Pătrunderea în Transilvania a Imperiului habsburgic a adus cu sine și necesitatea organizării din punct de vedere militar a acestei provincii. Pentru a putea proteja noile granițe, administrația austriacă va înființa, în 1690, primele regimente grănicerești de-a lungul râurilor Tisa și Mureș.

 

Abia între anii 1760 - 1780 are loc organizarea militară a întregii granițe ca urmare a  faptului că în timpul războaielor dintre Imperiul Habsburgic și Prusia, Rusia care încheiase un acord militar (1762) cu prusacii, putea ataca Transilvania. La acea dată împotriva unui eventual atac din partea Rusiei, austriecii aveau la dispoziție pentru apărare două regimente de infanterie și unul de cavalerie. Situația deosebit de critică impune înființarea unor regimente grănicerești în estul și sudul Transilvaniei. Acestea urmau să completeze cordonul militar austriac ce începea de la Marea Adriatică, trecea pe la Portile de Fier și pe crestele Carpaților ajungând până în Galiția.     

Pentru înființarea noilor regimente grănicerești a fost desemnat generalul de cavalerie Nicolae Adolf de Buccow, care prin proiectul înaintat Consiliului aulic de război, la data de 5 iulie 1761, prevedea  înființarea unei „Miliții grănicerești" formată din două regimente românești de infanterie, cu câte 3.000 de soldați fiecare, două regimente secuiești de infanterie și doua regimente de cavalerie, unul românesc de „dragoni" și unul secuiesc de „husari", de câte 1.000 de călăreți fiecare. Efectivul total al forțelor grănicerești din Transilvania era estimat să ajungă la 17.000 de soldați. (Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniță,  Revista Academiei Forțelor terestre, Trimestrul III, 2000).

Acțiunea de militarizare a graniței a început în 1761, dar a fost finalizată abia în 1766, când împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), sancționează Statutul militar al regimentelor de graniță compus din 84 de articole. Prin Decretul din 15 aprilie 1762 sunt înființate Regimentul 1 de graniță cu sediul la Orlat și Regimentul 2 de graniță cu sediul la Năsăud. Ȋn 1768 se înființează și Regimentul româno-iliric din Banat, cu sediul la Biserica Alba. (Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniță,  Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000).

Realizarea acestor obiective militare în condițiile impuse de Imperiul habsburgic  (soldați ai acestor unități militare puteau deveni doar țărani liberi de religie greco-catolica, iar ofițerii erau obligatoriu de religie catolică) s-au lovit de rezistența opusă de populația din ținuturile propuse a fi militarizate. Pentru a aplana aceste conflicte,  la 16 martie 1764 Curtea imperială emite o patentă prin care proclama solemn libertatea și privilegiile grănicerilor români, dând asigurări în acest sens.          

În urma rectificărilor de frontieră făcute cu Țara Românească în 1764, o parte din cei 54 de munți obținuți de habsburgi intră în folosința satelor ce aparțineau Regimentului 1 român de graniță.

Acest regiment era format din 12 companii împărțite în două batalioane cu câte patru plutoane fiecare. Sediile celor două batalioane erau la Hațeg și Vaida-Recea.

Granița din zona Văii Jiului era asigurată de Compania a III-a a acestui regiment care avea în compoziție satele Săcel, Sălașu de Sus, Paros, Livadia, Baru Mare, Coroiești, Băiești, Galați, Mălăiești, Râu Alb, iar sediul acestei companii se afla la Râul Alb. ( Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniță,  Revista Academiei Fortelor terestre, Trimestrul III, 2000).

Un nou statut de funcționare a regimentelor de graniță românești din Transilvania este emis la 12 noiembrie 1766. Dintre obligațiile grănicerilor amintim: „îndatorirea principală a tuturor grănicerilor români atât în timp de război, cât și în timp de pace este să se îngrijească de apărarea granițelor, să fie în garnizoane și la poteci, să mențină siguranța țării, prin urmărirea hoților, împiedicarea importului și exportului clandestin de mărfuri, să oprească emigrările peste munți”, tot acest statut prevedea ca acești oșteni „în caz de război, să facă serviciu în afara de patrie".

Bărbații din satele grănicerești erau împărțiți în trei categorii: activi, semi-invalizi și invalizi.

Cei care erau activi aveau obligația de a participa efectiv la „serviciul de cordon” (când se organizau cordoane sanitare) sau la paza graniței timp de 15 zile pe an, fiind plătiți pe această perioadă cu câte 4 creițari pe zi. Din această sumă, 1 creițar era reținut pentru fondul de mondură (uniformă). Pe lângă aceste 15 zile, ei mai trebuiau să participe la repararea drumurilor, a cazărmilor sau transportul lemnelor necesare regimentului.  

