Articole de acelasi autor

File din istoria bisericilor Văii Jiului. Cu jalba-n băț la prefectul Miocu

Ca-n Caragiale... „PENTRU”-„CONTRA” ALIPIRII LUPENIULUI LA JUDEȚUL GORJ

O SĂRBĂTOARE FĂRĂ PERECHE DIN 1897

JIUL LUPENI, ÎNTR-UN CHESTIONAR DIN 1929

Marian Boboc vă prezintă Avancronica sportivă istorică

În urmă cu un secol la Petroșani. Absenteism în tribune. Cotizații pentru CAMP

Marian Boboc vă prezintă Topul bogătașilor petroșeneni mai mari sau mai mici din 1949

Marian Boboc vă prezintă Comoara din Peștera Bolii și împrejurimi - happening de unul singur

Marian Boboc vă prezintă o nouă carte în ciclul „Viețile Văii Jiului”. „Reprize din șampionatele Văii Jiului. Istorii ale sportului muncitoresc”

Ziua Minerului, sărbătoare sau comemorare?

Când a schițat traseul pribegiei noastre turistice în Ungaria, Slovenia și Croația, prietenul meu Liviu mi-a spus că din Budapesta o tăiem direct la Peștera Postojna. Eu am zis da. Dar fără să fi auzit de peșteră…
V-aș povesti despre frumusețile Sloveniei, că acolo e peștera, însă din cauza panourilor fonoabsorbante, cu care este gardată autostrada pe care am circulat, nu le-am prea zărit la chip. Ecranată țară și Slovenia asta... În afară de tunele, aproape totul este izolat fonic. Am plecat de la Budapesta pe la 10 și am ajuns la Peștera Postojna pe la 15:30. Aici, o ordine perfectă. De la parcare până la intrare. Ne echipăm în parcare în ținută de... peșteră. Prilej cu care constat cu mânie proletară că nu mi se înmânează echipamentul de protecție complet. Lipsesc ciorapii la apelul de după-amiază. Nu am încotro, sabia timpului rânjește amenințătoare deasupra noastră (la ora 16 trebuie să intrăm) și mă echipez fără ciorapi, doar în adidași. Merg la risc, cum s-ar spune... Ajungem la peșteră. Aici, popoare cât cuprinde. Și, bineînțeles, nu puteau lipsi de la întâlnirea cu stalactita omniprezenții turiști japonezi și celebrele lor aparate foto. Firi prevăzătoare, ne-am rezervat biletele de intrare dinainte cu câteva zile. Un bilet de intrare în peșteră (y compris... ieșire) costă 25,8 euro. După ce arătăm dovada plății, de la casierie ni se eliberează biletele. Apoi, fuga-fuguța la intrarea în peșteră. Acolo ni se spune să ne așezăm pe grupuri... lingvistice. Care pricepe engleza, la ghidul englez, ș.a.m.d. Iar care nu pricepe nimic, unde vrea, că frumusețile carstice tot alea sunt și te lasă fără... grai. În fine, intrăm în peșteră. La intrare, curios, observ că suntem fotografiați. La ieșire, aflu și de ce. După câțiva pași, ajungem la... peron. Da, un peron subteran, unde ne așteaptă două garnituri de vagoane deschise. „Tu nu ai treabă, că ai lucrat în mină”, îmi spune Liviu. Îi povestesc cum mergeam câțiva kilometri cu trenulețul la orizontul 300 la Mina Livezeni. Câțiva kilometri, aproape 4, am mers și aici. Însă, nu e deloc același lucru. Aici am mers, pur și simplu, prin stâncă, iar drumul ne era presărat cu minunății carstice, care mai de care. Ajungem la stația terminus. Aici, ghida, o blondă superbă slovenă (acum parcă-parcă îl înțeleg și pe Trump de ce are nevastă slovenă...), își intră în atribuții. Ne face un N.T.S. scurt, după care o luăm la... exclamat. Căci, la vederea stalactitelor, stalagmitelor, coloanelor, din piepturile noastre ies rafale de „ooo! vai! extraordinar!”, ba chiar și „Yoiii...”. Din când în când, facem câte un popas, iar blonda ne introduce în intimitatea frumuseților carstice. O chestie interesantă, între atâtea altele, că un pod a fost construit de prizonierii ruși în Al Doilea Război Mondial. Datorită lor, am putut avea accesul la o cascadă de minunății. Omagiu, prizonierilor ruși în Slovenia! Printre altele, ghida ne-a avertizat să avem grijă cu pozatul, în sensul că să nu stăm prea mult lângă stalactictă, că blocăm fluxul turistic. Tot ea ne-a făcut cunoștință cu viețuitoarele care se nevoiesc în peșteră. La capătul peșterii (vorba vine capăt, de fapt al circuitului carstic turistic), un magazin cu „de toate” suvenirurile. În fața sa - „sala de spectacole”. Aici artiștii de la celebra „Scala” au susținut un concert, la care au participat, țineți-vă bine, peste 2.000 de poporeni amatori de cântări. Ajungem pe peronul de întoarcere. Acum, admirăm frumusețile peșterii de lângă cealaltă linie ferată. Coborâm din tren. Aproape de ieșire, surprize, surprize, fără Andreea Marin. Pe un panou zâmbesc chipurile noastre pe câte o vedere-suvenir. Ca să intri în posesie trebuia să marchezi, musai, 5 euro. Am marcat, căci cine știe dacă vom mai juca vreodată prin această peșteră. Dacă nu marchezi, nu se supără nimeni... Ăsta e comerțul... Pierzi, câștigi, negustor te numești. Ieșim, în sfârșit, la zi. Un soare fierbinte ne îmbrățișează cu bucurie, salutând revenirea noastră la suprafață. Năucit de atâtea magice și halucinante frumuseți subterane, exclam întocmai ca țăranul lui Preda, la vederea girafei la Zoo: „Așa ceva nu există”… Nici nu a mai contat că nu am avut ciorapii pe picior... Frumusețea te încălzește...

P.S. 1: Pentru că sunt patriot local, nu voi face vreo comparație între turismul de aici și cel din Valea Jiului, locul unde respir cele mai multe zile din an...
P.S. 2: La un moment dat - pană de curent. Întuneric cât cuprinde. Spaimă la fel... Noroc că defecțiunea s-a remediat rapid.

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.