29.09.2011,  00:46:13 | 0 comentarii | 2269 vizualizari
Dumitru VELEA - Scriitori olteni în Şcoală şi cultură (II) / Dumitru Toma - un mit al poetului şi despre calea omului
de Dumitru VELEA
Proiectul Scriitori olteni în Şcoală şi cultură, demarat în luna iunie de suplimentul nostru, îşi propune familiarizarea cititorilor şi iubitorilor de literatură cu opera şi personalitatea scriitorilor reprezentativi din ofertantul spaţiu cultural al Olteniei. 1. Poema prigoriei - un mit al poetului Aproape patru decenii i-au trebuit lui Dumitru Toma, de la debutul într-o pagină a revistei Ramuri, din 1971, până la cel editorial, cu volumul de versuri Fereastra dinspre lume (Ed. Sim Art, Craiova, 2009). Debuta în acea pagină (alături de colegii Paul Areţu, Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Dan Lupescu şi Dumitru Velea - ultimii doi debutaseră anterior), publicând două poeme din ciclul Prigoria, din care citise la Cenaclul studenţesc, iar seara ne citea, din când în când, mie şi lui Ion Grosu, în cenaclul improvizat din camera de cămin. Dumitru Toma venea din sudul Olteniei, de la Afumaţi, cu un străveziu unghi metafizic asupra lucrurilor şi vieţii şi cu un vechi simţ muzical al cuvântului, pe care încerca să-l dăruiască formelor fragede ale poemelor sale. Patruzeci de ani pentru a şlefui şi pune la un loc sunet şi răsunet, murmur şi sens, pentru a strânge laolaltă 77 de poeme! Patruzeci de ani i-au trebuit unui străvechi popor să rătăcească prin pustiu, să se lămurească pentru a putea purta chivotul legii şi a ajunge să vadă pământul făgăduit! Patruzeci de zile îi trebuie sufletului să se lupte cu trupul pentru a se desface din strânsorile lumii mici şi tot pe atâtea pentru a revedea pe cele ale lumii mari şi a se elibera de ele. Patruzeci de măsuri de apă se cară şi tot atâţia colăcei, cât are un “cap”, se dau de pomană celui plecat dintre noi. După şase săptămâni de necurmată secetă, şi micuţa pasăre, prigoria, iese din cuibul ei de lut, săpat într-o margine de râpă sau mal de pământ despicat, cu faţa la soare, şi începe să cânte; nemaigâsind rouă pe iarbă - singura din care se adapă - se îndreaptă spre soare şi ţipă de sete. Cu adevărat, cântă de sete. Celor biruiţi de durere, când viaţa îşi dă mâna cu moartea, li se usucă limba în gură de sete. Astfel i s-a întâmplat şi lui Iisus, după cele câteva ore de atârnare pe cruce. În cuvintele, mai puţin cunoscute, ale lui Hegel: “După ce a mai strigat că îi este sete, şi după ce îi fusese adus puţin oţet, care i se întinsese într-un burete îmbibat, a mai spus: «S-a sfârşit!» Şi, în cele din urmă, cu voce tare: «Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul.» Apoi înclină capul şi se stinse”, (Viaţa lui Iisus, trad. Al. Boboc, Ed. Paideia, Buc. 1995, p. 98). Prima poezie din volum strânge şi desface asemenea sensuri numinoase: “Din când în când coboară în pământ; / E pasăre liberă şi iese afară, / Când spune ce spune se-nchide-n cuvânt / Şi-atunci luminând, se-aprinde şi zboară. // Se-nalţă prin sine şi-i numai lumină, / Ea nu se întunecă-n cuibul de tină. / Şi chiar de se-ntâmplă să zboare în cete, / E pururea singură şi cântă de sete”, (Aripa din lut, p. 5). Dar încă din legendarul prigoriei. Selma Lagerdof, suedeza laureată a premiului Nobel, în povestirea Prigoria îi pune o tuşă de sfântă culoare. Pe timpul când Dumnezeu a creat lumea cu cerul şi pământul - se povesteşte - şi fiecărei vieţuitoare sau plantă i-a dat nume şi ce trebuie să poarte, în acea zi mare de creaţie, spre seară a mai făcut şi o păsărică rămasă cenuşie, fiindcă i se isprăviseră culorile. A numit-o “gât-roşu”, prigorie, şi astfel i-a dat drumul în lume. Pasărea, după ce a străbătut lumea în lung şi-n lat şi s-a oglindit în apă, a văzut că penele ei nu au nicio culoare, că nu există nici măcar o pană roşie. Atunci s-a întors la Dumnezeu şi cu sfială l-a întrebat: “De ce mă cheamă oare gât-roşu, când sunt cu totul cenuşie?”