Ca uniformă, pe timp de pace,  „grănicerii români vor purta sumanul sur scurt, cioarecii și opincile obișnuite”, dar cu condiția ca pantalonii să fie mai strâmți, sumanele să fie uniforme și prevăzute cu guler și mâneci de culoare stabilită pentru întreg regimentul. Pentru păstrarea mai bună a acestora e necesar să-și facă o cămașa de postav alb, o cravată roșie și o pălărie neagră numită „csako”. Ȋn timp de război aceștia purtau uniforma regulamentară formată din: cioareci albi, strâmți, tiviți cu albastru, sumanul din dimie, sur închis, aproape negru (aceasta ținută le-a atras numele de „catanele negre”) cu bordură verde, având nasturi din metal galben, pieptar din pănură albă, iar pe cap purtau „chivăra înaltă” cu tăblițe de aramă, numită de ei „ciacău". Părul îl purtau lung (coada), legat cu o panglică albastră, iar la urechi era făcuta o buclă groasă. Până în anul 1830, grănicerii își confecționau uniformele pe cont propriu. După această dată s-a înființat „fondul de provente sau fondul de mondura”, din care se confecționa gratuit echipamentul necesar. ( Lt.col.drd. Ioan Parean, Regimentul1 român de graniță,  Revista Academiei Forțelor terestre, Trimestrul III, 2000).

În fotografia alăturată este colonelul Ludovic Clococeanu (1796-1866), nobil de Veneția de Jos (în actualul județ Brașov). În tinerețe a fost ofițer în cadrul Regimentului grăniceresc de la Năsăud și ulterior la Orlat. A fost o prezență activă în timpul Revoluției de la 1848-1849, pe atunci cu gradul de maior, deținând comanda trupelor imperiale staționate în apropierea Blajului. Fotografie din donația Teodor Ghițan (material preluat de pe internet).

Referitor la Regimentul I grăniceresc românesc Nr. 16, de la Orlat, nu se cunosc imagini. Monografia lui Gustav Amon von Treunfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46, Feldzeugmeister Geza Frh. Fejervary de Komplos-Keresztes. 1762 bis 1850 erstes Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment nr. 16 , publicată la Viena în 1890, nu conține, din păcate, ilustrații. Pentru a reprezenta grăncerii români transilvăneni s-au folosit cel mai adesea imagini preluate din monografia celuilalt regiment grăniceresc din Transilvania, cel de la Năsăud, realizată tot de Amon von Treuenfest. Uniformele ambelor regimente erau identice, deosebirea făcându-se prin culoarea nasturilor: aurii la regimentul de la Orlat și argintii la cel de la Năsăud.
În concluzie, ilustrăm articolul cu imaginile grănicerilor din regimentul năsăudean, publicate în lucrarea lui Gustav Amon von Treunfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 50, Friedrich Wilhelm Ludwig, Großherzog von Baden: 1762 bis 1850 zweites Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment, publicată la Viena în 1882, cu observația că nasturii ar trebui să fie aurii.
Imaginile și informația cu referire la uniformele grănicerilor au fost obținute prin amabilitatea domnului doctor Horia Vladimir Șerbănescu vicepreședintele Asociației 6  Dorobanți, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Importanța acordată asigurării graniței se poate deduce și din călătoria făcută în anul 1773, de către viitorul împărat Iosif al II-lea (1780-1790) în Banat, Transilvania și Maramureș, care în acel an era coregent. Cu această ocazie, viitorul împărat vizitează și zona Văii Jiului. 

Ȋn urma celor văzute la fața locului gândește: „ de pe acum o reorganizare a teritoriului de graniță din părțile Hațegului și Hunedoarei și elaborează o listă cu 36 de sate românești din sudul Comitatului Hunedorean ce urmau să fie incluse în Regimentul 1 românesc de infanterie. Iosif  intenționa astfel să organizeze o fâșie continuă și compactă de sate grănicerești, plasate între linia Carpaților și Valul lui Traian, în care să fie incluse următoarele localități: a) de sub munte : Băuțari, Bucova, Zeicani, Păucinești, Hobița, Clopotiva, Râu de Mori, Valea Dieci, Nucșoara, Mălăești, Coroiești, Hobița Reon Parhot (!), Uricu, Valea Lupului, Iar și Iărișor, Petruț, Crivadia, Merișor, Bănița, Jiul Unguresc și Jiul Românesc; b)  dinspre interior Grădisca, Ostrovul Mare, Ostrovul Mic, Corniște, Sibișel, Sălaș–Palanca de sus și , Sălaș–Palanca de jos, Ohaba, Paroș, Măcești, Vaidei, Râul Alb, Băiești, Râușor, Galați, Pui și Livadia.

