuşi asemenea, câinos, plin de păr; să nu mănânce fructe îngemănate, ca să nu nască gemeni; să nu ducă surcele în poală ca să nu aibă copilul pete pe corp; să nu sufle în foc sau să treacă printre componentele războiului de ţesut ca să nu nască greu; să nu mănânce fasole păstăi ca să nu fie copilul prost; să nu cunune, ca să nu nască copilul mort; dacă va ajuta pe cineva din casă la descălţat sau dezbrăcat, nu va naşte până ce nu va bea apă din încălţările aceluia; să nu fure, ca să nu transmită obiceiul copilului; să nu-şi înnoade pletele în conci ca să nu fie copilul peltic; să nu sărute icoanele în biserică fiindcă noul născut va fi slab asemenea sfinţilor; să nu poarte flori la cingătoare pentru că va naşte copil cu pete pe corp. Mulţimea interdicţiilor este compensată de o singură libertate: femeia gravidă avea permisiunea să mănânce tot ce pofteşte, oricând, inclusiv în post. Putem presupune că regulile pe care trebuie să le urmeze femeia gravidă, cel puţin unele dintre ele, au la bază istoria grupului social în care trăieşte, în bună măsură comună pe o arie largă. Interdicţii similare au făcut obiectul unei cercetări temeinice a Ştefaniei Cristescu-Golopenţia în zona Drăguş (vezi „Interdicţii şi practici legate de naştere în 35 de sate din jurul Drăguşului (1939)”, Revista română de sociologie (serie nouă, An. XXIV, 2013, nr. 3-4, p. 285-293) şi ar merita un studiu comparativ diacronic, în spaţiul locuit de români. Socotind că toate regulile au fost respectate, copilul născut este ridicat de moaşă înaintea celor prezenţi şi, dacă este băiat, i se face această urare de bun venit în lume: Acest băiat/ Ce l-am ridicat/ Să fie norocos/ Şi mintos/ Şi sănătos/ Şi învăţat/ Şi bogat,/ Om de treabă/ Şi luat în seamă./ Cu oi multe/ Şi vite cornute;/ Să iasă cu ele-n munte./ Casa să-i fie casă/ Şi masa masă./ Să aibă femeie frumoasă,/ Pricepută şi hărnicoasă.
Semnele de moarte trebuie şi ele receptate şi citite corect. Bătrânii care se apropie de sfârşitul vieţii sunt cei care o fac cel mai bine. Mesajele morţii sunt variate şi numeroase, unele uşor de descifrat, altele mai greu: e semn rău dacă visezi o groapă de mort, un mormânt, dacă stai de vorbă cu un mort care te cheamă, dacă visezi că-ţi cad dinţii, că se dărâmă casa, dacă visezi o fântână, un car de fân care se răstoarnă, dacă te visezi mire sau mireasă; animalele sunt şi ele transmiţători de mesaje: urlatul prelung al câinelui, mugetul fără motiv al vitelor, găina care cântă cocoşeşte, caii care se agită în grajd, cântecul cucului sau al cucuvelei în apropierea casei; obiectele din jur semnalizează şi ele apropiata despărţire de stăpân: trosneşte masa, scaunul, dulapul, grinda din tavan, cade oglinda din perete, se sparge icoana, sticla lămpii de gaz, bătrânul aude din senin trăgându-se clopotul la biserică, sau bătăi în uşă, are vedenii.
Întregul repertoriu de semnale este bine cunoscut pe arii întinse. Semnele sunt acceptate drept mesaje ale morţii iminente. Putem spune că obiceiurile din ciclul vieţii, repetate an de an, peste generaţii, sunt tipare, adevărate fosile în sistemul credinţelor. Schimbări se produc totuşi chiar şi în acest sistem. Priveghiul, ca ultimă petrecere a mortului, aşa cum a fost atestat în Vrancea, Pădureni sau în Ucraina subcarpatică, a dispărut cu totul în ţinutul momârlanilor. Autorul monografiei consemnează că evenimentul de bază care are loc astăzi în noaptea sau nopţile în care mortul se află în casă se reduce la bocetele în care un grup de femei vârstnice descriu viaţa şi întâmplările prin care a trecut cel care s-a stins din viaţă. Un fluieraş poate fi de asemeni prezent pentru a interveni în pauzele dintre bocete. Amintirea priveghiului vesel s-a stins. „Acum aproape că nu mai întâlneşti decât câte un joc de cărţi sau un ţintar pentru a trece mai uşor noaptea”, remarcă Gălăţan-Jieţ. O pierdere care a început încă de la mijlocul sec. XVIII. Ar mai fi de remarcat o altă îndepărtare de tradiţie, anume aceea că puţinele comentarii, glume şi bocete ale celor care vin la priveghi au loc într-o altă odaie decât cea în care se află mortul.
„Monografia etnografică a ţinutului momârlanilor” este un studiu temeinic al uneia din zonele cele mai tradiţionale din România, aflată astăzi în procesul unor vizibile înnoiri. Închiderea treptată a minelor a produs o primă schimbare în profesiile practicate înainte vreme, apariţia tractoarelor şi camioanelor a fost însoţită în chip iremediabil de dispariţia animalelor de muncă, accesul facil la oraş şi la pieţele alimentare a adus cu sine alte schimbări. Între ultimele se numără reducerea drastică a locuitorilor, datorată în bună măsură scăderii sporului natural al populaţiei. În comparaţie cu recensământul din 1992, numărul locuitorilor din ţinutul momârlanilor a scăzut cu circa 20.000 de oameni, sau 12,4%. Aceste schimbări, printre altele, au produs şi o reorientare spre ocupaţii noi, turism, spaţii de recreere, festivaluri artistice, muzee. Ţinutul momârlanilor este o zonă în care tradiţiile şi înnoirile se află într-un permanent balans. Surprinderea fenomenului este, din acest motiv, un act de însemnătate ştiinţifică. Pe care îl datorăm dr. Dumitru Gălăţan-Jieţ.
Prof.dr. Constantin Eretescu 
Providence (USA)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.