. La care Măritul i-a răspuns: “Te-am botezat gât-roşu şi aşa trebuie să te cheme, dar tu singură va trebui să te îngrijeşti ca să-ţi câştigi penele roşii” - şi i-a dat din nou drumul în lume. Vremi după vremuri au trecut şi ea nu a izbutit să facă nicio minune pentru a-şi dobândi culoarea cea roşie. Însă veni şi acea zi care nu va fi uitată din istoria lumii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Şi văzând scena crucificării, îndurerată, prigoria şi-a zis, dacă aş fi vultur, i-aş scoate cuiele; totuşi, aşa mică, s-a apropiat de crucificat, s-a aplecat pe frunte însângerată de coroana de spini şi a izbutit să scoată cu ciocul un spin de pe fruntea Omului. O picătură de sânge i-a căzut pe gât - şi “de atunci toate prigoriile au gâtul roşu şi de aceea le zice şi gât-roşu”. Ori să notăm din cotidianul întâmplărilor: dacă în nopţile fără lună, de dens întuneric, se face foc cu flăcări mari în apropierea malului de pământ în care prigoriile şi-au săpat cuiburile, acestea ies, fascinate şi orbite de flăcări, şi se aruncă în miezul focului. Dumitru Toma face din prigorie o entitate poematică, generatoare a poeziei sale, matricei de sensuri relevate în spaţiile culturii populare, adăugându-i revelator şi poematic altele din stratele mai adânci, sau mai înalte, ale numinosului. Fără să aducem determinări ideii că pasărea reprezintă simbolic sufletul, să amintim doar că astfel o înţelge un copil, în zona Olteniei, când o vrăbiuţă se izbeşte de fereastră, astfel şi ziditorul casei care meştereşte un cocoş în crucea acoperişului, crucerul deasupra crucii, ori bătrânele când dau de pomană, pentru sufletele eroilor, cocoşi albi sfinţiţi în biserică, de ziua Înălţării. Prigoria vine şi cu simbolistica focului, prea veche egipteană dar şi creştină, a arderii întru lumină, şi cu cea - pe care Dumitru Toma o exploatează din plin - a locuirii într-un cuib de pământ şi a desprinderii din acesta, a sufletului ce părăseşte ţărâna, lăsând-o să se spulbere acolo de unde a fost luată. Şi mai mult, pe cea derivată din stropirea cu sângele lui Iisus, purtând pecetea veşniciei. Şi materie a compasiunii şi milei. Oricât ai fi de mic şi de firav trebuie să faci ceva pentru alinarea durerii celui ajuns pe cruce. A smulge spinul din fruntea însângerată a Domnului, ce altă metaforă mai trebuie pentru vers şi poet!? Şi pentru om, ca mântuire!? Din această perspectivă, se vede dialectica lumii ca fiind una în două şi două în una: “Că e lumea cum e lumea / Şi de când e aşa este, / Te învârte cum ne-nvârte / Şi te piere fără veste // Şi te uită şi tu uiţi / Cum se ţese pânza-n rouă / Şi când sigur sunt doar una / Se separă şi sunt două; // Şi-amândouă se-mpreună / De se pare că sunt una, / Fir de pânză bob de rouă - / Legea face pe nebuna”, (Amândouă se-mpreună, pp. 25-26). Dialectica omului, cu rădăcini dincolo de creştinism, în humusul platonian, vizunea dogmatic creştină asupra omului cu cele două firi ale sale, împletite, cu străluminarea şi depăşirea celei omeneşti sunt luminate prin entitatea poematică, de acel nexus simbolic al prigoriei, vădindu-se în creşterea şi în desfăşurarea poemelor. În cele mai firave şi sfioase cuvinte de doină şi doinire se ţese o pânză cu simbolice şi încântătoare alesături, ce pare cântec de leagăn al omului şi al lumii, dar în fond, nu este decât murmur de bocet ale cărui lacrimi cad pe pânza aleasă şi năvădită, bătută în războiul zilelor şi vremii cu vise şi patimi, cu tăceri şi cuvinte, cu jocuri şi veşnicie. “Prigori-te-ar dorul meu / Într-un iaz cu iarbă-naltă / Pe când cerul îşi clădeşte / Toate stelele în baltă. // În pecinginea lărgimii / Înmuiate fir cu fir / Se spoiesc cu zeama lunii / Crucile din cimitir // Şi arată clar şi rece / Printre tufe de cucută / Cum se-ngaimă şi se ţese / Faţa lumii nevăzută. // Şi înşiră şi desfiră / Până-n miez adânc de zare / Pod cu capetele-n beznă / Scris din semne de întrebare.” (Faţa lumii nevăzută, p. 52). De imaginea “covorului istoric” se foloseşte Hegel, Eminescu şi ţăranul de la Dunărea de jos, ale cărui crâmpeie de gând se leagă într-un fir de lumină prin versurile lui Dumitru Toma. Acestui act de a se ţese i se adaugă şi “îngăimarea”, vorbirea în tâlcuri sau dodii, şi “podul”, “podişca”, trecerea, mai exact spus, întoarcerea în lumină, pornirea “spre-mpărat / într-un singur rând de ţoale”. Atracţia focului este puternică, trecerea şi lămurirea prin lumină. Pentru pasăre, zborul; pentru om, păşirea pe pod, podişcă, punte, făcute