Într-una din zilele trecute, am primit de la Marian Boboc ultima sa carte intitulată „Presa Văii Jiului de la Z la Z. 1887-1942. Programe, polemici, cenzură, calomnii, campanii, atitudini” (Editura Fundației „Alfa”, Cluj-Napoca, 2018). Ea face parte din ciclul documentaristic pe care l-a intitulat „Viețile Văii Jiului” din care a publicat, în cei zece ani în care s-a dedicat acestui travaliu autoimpus, 34 (treizeci și patru) de volume. (Când vorbim de ultima sa carte ne referim, desigur, la un timp astronomic bine precizat: e vorba de momentul în care scriu aceste rânduri, sâmbătă, 14 aprilie a.c., ora 8 a.m.). E o realizare demnă de ocnașii arhivelor de la noi și de aiurea. 

Fiecare zi e o viață în miniatură 
Scriitorul român nu e din cale afară de prolific și e gata să invoce orice argument de natură să-i motiveze lenea sau reveria în care se complace. G. Călinescu n-are nici un fel de înțelegere pentru cei puturoși: în fața eternității, zice el, nu te poți justifica cu certificate medicale. Dar, ca să-i acordăm și circumstanțe atenuante, vom constata că, întrucât, nu se poate întreține din ceea ce scrie, scriitorul român trebuie să aibă un serviciu oarecare menit să-i asigure un trai cât de cât (in)decent. În aceste condiții, munca lui literară se cam reduce la timpul fizic în care concitadinii lui își fac, în mod regulat, siesta sau dorm adânc după o zi gri, în care au mâncat, au băut, au râgâit, s-au uitat la vreun meci din Champions League sau la vreun serial turcesc și, cu sentimentul datoriei împlinite, au ațipit la dezbaterile despre starea națiunii. 
Într-o societate normală, un scriitor onorabil (cu atât mai mult unul prolific) nu ar trebui să aibă grija zilelor care vor urma. Desigur, aici nu ne referim la societatea românească și nici la cea din Petroșani unde aversiunea față de cultura scrisă e înscrisă, parcă, în legile firești & omenești. 

Dacă nu ei, cine? Dacă nu el, cine?
Fără munca benedictină a lui Marian Boboc noi nu am fi știut azi care ne-au fost predecesorii în presa scrisă a Văii. Așa am aflat cine au fost aceia care au făcut importante sacrificii materiale pentru ca să lase urmașilor povestea Văii în romanticele lor ziare tipărite în patru pagini alb-negru. Ca să vedeți cum au evoluat lucrurile în Valea noastră din 1887 (când apare primul ziar, „Zsilvolgy”) și până azi, în 2018, vom observa că numărul de pagini al unei publicații hunedorene s-a dublat. Adică, în 131 de ani, de la patru, numărul paginilor de ieri la publicațiile din Vale (indiferent că discutăm despre cotidiene sau săptămânale) a sporit cu încă patru. Edificator, nu-i așa?, pentru progresul presei noastre locale. Nimeni, la noi, nu a pus mare preț pe calitatea presei. Toți, când au ajuns la putere, au vrut să aibă parte, contra cost, de liniște și pace. Rezultatul final îl puteți constata și singuri. La noi, marile întreprinderi culturale ce și-au propus a ne recupera istoria sunt aventuri hazardate ale unor persoane private. Istoriile care ar trebui scrise în interiorul unor instituții de profil, de oameni care ar trebui să ne ofere textele fundamentale ale locurilor și timpurilor trecute & prezente sunt (aproape) total  inexistente. „Trai neneacă, pe banii babachii!” e filosofia oricărui salariat la stat.  Vom explica, prin trei exemple concrete, observațiile de mai sus. La Salonul cărții de la Paris a fost lansată „Istoria benzii desenate românești” de Dodo Niță. Nu avem o mare tradiție în această direcție dar ca s-o avem a trebuit ca un împătimit al bd-ului să se apuce de această muncă și s-o ducă la bun sfârșit. În Franța, această misiune, pusă în spatele unui singur om, ar fi ceva de neimaginat. Socotiți și dv.: în Hexagon apar în fiecare an 5.000 (cinci mii) de albume cu benzi desenate. Asta înseamnă că, zilnic, sunt pe piață 14-15 noi apariții editoriale. G. Călinescu, atunci când a scris „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), nu  a avut la îndemână nici o ediție critică, la nivel academic, pentru nici unul din scriitori români. Ulterior, ai noștri au rezolvat, parțial, problema tipărind, în ediție critică, toată opera lui Urmuz. Adică, o carte de până-ntr-o sută de pagini… Recent, Grigore Cartianu a lansat, la Petroșani, „Cartea Revoluției” ce cuprinde mai multe volume privitoare la ceea ce s-a petrecut, la noi, în Decembrie 1989. Există, desigur, un Institut al Revoluției Române dar el s-a dovedit, în timp, a fi doar o sinecură pentru cei care n-aveau nici un interes ca să se afle adevărul. 

