FRUNZA MEA TURCOAZ

 

„-Deci sunt liber, în sfârșit?

-Normal, pentru că nu mai valorezi nimic.”

Eric-Emmanuel Schmitt

 

 

Pe terasa hotelului, un saxofonist bătrân își atinge nostalgiile. Într-un fel ciudat, îmi amintește de o femeie din piațeta unui oraș în flăcări. Și de mine tânăr, iubind-o.

Îmi invocă apusul de soare de la Avignon și un voal de mătase aruncat spre mine, cel de acum.

            Lumina cadaverică a lunii, oglindită în pahare, mă face neverosimil, la fel cum toamna unei idile devine iarna unei amintiri.

            Cântă, saxofonule, serenitatea ce atinse din întâmplare colțul sufletului. Aruncă-mă liber spre mările în care frunzele sunt turcoaz și femeile mă așteaptă în porturi.

 

VARĂ ARABĂ

           

  Vara mea arabă se șerpuiește prin parfum de mosc și văl de mătase.

  Camera nu mai este o carceră și scrisoarea-răspuns este un poem la miezul nopții. Muzica nu mai este plânsul din mănăstirile gotice, ci o darbuka în mâinile celui mai frumos bărbat.

  Am rămas pe insulă să adun umbre și să le dau culoare, să imit sunetul ploii peste trupul gol al femeii. Boabele de nisip sunt tot atâtea atingeri din timpul dansului, lângă focul păstrat de săruturi. 

  O visez în o mie și una de iubiri posibile, cu ochii ei negri conturați de alt negru, cu o burka mai grea decât smoala patimilor. O dezbrac de atâtea ori, mă așez la masa de scris. Mică și albastră. Cu ibricul de cafea al bunicilor ghiauri, ce nu m-au vrut.

  Ea nu e Șeherezada. Eu nu sunt Shahryar. Suntem punerea în viață a unei povești la început de vară, printre valuri și mătăsuri, în fotografiile de vacanță.

  Peste ani vom fi amintirea preferată a poetului care va cerși versuri de dragoste pe podurile de peste Dunăre, Sena, Tamisa ori Volga.

 

VARĂ INDIANĂ

   

Dintr-o îndepărtare legiuită îl urmăresc cum își pregătește temeinic nava, ea trebuie să fie gata înainte de începerea toamnei. Așa îmi spune când se întoarce nopțile din port, căptușit de scrisori de rămas bun de la femei și cu bareta de marinar atinsă de buze mai roșii decât ale mele.

Își ridică pânzele în larg într-o repetiție a marelui spectacol, un act scenic în care monologul prinde sensuri fără acorduri ființiale. Este doar delirul oceanelor, este doar o luptă dusă între valurile lăuntrice, când eu nu mai știu să-i fiu țărm. Și nava lui se transformă în galion pentru a păstra iubirea vie.

Îngenunchează în fața unui altar necunoscut credinței, se aventurează în rugăciuni pentru zei uitați, cumva, el știe că vântul bun se va despărți de vântul rău.

Frunzele de stejar și arțar iau foc în culoarea stranie a îmbrațișărilor unei mame sinucigașe, cu trupul înfășurat în giulgiul iertării. Dorul lui va continua să bată în melodii de duduk până va acosta în cine știe ce port, în cine știe ce lume nouă, unde mamele iubesc și nu mai mor.

 

VÂSLEȘTE!

 

 Cât de liniștit e astăzi drumul ce taie marea în două! Privește cerul când ticăitul orologiului numără așteptarea. Fotografia tatălui de pe noptiera din internatul de liceu, spiritele sinucigașilor din cămine studențești, bibliotecarele care îți șoptesc că ceri doar titluri indisponibile: „Viața ta”.

Pentru când fulgii de nea vor purta amprentele tale! Ritmul gândurilor se așază în falsetto ca să calc pe trapa scenei improvizate, piesă de teatru făr’de lumini și umbre. Se rezidește machiajul dramatic al târfei de lux așteptându-și resemnată clienții hulpavi.

Cât de grele îi sunt astăzi vâslele și pleoapele! Soldatul abandonat din cavaleria grea își reface armura din așchii de meteorit, pieptar din scoici și scut din magmă. El nu aleargă, el străbate clipele prin esența lor statică, salvează culori, ridică trape.

Pentru când norii vor înrăma portretul tău! Tinere sutane cântă în cor o iertare, imitatio

de rug aprins, cui te spovedești?

 

VINO DE MĂ SCAPĂ DE ACEST IDOL!

 

Străbat pădurea ninsă de nepăsare, o pelerină mă acoperă, eu nu dezvălui vestigii ale

flagelului, felinarul se stinge din pas în pas. Nu mai e mult până la castel, spiritele iernii mă strivesc în pentagrama lor, nu mai e mult până la vitralii, întunericul mă suprimă în repetarea lui.

Sunt târâtă la această petrecere decadentă unde femeia dansează cu o altă femeie, unde rămâne în picioare doar cine rezistă la chinuri, la ceară topită în loc de ulei balsamic.

Dansez printre zeci de corpuri albe, păr negru, picături de cerneală albastră, partituri sparte la răsucirea fiecărei chei sol în carnea custodelui, singurul bărbat acceptat, cea din urmă ofrandă. Plutesc prin săli opulente, cu miros de dominare și supunere, sunt atât de departe de soare. Când macii se termină, mă îndrăgostesc de zeița care cântă la violă, mă prăbușesc cu durerea celei mai mari capitulări.

Oh, zeiță, nu înceta să cânți pentru mine și alte ele, pentru totdeauna iele. Zeiță, care ți-e numele de muritoare? Scrijelește-mi-l în palme, numele tău să îl împreun, la templu, în rugăciune. Îi despart picioarele lungi și o sărut, ating dulceața unei iertări, las în urmă blândețea altei promisiuni.

Ce are să topească de acum în poțiunea ei?  Dimineața ies din palat când râsetele mele umplu spațiul fascinant al unei noi psihoze. Obsesia care a luat forma altui trup. Mai gălăgios, mai bântuit.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.