din propria-i viaţă: “Pe podişca dinspre soare / Stă prigoria plângând / Pentru c-o munceşte-un gând / Într-acolo ca să zboare. // Şi-a lăsa în urma sa / Un nimic în care crede, / Timpul cu paragina / Şi-un crâmpei de vreme verde”, (Nimicul de pe urmă, p. 36). Ori scara înălţată (nu visată) din sarea caznei celui ce i s-au dat două firi, două lumi, două vederi: “Dintr-un trup ca de zăpadă / A pornit fără să vadă / Sarea mea ruptă din grui / Spre lumina soarelui // Şi întinde printre stele / Scară lungă de inele / Ce se urc şi se cobor / Şi se-nec în apa lor… // Chiar în cercul marele, /Că-l sfinţeşte spre chindie / Domnul cu picioarele”, (Spre chindie trupul, p. 49). A împleti firile două, a avea privire pentru ambele lumii - înseamnă şi o sfâşietoare durere, dar şi o putinţă de a alege cum să treci dintr-o lume într-alta, ştiut că firul dintre ele este foarte subţire, aproape un răstav sau o fereastră, şi timpul cât o clipită. “Pe o vreme care scade / Tu încerci ca să dezlegi / Ce-i făcut cum nu se cade / Şi le-ncurci când le alegi, // Că înalţă spre-nstelări / În lumina lor fierbinte / Geana altor căutări / Ce ne cheamă înainte. / Nu le ştim şi încercăm / Să găsim fragile paie, / O podişcă să-mpletim / Şi să trecem prin văpaie.” (Piatra umbrei care cade, p. 19). Întoarcerea în lumină a prigoriei, a omului, a poetului “cu bube-n gură” de sete, de arsura cuvântului - este absorbantă. Lumina nu poate să stea în despărţire, chiar dacă Dumnezeu a pus prigoria într-un cuib de lut sau a suflat peste un boţ de humă. În viziunea poetului Dumitru Toma, dorul omului de a se reîntoarce în lumină este ancestral, senin şi nemăsurat: “Hai cu mine, haide, hai / Să spălăm rufele-n rai, / Îngerii să ne surprindă / Şi pe stele să le întindă. // Să plutim în spaţiu goi / Cu rufele printre noi, / Să ne facem fără vină / Botezându-ne-n lumină… / Să ne treacă pragurile / Timpul cu şiragurile, / Într-un loc pe care-l ştim / Cum să fim să nu mai fim”, (Fără vină, p. 53). Acest dor şi grăitorul său trec prin reflexia entităţii poematice, în razele căreia văzându-se om-şi-prigorie, prigorie-şi-om: “Lumea-mi spune că n-am supt, / Că mi-a fost malul abrupt, / Mal trăsnit şi rupt în două / Când se-arată lună nouă / Şi cu coarnele împunge / Ce desfiră şi mă strânge, / Laţ din untul lutului / Pus în jurul gâtului / Când se-ntunecă pridvorul / Şi m-acoperă ogorul. // Nu am supt, dar am zburat / Dintr-un lemn de pom uscat / În răcoarea unui dâmb, / La drum drept cu soare strâmb / Şi cu cer zimţit pe margini; / Zborul meu, numai paragini, / Cuibul meu din os de peşte, / Somnul meu, vegheat de cleşte…// Că e strânsă rău lumina / Şi cu firul, bată-l vina, / Şi cu semnul de pe frunte / Ce se-nfige şi se-ascunde / Şi afundă când înalţă / Rostul meu cu semn pe aţă / Să descurc cu răşchitorul / Plânsul, soarele şi zborul”, (Untul pământului, p. 37). De peste tot apare o claritate dată de lumina cursă pe lucruri şi în lăuntrul omului, o candoare genuină proprie copilului, dar şi ţăranului cu fruntea proptită de cer. Rigoarea simbolică aparţine legii genetice a entităţii poematice. De aceea, nu este nimic întâmplător. Circuitul dintre cele două lumi şi firi ale omului funcţionează, pentru poet, ca-n ziua originară a numirii. Spre vădire, fie şi ultimele trei versuri din poemul Căutând o cale clară: “Se-nfiripă-n cei ce-au fost / Cei ce sunt să lase semn / Şi se-nchid singuri în lemn”, (p.20). De peste toată întinderea versurilor şi poemelor se aude cântecul de sete, al prigoriei şi al omului înainte de a-l numi pe Cel căruia îi încredinţează duhul; şi peste tot se întinde un bocet senin şi o doinire de anonim popular. Nu întâmplător se întâlnesc în această tristă dar consolatoare carte, frăgezimi şi nestemate proprii liricii populare, parcă din cele strânse de Lucian Blaga: “Dă, Doamne, curând să mor / Să fie la alţii dor, / Sau să mor şi să nu spui / Să nu fie nimănui. // Doamne, dă, dar să nu pui / Lacrimi în ochi nimănui”, (Dă, Doamne…, p. 16). O varietate de nuanţe şi o continuă linie de discreţie se surprind în sonoritatea melancolică a acestor poeme. Are dreptate Eugen Negrici să spună că ele aparţin unei “cărţi muzicale şi melancolice”. Cu siguranţă, aceasta