All together now/ Toți împreună acum
Dacă în țara noastră ăsta-i trendul tradițional de ce la Petroșani ar fi altfel? Boboc face inventarul presei (maghiare și românești) din Vale de la începuturile sale și până-n 1942. Adică 55 de ani de presă condensați în 440 pagini. El a reușit să ne ofere, în premieră, și imaginile pionierilor presei din Vale. Ei sunt Niculae Brânzeu, Ioan Duma, Alexiu David, Petre Turcu, Ioachim Zamora, Teodor Salca, Petre Braica, Ioan Niciu, Radu Merișor, Virgil Pop, Alexandru Molnar, Eugen Esler, Teodor Munteanu, Valeriu Merza și Vasile B. Taloescu. E prima dată când îi vedem, grație lui Marian Boboc, pe toți împreună privindu-ne, pe când erau în putere, de pe coperta a IV-a a cărții sale. Credeți, cumva, că a fost o întreprindere ușoară? „Avântul” a apărut neîntrerupt din 1928 până în 1947 dar, în tot acest timp, fotografia patronului (deși era un bărbat arătos) a apărut o singură dată, cu ocazia unui articol aniversar. Cărțile semnate Marian Boboc au, toate, aceleași calități și aceleași „defecte”. Cititorii apreciază la superlativ faptul că toate cărțile lui se citesc pe nerăsuflate. Pe de altă parte, istoricii și autorii de broșuri rentabile financiar (dar care n-au trecut în viața lor prin biblioteci și arhive), strâmbă din nas pentru că bibliografia folosită (și amintită la final), nu este detaliată, cu trimiteri exacte pentru fiecare capitol, pagină și paragraf. Autorul ne face, astfel, o invitație de a merge mai departe, pe urmele lui, în biblioteci academice și arhive prăfuite. Cine va face, după Boboc, istoria presei din Vale în următoarea jumătate de secol va avea o misiune relativ ușoară. Publicații puține, foarte longevive și colecții care se mai pot găsi în biblioteci ar ușura mult sarcina celui care se va încumeta să refacă istoria presei în comunism. Maxima dificultate ar constitui-o reconstituirea nebuniei editoriale de după Revoluție. Publicații fără număr, apariții efemere și lipsa arhivelor pot fi obstacole de nesurmontat. Sunt aproape sigur că nu cei care au parazitat, sub diferite forme, bugetele Văii se vor angaja într-o astfel de aventură culturală. Muncă multă, satisfacții financiare minore. E mult mai la îndemână să faci publicații săptămânale inodore, insipide, incolore (sau, mă rog, full color) cu cititori puțini și discreți. Sunt bine remunerate și au un mare avantaj mediatic: nu lasă nicio urmă în istoria culturală a Văii. Eventual, vor figura la capitolul „Și alții”, într-o viitoare istorie semnată tot de Marian Boboc. Pentru că el e însuși Documentaristul dar și „fraierul” de serviciu… 
Mihai BARBU           

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.