Propunerea sa nu va fi agreată de Maria Tereza, dar după preluarea tronului ea va fi reiterată cu prilejul călătoriei din 1783 și propusă spre aplicare la începutul anului următor prin lansarea noii conscrieri militare, care va agita satele de iobagi români din părțile Hunedoarei și Zarandului, ca preludiu la răscolal lui Horea, Cloșca și Crișan”  ( I.Bozac, T. Pavel, Călătoria Ȋmpăratului  Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Institutul Cultural Roman, Centru de studii transilvane,  p.51)        

La 22 mai 1773 viitorul împărat „(…) După 3 ceasuri de drum călare de la Livadia la Vulcan, schimbă caii, merge 4 ceasuri și jumătate (dus-întors) pe munții graniței românești, schimbă caii și continuă drumul pe Jiul transilvan, apoi valea Bănița (cetatea  Bolii - peștera Jupâneasa ), Crivadia, revine pentru popas de noapte la Livadia, după 15 ore călare.

Dimineață la 4 pleacă spre Vulcan călare; văile Jiurilor; la capătul văii împădurite a Crivadiei s-au găsit cărbuni de piatră, dar îi consideră fără valoare într-o țară atât de bogată în păduri, Izvor de sare. Se spune că românii au pretenții asupra ambelor văii ale Jiului, dar n-au fost ale lor.

Carantina, în stare rea, adăpostește 30 de emigranți, unii din Transilvania, majoritatea din Banat și comitatul Arad, care, ,cu copii și femei, bătrâni și tineri, s-au reîntors după câțiva ani fără un ban din Țara Românească. ,Eu cred - notează împăratul - ,că pentru a liniști acest popor care colindă încolo și încoace, trebuie să fie stabilit un termen fix până când mai sunt reprimiți, publicat la punctele de graniță și în străinătate; ar mai stăvili emigrările, cele din Transilvania provocate de asprimea stăpânilor de pământ și de recolta slabă. După încetarea emigrărilor, carantina poate fi desființată.

Pasul Vulcan poate fi carosabil. Muntele Vulcan, împădurit odinioară, acum pădurile au fost devastate de boierii din Valahia, refugiați aici deseori cu familia și averea; stăteau în colibe și corturi câte 2-3 luni. Pe culme pășuni - acum zăpadă. Vulturul imperial a fost dat jos odată de românii care au posedat, într-adevăr, culmea muntelui. Și acum mai iau zălog pentru oile păstorilor noștri. Sus sunt și hoți. Pază.

Împăratul nu poate vedea de pe culme, fiind ceață deasă; după un timp coboară pe versantul celălalt și merge călare trei sferturi de ceas în Valahia, unde vede sate, plantații de pom. N-a întâlnit pe nimeni. Drumul de la Vulcan în jos e bun, construit în timpul ultimului război cu turcii. Reîntoarcere la Livadia. În toate satele țăranii se plâng împotriva cumplitelor (grausame) robote și a vitelor pierite”. (I.Bozac, T. Pavel, Călătoria Ȋmpăratului  Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Institutul Cultural Roman, Centru de studii transilvane,  p.530-531)    

Cele două regimente române de grăniceri din Orlat și Năsăud intră din nou în focul luptelor în 1788, când turcii căutau să pătrundă prin pasurile Carpaților în Transilvania, ca urmare a războiului ruso-austro-otoman (1787-1790). Regimentului 1 grăniceresc român a întărit cordoanele de pe frontieră, având aici mai multe ciocniri cu turcii și s-a distins în luptele duse cu aceștia în trecătoarea Branului, unde trupele otomane au fost oprite și constrânse să se retragă spre Dunăre.  

La 17 februarie 1791 au avut loc lupte în pasul Vulcan, iar la 8 martie turcii sunt înfrânți în trecătoarea Turnu Roșu. În același an, ostașii regimentului s-au distins în apărarea mănăstirii Sinaia, atacată de un inamic superior numeric, iar în pasul Buzău, împreună cu grănicerii secui, resping un puternic atac turcesc. (Lt.col.drd. I. Parean, Regimentul1 român de graniță,  Revista Academiei Forțelor terestre, Trimestrul III, 2000).

Steagul Regimentului 1 român de grăniceri pe care era înscrisă deviza  „Viribus Unitis” (cu forțele unite) a fost purtat cu vitejie în marile bătălii ale secolelor  XVIII-XIX, și în afara țării, dintre acestea amintim luptele de pe râul Piave, de la Arcole, Rivoli, Marengo, Leipzig, Austerlitz sau Besançon.