le va duce pe portativele muzicale alături de minunatele anonime Car cu flori sau A plecat dorul de-acasă, ale lui Tudor Gheorghe. Şi ca uimire, nimic sentimental şi subiectiv în această pură şi melancolică poezie, chiar anonimă. Poemele sunt de un lirism atât de popular, încât poetul Dumitru Toma ar fi putut să le dea drumul ca anonime. Cazna sa nu seamănă cu a poeţilor actuali - îndepărtaţi de cultura populară - nici cu a predecesorilor, de la Anton Pann prin Eminescu, Blaga, până la Constanţa Buzea. El a adus în lumină un mit pentru poet, al prigoriei (pe care îl poate restitui, cu folos, folcloriştilor). Aproape patru decenii de caznă i-au trebuit, ca până la urmă, să izbândească să scoată un spin de pe fruntea însângerată a poeziei şi să se umple pe mâini de o picătură din sângele sfânt al ei! 2. Umbra şi fumul, sau despre trecerea şi petrecerea omului De la sfânta pasăre, prigoria, cu care a configurat un mit pentru poet, Dumitru Toma se apleacă asupra fiinţei omului în cel mai insesizabil şi dramatic moment al devenirii, acolo unde se atinge şi se deschide nefiinţei. Volumul de versuri Umbra şi fumul (Ed. Sim Art, Craiova, 2010) aduce determinări din participarea omului la drama divină, din acea preschimbare numită mai în toate locurile trecerea şi petrecerea omului. Nu multe, dar bine fixate în chiar “nodul” contradicţiei şi extrase din profunzimile dramei ca mărturi ale sufletului, care vin pe pragul conştiinţei drept realităţi metafizice cu ajutorul foşnetului liric stârnit din marea cultură populară. Omul participă la drama divină cu sine şi generaţiile anterioare - fiind fiinţă bimilenară - , în marele său Sine strângându-se trecerile şi petrecerile anterioare împreună cu cea din urmă, încât sunt posibile “comunicări” din adânc şi din orizonturi şi spaţii culturale îndepărtate. În această carte nu vin aspecte din ceremonialul trecerii Dincolo, din cunoscutele şi preavechile bocete ale noastre, Cântecul Zorilor sau Cântecul Bradului, nici din altele de aiurea, ci tentativa poetului se restrânge la acele pâlpâiri sau iluminări ale subiectivităţii proprii şi anonime ce sunt percepute ca întorcându-se de Dincolo, din partea alunecată în nefiinţă. Nu se dau “sfaturi” întru călătorie, pentru trecerea de “răspântii”, nu apare o “călăuză” care să-l “înveţe” pe cel plecat, nu i se rostesc versete ajutătoare ca-n Cartea tibetană a morţilor, ori să le aibă înscrise spre citire, precum vechii egipteni, pe pereţii locuinţelor subterane. Nu, poemele par că se înscriu la fiecare frângere a fulgerului prin noapte, ca pulsiune a luminii. Dar, şi ca rostite de un ţăran sub umbra crucii. Primul poem, Dumnezeu să te-ajungă, emite din rezonanţa dramei divine, la care participă Dumnezeu şi omul, Creatorul şi făptura creeată din lut după chipul şi asemănarea Sa, primind odată cu aburul sfânt din esenţa şi funcţia dumnezeiască, între care cea de a participa creator la marea creaţie şi, fireşte, asupra sa. Simplificând la câteva cuvinte, omul I-a alunecat din braţe, din vină fără vină, dar după rătăcire şi încercare trebuie să revină, să I se întoarcă în braţe. Nu numai omul are nevoie de aceasta, ci şi Dumnezeu, altfel nu l-ar fi trimis, după încercări succesive, pe unicul său Fiu spre a-i arăta omului modul reîntoarcerii! Versurile o spun aidoma: “Povârnişul e lung şi urcuşul e greu, / Cât albastru să fie şi să curgă mereu, // Să te-ntorci în măduva luminoasă ca paiul / Întru jocul de-a lutul, de-a Grădina şi Raiul... // Dumnezeu să te-ajungă să Îi fii pe aproape / Când din mână toiagul va fi gata să-l scape, // Să te-aprinzi şi să arzi pe colinele vrerii / Şubrezirea să-I rezemi pe toiagul puterii. // N-o să fii niciodată împroşcat pentru plânsu-ţi / Ce-a stârnit disperarea de-a rămâne tu însuţi”. Fiecare are nevoie de celălalt, diferenţa ajutând totalitatea. În desfăşurarea dramei, în clipa cea mai de jos, când fiinţa se-atinge de nefiinţă şi-i gata să se împlinească desfacerea sufletului de trup, omul îşi repetă viaţa sa “mică”. Nouă poeme o desemnează trecând prin trei faze, fiecăreia revenindu-i câte trei poeme: jocurile, încercările şi rugile. Jocul de-a facerea, de sine (“Ia aşează-Te-ntr-o rână / Să vezi, Tată, cum mă joc - / Iau din rouă şi din foc / Pentru capul de ţărână, // Fur din zare şi din prund, / În vedere-i pun cicoare, / Iar din Tine rup şi-ascund / Un copac, un miez, şi-o floare. // Tu să-mi spui dacă greşesc / Din ţărână ori din apă, / Că ai pus ceva-n lumină / Ca să văd, dar mie-mi scapă”, Iau din zare şi din prund), de lume (Vino, vino şi-ai să vezi) şi de celălalt (femeia) (“Plouă, Doamne, cu stropi cruzi / Coapsele să i le-ascunzi / În rochiţa cu boboci, / Ochii dacă Ţi-I întorci”, Pe-nserat, cu stropii cruzi). Încercările se înşir pe traseul vieţii, omul este lăsat pradă răului ce năvăleşte din afară peste el, se confruntă cu acesta fără să poată să-i desluşească rostul, peripeţiile se ţes pe un fir nevăzut, şi el îi întoarce Creatorului o privire de Iov, răsucită în întrebare. Toate se îndură cu speranţa ca Dumnezeu, să repete gestul iniţial, să sufle nu asupra sa, ci a cuvântului: “Spune-mi dacă ai de gând / Să îmi sufli în cuvânt“. Numai astfel poate să numească şi să participe la creaţie, să priceapă, cine ştie, din cele de nepriceput ale lui Dumnezeu, căci prea multe “Le-a prins seara încurcate”, şi prea nu este “timp / Că se cer multe la schimb“ (Doamne, spune ce gând ai). Cu candoare şi umilinţă Îi solicită să-i dea cunoaşterea pătrunzătoare a firii de sus şi mântuitoare a firii de jos, ca să-şi împlinească menirea, împletind “În fire de curcubeu - / Rostul meu în rostul Tău.// Şi sunt grele şi sunt multe / Pentru ochi şi pentru frunte / Şi se-nşiră când le-ndes / În pânza pe care-o ţes. // Doamne, ajută-mă şi-n zori, / Vei purta laibăr cu flori” (Îmi scapă când le aleg), sau să poată să-i dăruiască gândurile, făpturi vii, “Într-un borangic subţire / Ca să poată să respire” (Într-un borangic subţire). Imaginea existenţei ca ţesătură, în care omul să prindă şi gândurile divinităţii, dar şi ca ţesătură în care să I le înapoieze, cu spor de frumuseţe, trece prin multe poeme ale lui Dumitru Toma, ea vine mai dinapoi chiar de la Parce, şi se întâlneşte în concreteţea firelor ţesute prin satele româneşti, întinsă pe sub paşii uşori ai mireselor la intrarea în noua casă, ori chiar prin viziunile filosofilor, îndeosebi la prinţul acestora, bătrânul Hegel. Dumitru Toma se joacă, cu aceste nestemate de gând şi existenţă, cu candoarea unui copil, sau cu seninătatea şi înţelesul unei maici ieşind din biserică. Vorbirea sa este deopotrivă cu vârsta răsturnată şi împăcată a celui ajuns la trecere. Urmează rugile cu pocăinţa lor: “Doamne, dă-mi pietre cuminţi / Să le macin între dinţi / Când stă timpul într-o rănă / Iar Tu cauţi în ţărână, / În nisip ca să mă iei / Să umblu-n papucii Tăi - / Peste creasta valurilor, / Spre verdeaţa malurilor” (Şi renuţă la sandale); ori: “Fă-mă, Doamne, mai uşor / Şi dă-mi aripi ca să zbor / Să prijon din ochii tăi / Când îngrop adânc în văi // Zarea care spintecă / Tot ce timpul vindecă” (N-are gură ca să strige). Ce-a fost împreună, trup şi suflet, lut şi suflare, materie şi spirit, se desface în faţa porţii, pentru trecere şi petrecere. Din locul de jos, din vale, se ridică ruga cea mare pentru “întruparea ce iartă”, cea nouă: “Doamne, Dumnezeule Mare, / Sunt suflete mici şi ies la vânzare / Şi cele ce-s mari câteodată sunt mici / Cusute de tine în spini şi arnici // La vreme de vrajă-n migală şi roşu / Când clipa le duce pe toate la Moşu / Sub sălcii amare, în vale, la plângeri / Cu trenă de scai purtată de îngeri. // Genunchii şi ochii lor cată spre poartă / Şi tac şi aşteaptă-ntruparea ce iartă / Când teama-nverzeşte la toate-n spinare, / Iar moartea îngheaţă de-atâta răbdare” (Cu trenă de scai). Desfacere, teamă de judecată şi aşteptarea întrupării. Teama le cuprinde pe toate, căci niciun suflet nu-şi cunoaşte întreg trecutul, fiecare a străbătut o lume de zi cu zi şi a purtat o alta ce ţine din istoria sau preistoria sa. Însă teama aceasta nu le şterge speranţa; iar moartea trebuie, chiar la locul funcţiunii ei, să aştepte, să îngheţe. Viziunea este neobişnuit de omenească şi de înduioşătoare, nu are nimic înspăimântător, este numai dramatică. Dumitru Toma, împreună cu ţăranii noştri creştini, ştie că omul ajuns aici împlineşte un destin şi că urmează un model christic. Clipa trecerii