Trebuie să spun de la bun început că m-am aşteptat ca Humuleştiul lui Creangă să fie o localitate cu un aer patriarhal. Însă, din păcate, sau poate din fericire, în Humuleştiul lui Creangă, vizitat sâmbătă, 12 noiembrie 2011, am respirat acest aer doar în… închipuire. Poate că de „vină” să fie şi faptul că Humuleştiul este în prezent suburbia fermecătorului Târg al Neamţului.

 

Ediţiile „Creangă”. Model G.T. Kirileanu

Neaflându-ne în Caracal, oraşul minunilor… paradoxale, ci la Humuleşti, la nr. 8, pe str. Ion Creangă, la stradă, aflăm chiar Casa Memorială… Ion Creangă, care adăposteşte Muzeul Memorial Ion Creangă.  Cumpărăm biletul de la o doamnă aflată într-un chioşc situat chiar la intrare. Faţă de celelalte case memoriale pe care le-am vizitat în zilele de 11-12 noiembrie 2011, aici am găsit, în afara obişnuitului pliant, şi cărţi dedicate chiar operei şi vieţii marelui povestitor.

Deşi sunt proprietarul unui atotcuprinzător CD multimedia „Ion Creangă, viaţa şi opera”, apărut la Editura Princeps Edit din Iaşi, nu am putut rezista tentaţiei şi mi-am cumpărat câteva volume la care tânjeam de câţiva ani: „Eminescu şi Creangă la Junimea” (Ed. Timpul, Iaşi, 2002) şi „Preoţia lui Creangă” (Ed. Sagittarius Libris, Iaşi, 2003) - ambele scrise de Constantin Parascan, un avizat şi pasionat critic şi istoric literar. Cu toate că biblioteca mea adăposteşte mai multe ediţii din Ion Creangă, nu m-a lăsat inima până nu am achiziţionat şi „Ion Creangă - Opere”. Poate şi pentru că aceasta reproduce ediţia model G.T. Kirileanu, „cea mai fidelă marelui povestitor, însoţită de cel mai cuprinzător glosar”. Vă fac o confidenţă, anume că am încheiat lista investiţiilor în cărţi, cu una mai… subversivă: Povestiri corozive. Mărturisesc că şi Povestea lui Ionică cel prost şi Povestea poveştilor, care compun volumul Povestiri corozive, fericit încadrate de criticul Cristian Livescu în „literatura cu bulină roşie”, le aveam tipărite în mai multe ediţii, mai selecte ori mai poporale. Însă, nu aveam „ediţia model G.T. Kirileanu”, şi ea fiind, bineînţeles, „cea mai fidelă marelui povestitor”.

Dacă vă întrebaţi cine e, dom’le, şi Kirileanu ăsta cu care tot o dai în susul şi-n josul paginii de ziar, vă informez respectuos că G.T. Kirileanu a fost un mare cărturar care a trăit între 1872 şi 1960, fiind bibliotecarul Curţii Regale, folclorist şi, conform lui Cristian Livescu, „cel mai important şi cel mai competent editor al operei lui Ion Creangă”.   

 

O cameră mare, încă primitoare…

La vreo doi metri de chioşcul cu atâtea bunătăţi livreşti se află casa în care s-a născut şi a crescut Ion Creangă. Aceasta a fost ridicată prin 1830 de Petrea Ciubotariul, bunicul povestitorului. În urmă cu 60 de ani, în 1951, casa este amenajată ca muzeu.

Înainte de a intra i-am dat bineţe povestitorului. Nu vă speriaţi! Creangă a plecat dintre cei vii în 1889, fatidicul an pentru literatura română, şi nu s-a mai întors printre ei, chiar dacă după unii am fi în Ţara lui Dracula, unde orice teleportare ar fi posibilă. Bustul povestitorului, căci lui i-am dat bineţe, veghează hâtru casa de la înălţimea unui soclu. Lângă soclu, o fântână arhaică, cu cumpănă, ne îmbie să sorbim apa altor timpuri, cu siguranţă mai limpezi.

De pe minuscula prispă privesc la ograda lui Creangă ca la pânza unui cinematograf sătesc, unde rulează toate întâmplările copilăriei neastâmpăratului Nică, nemurite în operele sale.

Întâi intru în tindă, o încăpere mică. Pentru că pe vremuri aici se afla gura cuptorului şi acum ne  aflăm în postul Crăciunului, nu mai zăbovesc prea mult cu descrierea şi mă îndepărtez, cu părere de rău, de aromele apetisantelor mâncăruri moldoveneşti de altădată.

În dreapta e camera. Căci casa copilăriei lui Creangă nu a avut şi, prin urmare, nu are decât o singură cameră, spaţioasă ce-i drept. De aici Nică vedea soarele prin trei ferestre. În cameră sunt expuse foarte multe obiecte vechi, care refac arealul unei gospodării ţărăneşti, degajând încă un parfum al altei lumi. Dintre obiecte îmi atrag atenţia mai ales cele imortalizate în opera lui Creangă: cuptorul şi stâlpul hornului, de care este legată sfoara cu motocei (doar jucăuşele mâţe mai lipseau…), prichiciul vetrei de care se sprijinea copilul Creangă, când a început să facă primii paşi în lume. Şi încă un amănunt important pentru casa în care ne aflăm: pereţii sunt construiţi din bârne groase lutuite, iar acoperişul din draniţă.

Nu sunt un reporter „macho” şi de aceea recunosc că „întâlnirea” cu ceaslovul, atât de des amintit în operele lui Creangă, m-a emoţionat. Sincer, credeam că acesta nu mai există decât în scrierile povestitorului.

În curte, într-un şopru, mai sunt expuse unelte agricole şi alte obiecte gospodăreşti, care completează fericit atmosfera Casei Memoriale Ion Creangă.

 

Am fost şi în Parcul „Universul lui Creangă la el acasă”

La o aruncătură de băţ, mai exact lângă Casa Memorială, a răsărit rodul unei inedite iniţiative private: Parcul Tematic „Universul lui Creangă la el acasă”.

Două tarabe te îmbie cu suveniruri inspirate şi din opera lui Creangă. De aici cumperi şi biletul pentru a „accesa” parcul. Dacă ai fi un avar, ai putea economisi un leu, întrucât exponatele din parc se pot vedea, în toată splendoarea lor, şi de după zăplaz. Cum, atunci când e vorba de istoria literaturii, nu sunt zgârcit, am marcat leul. Nu am regretat, pentru că în parc am întâlnit pe „viu” cele mai fermecătoare personaje, cunoştinţe vechi - nu-i vorbă, pe care nu le-am mai întâlnit din copilăria mea (sau, ca să fiu sincer, a fiicei mele): Capra cu trei iezi, Ursul păcălit de vulpe, mâţele şi, bineînţeles, zamparagii duglişi…

Pentru că merită, consemnez şi numele managerului şi firmei care au avut aceasta frumoasă idee de afacere, Parcul Tematic „Universul lui Creangă la el acasă”: Niculina Gîrneţ, S.C. Nilys  S.R.L. Aceste nume le-am aflat de la sfârşitul volumelor „Ion Creangă. Opere” şi „Ion Creangă. Povestiri corozive”, unde sunt menţionaţi sponsorii. Aşa am înţeles că la Humuleşti, cel puţin în proximitatea casei lui Ion Creangă,  oamenii de afaceri nu ocolesc cultura scrisă. Ci, dimpotrivă, o sprijină.

La întoarcerea spre Târgu Neamţ, nu m-am putut abţine şi, cu voluptate, am sorbit o gură din „briza” Ozanei… Ozana era, într-adevăr, limpede ca cristalul, era şi frumos curgătoare, dar şi aproape secată. Cu siguranţă, Nică nu ar mai fi putut merge la scăldat…