La 4 iunie 1827, la Orlat s-a desfășurat festivitatea de sfințire și decorare a noilor drapele de luptă ale Regimentului 1 de graniță român. Cele vechi, ciuruite de gloanțe în timpul luptelor anterioare, au fost retrase.

Împăratul Francisc Iosif (1848-1916) emite înalta rezoluție, care a fost transmisă tuturor companiilor grănicerești, cu Ordinul 3598 al Comandamentului militar general, prin care regimentele de graniță se transformă  în regimente de linie. Regimentul 1 român de graniță fiind transformat în Regimentul 46 Infanterie.  

Acest ordin a fost adus la cunoștința grănicerilor la 18 februarie 1851 și a fost pus în aplicare cu data de 1 aprilie a aceluiași an.

Desființarea regimentelor grănicerești a fost primită cu multă tristețe, fiindcă odată cu acesta se pierdeau unele privilegii și scutiri fiscale.    

Totuși fostele comune grănicerești ale Regimentului 1 român de granița au rămas în posesia munților și a terenurilor avute din perioada existenței grăniceriei, precum și a celor mai bune școli din Transilvania și a fondului de „mondură” transformat acum în fondul „scolastic”, toate acestea pe lângă așezările cu biserici, școli, drumuri pietruite și case din piatra sau cărămidă și o organizare administrativă și socială, tipic „nemțească”. (Lt.col.drd. I. Parean, Regimentul1 român de graniță,  Revista Academiei Forțelor terestre, Trimestrul III, 2000).

În ordinul de înființare a acestor regimente se prevedea ca în fiecare localitate unde era stat major de batalion să se înființeze o școală germană, în care pe lângă limba germană vor fi predate limba latină și română. În localitățile sedii de companii se vor înființa școli „triviale”.

Într-un raport din 1777 al comandei din Sibiu, semnat de baronul Cristian Rall și Gottfried, apar date succinte privitoare la școlile regimentului I român de grăniceri. Din acest raport aflăm că la școala germană din Hațeg învățător era P. Drodowsky, iar la cea română Iacob Popa. ( V.Schiopu , R.Irimescu-Sofroni, Contribuții la cunoașterea școlilor regimentului I roman de graniță de la Orlat, Sargeția – Acta Musei Devensis, I.P Sibiu 1968 p.496 )       

După anul 1851, când aceste formațiuni militare au fost transformate în regimente de linie, comunele grănicerești au întâmpinat mari greutăți în recuperarea și trecere în administrație proprie a „capitulelor” care au fost „câștigate și adunate în patru generații”.

Ziarul „Transilvania” în numărul din 15 martie 1875 , publică darea de seamă a Comitetului școlar și comunicatul general al reprezentanței compuse din delegații comunelor regimentului I care informează asupra ultimei întâlniri ce a avut loc la 26 septembrie 1871  

Pentru deschiderea anului școlar 1871-1872 Comitetul școlar dă o atenție deosebită asigurării condițiilor necesare și alocă în acest scop suma de 5.796 florini și 99 creițari (dintre care 4.492 florini și 71 creițari din fondul școlar, fost de mondur, iar restul de 1304 florini și 28 creițari fiind asigurați din „fondul de provențe”).

Tot acest comitet hotărăște alocarea sumei de 21.600 florini pentru ridicarea unor școli noi acolo unde acestea lipseau, fiind prevăzute astfel de școli în localitățile: Scorei, Vețel, Cîrjiți, Rîul Alb și Baru Mare, în prima etapa urmând să fie construite câte o școlă pentru compania I și compania a III-a (la Baru Mare). Școala de la Baru Mare a fost dată în folosință în decembrie 1875.  La toate aceste școli s-au pus bazele înființării unor biblioteci, care printre altele au fost dotate și cu câte un exemplar din dicționarul limbii române editat de Academia română de la București, care a trimis un număr de 22 de exemplare ale dicționarului, la jumătate din preț.

La nici o școală nu lipseau stupinele și grădinile folosite în scopuri practice.

Fiecare școală avea sigiliu propriu. (V. Șchiopu , R.Irimescu-Sofroni, Contribuții la cunoașterea școlilor regimentului I roman de graniță de la Orlat, Sargeția - Acta Musei Devensis, I.P Sibiu 1968 p.499). 

Trebuie menționat faptul că în perioada din care datează documentele prezentate mai jos președintele acestui fond scolastic era col. Urs Baron de Marginea, care și-a început cariera militară în Regimentului 1 român de granița, ajungând până la gradul de colonel.

Dumitru Ioan PUȘCAȘU

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.