l-a preocupat pe om dintotdeauna. Bătrânul V. G. Paleolog îmi spunea că doreşte, ca în acea clipă, să fie lucid ca să facă o zgârietură pe inconştient. Mulţi or fi făcut, dar de transmis mai puţin şi improbabil. Dumitru Toma doreşte, oarecum, altceva, să taie “gâtul infinitului”. De o parte este omul, în despărţire, de cealaltă divinitatea: “Un nimic între nimicuri / Când se-ntind ca să mă prindă / Palmele lui Dumnezeu” (Se întind ca să mă prindă); de o parte, trupul şi sufletul despărţit alunecând Dincolo, în cealaltă parte. Sufletul ca parte şi întreg din divinitate. Într-o parte “un nimic”, în cealaltă “întregul”, “Unul”, spre care tind şi se reîntorc toate, mântuite; într-o parte finitul, în cealaltă infinitul. “Are omul un stăpân şi acela este infinitul”, s-a zis de Eminescu; are omul o sarcină şi aceea este să ascute infinitul pentru a face să vorbească “abisul”, străfundul morţii, al negativului, dar şi cele revărsate omului: “Întâi scot arcerul şi apoi cuţitul, / Că ceaţa m-ajută s-ascut infinitul, / Să fac o ţepuşă ce sparge abisul / Să-mi curgă în grai nesfârşirea şi visul” (Dorul e-mplinit în muguri). Fără să urmărim dialectica trecerii şi petrecerii, de-altfel nici poetul nu o face, el vorbind simplu şi poematic doar de o desfacere a “nodului”, să avansăm în zona “petrecerii”, unde Dumitru Toma se desfăşoară cu mare izbândă poetică. Să revenim la modelul christic. Pe traseul celor şase săptămâni, de la Înviere până la Înălţare, Iisus a stat în preajma apostolilor, arătându-se de câteva ori cu un alt fel şi acelaşi trup, de lumină dar şi cu rănile vizibile. Mai întâi, femeilor, Mariei Magdalena, Mariei mama şi însoţitoarelor lor, prin intermediul Îngerului sau direct, spunându-i Magdalenei să nu-l atingă, şi apoi, ucenicilor: lui Cleopa şi Simon, în drum spre Emaus, când le-a povestit “istoria” Sa; celor unsprezece ucenici adunaţi, la Ierusalim, când, apărând în mijlocul lor şi fiind înspăimântaţi, le-a zis: “Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”; apoi după opt zile, necredinciosului Toma, pe care l-a invitat să pună degetul şi mâna pe rănile Sale; şi ultima oară, la Marea Tiberiadei, când ucenicilor le-a umplut mreaja cu peşte, şi ieşind ei pe ţărm “au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine”. De fiecare dată, Iisus le-a vorbit şi de recunoscut l-au recunoscut prin puterea sa, făcându-se “viu” în pânza reamintirii lor; i-a binecuvântat şi le-a dăruit puteri dintr-ale Sale. Se observă trei faze ale apariţiei: celor apropiaţi, prin naştere şi salvare; comunităţii restrânse a ucenicilor; şi, mai îndepărtat, ucenicilor în acţiunea lor obişnuită, dar cu desfacere simbolică. În câmpul poematic al lui Dumitru Toma, “omul” petrecut repetă acelaşi fel de manifestare, mai puţin forţa de pătrundere “dincoace” şi dăruirea de puteri. (Cine ştie, dacă în realitate nu s-or petrece?!). “Omul” petrecut, sufletul, îşi întinde “acţiunile” din aproape, familie şi iubire, comunitate şi lumea mai îndepărtată. Îşi reia “istoria”, putem zice, cu “lumea mică” şi “lumea mare”, până se desface de ele. Totodată, spaţiul şi timpul, raporturile dintre lucruri se schimbă, dimensiunile se reduc, apar imperceptibile, raporturile de cauzalitate se răsucesc, devin acauzale, “nodurile” desfăcute se reînnoadă, cuvântul se comunică, dar nu comunică - este a patra dimensiune. I se cer poetului multe, ca şi celui petrecut, sufletului, pentru a aduce cuvintelor sens de dincolo, zvon şi vedenii greu de perceput. Efortul lui Dumitru Toma creşte pe cât vorbeşte mai simplu. Ca un murmur, ca o doină. El se împlineşte poematic. Sub ţesătura versurilor se află o ordonare, o alesătură şi o năvădeală de minte populară şi de trăire religioasă creştină. În primele nouă poeme, “petrecutul” încă se află înfăşurat în amintirea celor de dincoace, dar sub ea se repetă, ca reamintire, propria-i istorie de făptură omenească, de la ispita şarpelui (Şarpe, ziuă şi descântec), prin proba “jertfirii de sine”, a cunoaşterii (“Am visat cum te despoi / Şi că-ţi iau cămaşă veche / Ca s-o trag pe gânduri noi / Şi pe lucruri nepereche”, Cât am înţeles din semne), la desprinderea umbrei de trup (“Doamne, ce-ar mai fi să rup / Până când ar fi să vii / Să vezi totul în fâşii...”, S-a desprins umbra de trup) cu “rezumatul” condiţiei omeneşti, ce pare paradoxal, fiindcă mai stăruie amintirea celor trupeşti: “Să ne zbatem degeaba şi firesc să ne frângem” (E urzit să ne strângem). Următoarele douăzeci şi unu de poeme şi-aruncă lumina asupra noii condiţii, a căinţei şi înţelegerii situaţiei create. Îşi aminteşte că a îndurat păcatele iubirii (dar vina îi aparţine lui Dumnezeu, Mă bucur şi laud), cu propriul său trup multe a ascuns, în noua situaţie mult-ul i se desface şi îşi arată sensul (“Miezu-i taina care-n haină / Străvezie de pământ, / Din elan schimbat în spaimă, / Se pânzeşte în cuvânt”, Miezu-i taina); priveşte dincoace unde s-au întins deşertul cu deşertăciunea, frigul (“Şi cuvintele-s fragile, / Pedepsite în firidă / Unde sufletul priveşte / Colivia lui de chidă”, Ploaia albă), golul (Casa e goală). Este o idee generală că cel petrecut îşi continuă şi îşi priveşte viaţa trăită fără să ştie, să aibă conştiinţa trecerii sale Dincolo. Se întâlneşte şi în Tibet, şi în Oltenia. “În răcoarea de sub dud / Ce departe sunt de lume - Eu îi strig pe toţi pe nume, / Dar ei nu mă mai aud...” (Doarme timpul în pridvor); ori: “Tu cu cine râzi pe dig / Când de dincolo te strig, / Când sfarm pietrele-n genunchi / Şi strâng lacrimi în mănunchi /.../ Eu te văd, tu nu mă vezi / Când cu altul te dezmierzi. / Eu te ştiu şi tu mă ştii, / Dar minte nu mă mai ţii” (Când de dincolo te strig). Din pricina despărţirii, a absenţei unui dialog cauzat de neputinţa deschiderii celor de dincoace, creşte dorul până începe noul limbaj, gânguritul cerului. Este locul unde apare, mântuitor, misterioasa “Ea”, unde, în termeni filosofici, multiplu se strânge în unu. Este viziunea Înţelepciunii ce-i stă alături lui Dumnezeu, este ceea ce îi e dat omului ajuns aici să înţeleagă. “Dumnezeu, la Ea, în palmă, / Pune rosturi de lumină... // Şi le-aşează câte trei / Ca să fie tot de-a Unul / Când se-ntunecă-n scântei / Învierea şi Crăciunul” (Tot de-a Unul). Ultimele douăzeci şi opt de poeme reprezintă înţelegerea şi acceptarea noii condiţii ca împlinire a misiunii divine, ca săvârşire a întregului şi desăvârşire a dramei divne, ca întoarcere în Unul: “Şi de-atunci, şi-acum se trage pentru noi din miez de Fire / Sucitură cum e fumul şi ca umbra de subţire; / Înfrăţite dintru oară, niciodată nu se rup / De când Este Cel Ce Este cuibăresc la mine-n trup, // Şi cenuşă şi ţărână una-ntr-alta îşi fac nod / Şi ca scaiul prins în lână trec cu mine peste pod, / Şi umbrindu-mi luminişul pentru care-am fost adus / Amândouă se fac una şi se-ntorc din nou pe fus” (Se întorc din nou pe fus). La capătul acestei petreceri de şase săptămâni a omului (la tibetani “starea intermediară”, Bardo, durează 49 de zile), care poate să ţină cât o zbatere de pleoapă, Dumitru Toma, în petrecerea poematică, întoarce sensurile neobişnuite şi adevărate în cele obişnuite şi aparente, mântuindu-le pe acestea, întinde lumina şi transparenţa de Dincolo peste cele de dincoace şi pune în cuvinte, după expresia proprie, “un pic de lumină”. Este vădit că această carte, Umbra şi fumul, ne poartă împreună cu ea şi lumea ei dincolo de ceea ce-i spune, în mod obişnuit, titlul. Şi că sub cele două cuvinte, al căror sens este răsturnat în consistenţă, poetul a aşezat omul cu condiţia sa de împlinire divină. Ele doar trebuie gândite, cu poeziile acestea sub ochi şi cu Cartea Cărţilor în minte, până când în reamintire se ridică stâlpul de foc sau norul de fum. 3. Marginile lumii sau încheierea tripticului Volumul Marginile lumii (Ed. Aius Printed, Craiova, 2011) constituie partea ultimă, care închide fără închidere tripticul poematic propus de Dumitru Toma; partea care se alătură celorlalte două, a mitului poetului, Fereastra dinspre lume (Ed. Sim Art, Craiova, 2009), şi a trecerii şi petrecerii omului, Umbra şi fumul (Ed. Sim Art, Craiova, 2010), ea purtând asupra facerii şi refacerii omului şi a lumii sale. Tripticul, în alte cuvinte, se deschide de la limbul poetului, cu acea prigorie ca entitate poematică, trece prin „nodul” dialectic şi ontic al omului, în sensul cel mai exact de metaforă, şi se împlineşte prin lumea conştientă de împletirea sa la