• Marian Boboc - „str. beţivilor. poeme de iubire” 

E bine să ai strada ta pe care să te poţi sătura de propriile-ţi lumini, umbre şi închipuiri. Să te poţi lăuda, înjura, culca şi scula la ore absolut toate indecente. Ideal ar fi ca fiecare stradă pe care-ţi porţi umbletul, atunci pe loc să te ştie, şi să zică ‘să trăiţi şefu io-s a ta şi io-s a ta ba io-s a ta’. Acum, nici să poarte fiecare stradă numele tău, nu se cade, dar aşa, o soluţie de uz comun ar fi instituirea unui regim de recunoaştere a isprăvilor tale de aghesmuire, smirnuire şi tămâiere în soluţii concentrate. Un fel de vie-mutantă „str. beţivilor.” pe care să fie descântate „poeme de iubire”. Precum la Marian Boboc se arată marele bulevard al ideii, al simţirii, al înţelegerii, al spunerii –  de ce-i spune atunci stradă, şi nu bulevard, pentru că e unul discret, de-aia.  
Poţi concepe cum un poet nu şi-a schimbat deloc-deloc, şi bine-a făcut, felul de respiraţie poetică, în tot fluxul şi refluxul vremurilor… După douăzeci de ani, am întâlnit acelaşi Marian, acelaşi Boboc. Natural într-o mare de artificialitate care nu l-a atins că n-avea cum, el poetul fiind bine vaccinat la intemperiile inerente parcursurilor temporale… Aici sunt eu, acolo-i crâşma, deci iată vectorul care defineşte strada pe care iubirea se plimbă fecioară fără vârstă.
În spiritul potolirii unei stări de foarte mare sete, luaţi această amforă a belşugului unei vieţi deloc amânate şi proaspete ca la facerea lumilor: „şi îi vezi noaptea/ ca pe nişte lilieci/ ieşind din peşterile lor/ cu aripile de mătase strălucitoare/ cu aripile negre tremurând/ la adierea vântului nopţii/ şi îi vezi abia sprijinindu-se/ de rafturi ca de un sicriu/ de parcă şi-ar lua adio de la/ cel mutat la ceruri/ şi îi vezi cum citesc băutura/ şi cum o pupă pe etichetă/ şi cum o drăgălesc/ şi cum o îmbrăţişează cu/ sentiment/ ca pe un prieten pe care l-au dat dispărut/ ca pe o femeie din tinereţea lor/ sticlele au forme diferite/ romb/ ba nu paralelipiped!/ ce vorbeşti pătrat/ de unde pătrat e dreptunghi/ văzuţi de departe par/ alchimişti în căutarea formei de aur/e drept că niciodată dar absolut niciodată/ nu au convenit asupra formei ideale a sticlei// e drept/ că la mijloc este o chestiune de educaţie/ fiecare/ a absolvit o altă şcoală/ de beţivi”. (beţivi la cumpărături). 
Tocmai ce aici nu-i tehnologie ieftină a beţiilor ca-n asociaţia, uniunea, sindicatul, carta beţivilor, e sentimentalismul nedisimulat, pur, atroce, unic, inimi­tabil, al stării supreme în care luna, cerul, stelele nu-s făcute la comandă pe măsura orgoliilor beţivane, ci sunt luate de-a gata de pe cer uneori cu tot cu cerul făcut sul şi dosit în buzunarele minţii la fereală de neavizaţii curioşi. 
Eu îl cred pe Marian Boboc, pentru că pe cât e de stranie, pe atât de familiară-mi, starea asta de absolut gri raiat în suflet unde din câte se întâmplă nimic altceva nu sapă atât de adânc: „nu de azi nu de ieri/ în inima ta/ porţi pe altul/ ca pe un mister înecăcios/ pe care nu l-ai desluşit/ până acum// îl porţi ca poverile de aur/ şi diamante şi sare/ cămilele/ ca vapoarele războinicii/ lumii// ca vulturul în ghearele sale/ un taur negru cu copite şi dinţi/ de diamant// e atâta de greu fără el/ încât îl plângi deseori/ fără rost/ mai ales la ceasurile de sărbători/ când singurătatea se încolăceşte/ pe tine ca un şarpe/ paznic al orbitoarelor comori// acum/ trăieşti zilele când doar poetul/ te mai iubeşte/ zile frumoase pe care n-ai învăţat/ să le preţuieşti ca pe un dar/ primit de la un zeu/ deghizat în cerşetor/ degeaba te mângâie te dezmiardă/ şi îţi dăruieşte acele ceasornicului/ din turnul poeziei// tu le ascunzi sub fustă/ ca o cloşcă ouăle nopţii”. (doar poetul te mai iubeşte). 
Da, aşa se scrie un poem de dragoste disperată, îi zici „tu”, şi după aceea o laşi să se deconspire singură să vezi ce-ar mai fi fost de nespus. Iar ca să fie clară geometria îndrăgostirii aplicată în geografia firii, avem întotdeauna acele frumuseţi didactice fără identitate anume… „undeva în oraşul de la capătul/ poeziei/ sunt ultimul poet care funcţionează/ pe bază de muze/ (de aceea poezia mea e aşa de iubită…)/ ca la o locomotivă cu abur/ alimentată cu/ cărbuni şi lemne/ se strâng cititorii mei/ curioşi de poezia vu muze/ când era mică/ fiica mea spunea/ tata funcţionează pe bază/ de pupe/ deşi a trecut ceva timp/ mari schimbări/ nu s-au produs/ în viaţa şi opera mea”. (poezia pe bază de muze). 
Marian Boboc, rogu-te prietene, de acum neapărat să mă primeşti cu abonament pe strada cu pricina, să bântui în echipajul din peisaj şi de-ar fi să mă pierd pe-acolo, tot mă adapă vreun gard! 
Daniel MARIAN
 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.