drama divină. În termeni consacraţi, este o trecere de la „lumea mică” la „lumea mare”, de la individual prin particular la universal. Dar noutatea consistă în aceea că Dumitru Toma vede sensul şi finalitatea acestui traseu, ca margini ale lumii răsfrânte în om. Ca proces de curgere salvatoare a infinităţii în finit, a duhului în om şi peste lume, a unei „vrăji” ce ţine lumea în ordine şi de sub care nimic nu se poate schimba. Adică, devenirea din sânul marii drame divine cu om şi lume cu tot. Pentru desfăşurarea în cele trei „acte” a acestei drame este necesară participarea omului într-o aidoma mişcare; numai că această mişcare este vizibilă ca dualitate şi cuplu, bărbat-femeie, cu tot ceea ce viziunea creştină a desfăcut spre înţeles, partea a treia rămânându-i omului ca trăire şi împlinire, cu fulguraţii poematice şi ontice ale luminii de Sus. Trebuie să fii într-o bună aşezare ca aceste fulguraţii să-ţi atingă creştetul capului! Dumitru Toma priveşte „marginile lumii” ca un bătrân orizontul, şi înţelege că linia care îl desparte de un „dincolo” este tocmai ceea ce îl uneşte şi-l afirmă în nedespărţire, ca fiind întreg şi în unitate. Este o viziune ce ţine de primordialităţi dar şi de finalităţi, vizibilă mai întotdeauna în strălucirea ochilor ţăranului de la Dunăre şi Carpaţi, percepută în întinderea mâinilor sale către marginile lumii, dar şi în strângerea lor pe piept; o viziune ce în cărţi, şi într-un anumit timp, i s-a zis romantică, graţie orizontului său totalizator şi integrator. Dar Dumitru Toma nu-şi impune exigenţe şi situări de ordinul formelor culturale sau poetice, fie ele de ieri sau de azi, ci se aşază creştineşte în şirul străbunilor şi priveşte lumea cu făpturile, încercările şi fiinţa ei, aşa cum aceştia o văd în mişcarea continuă de împlinire şi de a fi. Nu este uşor, îl ajută expresia, cu retragerea ei parcă în anonimare, şi privirea simplă de a desface umbra de lucruri şi de paşii omului. Potrivit imaginii torsului cu al său caier şi fir ce trece prin versurile acestei cărţi şi leagă sensurile de dincolo de ele, se cuvine să aducem ca treaptă necesară notarea lui Eminescu din Mss. 2258, fila 114: „Reprezentaţia este un ghem absolut unul şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul şi - experienţa. Sau şi un fuior, din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce conţine. Din nefericire atât torsul cât şi fuiorul ţin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are pedispoziţie filosofică”. Notarea aceasta ne-a devenit familiară prin comentariul lui Constantin Noica din cartea Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii noastre (Ed. Eminescu, Buc., 1975), şi chiar de forţă euristică. Deşi sub aceste aserţiuni pare a palpita modelul kantian cu subiectivitatea reprezentaţiei, cantonată în aceasta şi despărţită de fiinţă, de unde cunoscuta alunecare în celebrele antinomii, Eminescu deschide calea spre suprimarea acestei subiectivităţi, fapt vizibil în formularea „un ghem absolut unul şi dat simultan”, unde, între fiinţă şi manifestarea sa, strecoară particula dialectică şi. Schimbând, oarecum, termenii cu fuior şi torsul firului, el consideră că acela care se poate abstrage de la tors, de la curgerea timpului, are predispoziţie filosofică. Dar predispoziţia poematică în ce ar consta? În putinţa, continuăm, abstragerii de la tors pentru a privi fuiorul şi a recupera torsul cu fuior cu tot, adică individualul cu determinaţiile sale. Prin această recuperare se deschide calea curgerii infinităţii şi a divinităţii în lume. O cale ce se încearcă cu fiecare om. Nu spune iarăşi Eminescu: „În fiecare om Universul s-opinteşte”? (Mss.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Pe aceeasi tema
 Dumitru Velea, Ladislau Schmidt, „cel cu mâna şi inima de aur”, 1930-1994 <[..]
07.10.2014, 21:29   |    0 comentarii
În prestigioasa publicaţie bucureşteană “Observator cultural” (nr.729/2014) a apărut, sub semnătura d-lui A[..]
17.08.2014, 21:30   |    0 comentarii
Ce au în comun oraşe precum Clujul, Alba Iulia, Timişoara, Lugojul, Târgu Mureşul şi Deva? Probabil că multe. Noi[..]
12.08.2014, 19:29   |    0 comentarii
_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter