Scara lui Iacob

 

Vântul s-a răsucit

înnebunit pe culoarele negre

ducând cu el semințele negre

suflând în opaițele negre

 

o lumină îndepărtată a iubirii

în spațiile negre dintre stele

cerul – singurătatea singurătății

 

bate-n ceas frica eliberată de somn

păcatele alunecă spre margini

trec prin sânge îngerii tăcuți

 

lipsite de glorie visele

preamăresc starea lucidității

 

vinovate sunt legile timpului

scara lui Iacob prinsă-n rutină.

 

Intrarea-n portret

 

Întoarce-te în peisajul acesta

chiar dacă umbrele sunt încă sinistre

nu te lepăda de tot de fierea

care îngălbenește patria ta

 

o mână febrilă să-mi pui pe frunte

printre riduri deasupra ochilor

puțin mai sus de pecetea obrazului

puțin mai sus de lacrimi și râs

 

întoarce-te pentru ca iubirea să aibă curajul

unui hoplit singur pe Câmpiile Catalaunice

cu inima drept pavăză a soldatului tânăr

 

întoarce-te în patria ta cu soare stângaci

de octombrie întârziat în calendare

încă sunt vii culorile lutului

încă sunt vii sunetele luminii

 

acum – numai tu poți intra în portret

adunând în juru-ți grădinile

și pajiștile sălbatice cu mierea albinelor

galbena tăcere a unei iubiri târzii

 

numai tu poți veni din penel

sărind peste liniile curbe

așa cum sângele este gata să se reverse

în umbrele pădurilor învinse.

 

Un alt strigăt al lui Robert Desnos

 

În 14 decembrie 1926, poetul a scos un țipăt

strigătul celui rănit de iubire care din verdele-amar

și-a făcut scut pentru uragane

 

au fost invocate mormintele

străvechii plopi pierduți în colonade de fum

au fost invocați asasinii și arhitecții

în opoziția lor nesfârșită în vămi

 

un singur ordin de cucerire ar fi fost de ajuns

pentru a se împlini dorul cel mai trist

o pecete îndelungat cumpănită

așa cum lancea e în mâinile hoplitului

 

îndemnat poate de cadavrele năruite-n tăcere

zvonul de arme strigătul pământului

îmbrăcat în frunzele stejarilor

 

pe o colină statuia cu torsul ei gol

închipuie noile zori

cărnoasele bucle rotite în cercuri

de iubire și moarte

 

strigătului lui Robert Desnos

este un timp al singurătății.

 

 

Treceri în noiembrie

 

1

 

Porumbeii sălbatici ies din ascunzișul crângului

poartă pe aripi urmele brumelor nocturne

cântecul lor s-a stins în cenușa toamnei

 

un fâlfâit din aripi răstoarnă ciulinii

purtați prin aer de un vis hoinar

peste ponoare măcinatele iezere

cu sânge nevinovat în ape întunecate

 

prima trecere este și primul prag al luminii

unde zăbovește somnul pădurii

în sălașul vârstnic al tinerilor lăstari

 

sub frunze stă ascunsă ghinda stejarilor uimiți

neștiute petreceri în tiparele lumii

o glorie va veni triumfală cândva

 

pământ îmbrăcat în haine de cositor

vede-n ursită drum și alinare

cum se duc veștile peste dealuri

călătorind în vremuri buimace

 

miri răzvrătiți copiii neantului

se adună-n cohorte ascunse sub scuturi

se scutură fluturii din pasul lor hotărât

 

e doar o întâmplare pe potecile pădurii

răsfățul unei zile adormite.

 

2

 

Trup și suflet viețuitoarele într-una caută

răsfățul unui timp din frumusețe venit

ducând torțele faste peste miriști înnoptate

 

din stânci crăpate apa vie țâșnește

un lapte matern pentru copiii vitregiți

de dimineață au plecat la culesul viselor

 

mamele risipite în lume așteaptă brumele târzii

vor frământa pâinea de argint

pentru bunătatea pământului

 

în orga zilei sunetele se aglutinează

spre strunga unde păstorii le pun în ordine

formele tot mai vii ale muzicii străbat lumea

pe drumuri desfundate cu noroi sedentar

 

fotonii liberi aleargă prin cântecul zilei

cai albi trăgând după ei strălucirea

cai negri arcuind viaducte peste piscuri

gloria vieții în orice închipuire

 

țestoasele aliniate așteaptă semnalul

pentru a-l urmări pe Ahile care vine din urmă

mereu încremenit în fuga fără noimă

 

firave porți în fața lăcustelor întunecate

ascunse-n umbra pământului

în lucruri fără contur doar în durerea lor

prin gerul negru care acoperă ochii.

 

3

 

Rece e marmura chiar dacă dalta

pune în ea o floare de crin

chipul tău adus din polare ținuturi

pentru a fi un semn în arhive

 

îndepărtate reflexe de ape mocnite

fac același din cer și pământ

iluzia pe care ochiul o vede

 

la porți se reped care de luptă

scântei deprinse din focul adâncului

sunt libere fiarele străvechi

să sângereze pe drumurile uitate

 

palmele au modelat îndepărtate ținuturi

spre care se risipesc cerneluri

cu trup de nimfe abandonate pe țărm

hărțile navigatorilor neobosiți

 

trandafirii roși ai catedralelor

poartă slovele în scrisori ascunse

gesturi îndepărtate de apele oceanelor

un bici sever taie în carne creneluri

 

poate cândva marmura va deveni idee

pentru a străluci mai bine printre stânci

luând chip de floare care-n minte

e dăruită peste mări

 

în vitralii însingurate

un pod al timpului s-a năruit.

4

 

Poate și tu te-ai smuls din tăcere

prinzând cu tandrețe aerul în brațe

sunete muzicale ridicate pe verticală

cărămidă cu cărămidă spre zorii de zi

 

în mocirla nopții stelele au luminat într-una

pământul desfrunzit și pietrificat

și noi am umblat printre zeii păgâni

căutând un adăpost al prezenței

 

imperiu de flori cândva vița de vie sălbatică

stă agățată de cer în dreptul ferestrelor

din burta neagră a casei privim printre frunze

cum cade galbenul pe pământ cenușiu

 

un vis al dimineții risipit în absențe

lipsesc brațele adorate în alb

lipsesc ochii pătrunzători spre zenit

lipsesc bătăile de ceasornic ale inimii

 

se deschid tunele celeste ale amorului crud

o casă cu ferestre însingurate rămasă-n picturi

drum spre culorile ascunse-n trecut

 

în această zi de noiembrie

aspru e aerul dimineții

ca niciodată pâinea și vinul sunt viața

o stea în lume memoria aprinde

 

în uniforma melancoliei

sângele meu navighează spre țărmul zilei.

 

5

 

În lume se-ntinde un zvon al fluviilor vâscoase

regatul de sus sfărâmat devine nisip

în curgerea prin clepsidră spre văi întunecate

 

aglutinare de flori negre din munți

sufletele înghețate spre casele tăcute

lacătele sar din opreliști

pentru ca ușile să fie deschise

 

vor veni ursitele una câte una

în jurul vetrelor va dansa Hestia

pentru taina focului închis în suflete

 

în sertare sunt puse toate zilele

care și-au dorit libertatea

batiste purtate de vânt

în fluturarea lor strivită de anotimp

 

pustiul se-ntinde dincolo de Bine și Rău

un pod de gheață tăiat în aer

pentru ultimul cântec dactilografiat

din cuvinte pierdute

 

lumini de abanos din metale nocturne

se strecoară în trupul zilei

cositor și argint împreunate dau

un început aurului solar

 

așteptarea devine statuie pentru pământ și cer

deșertul din grădină a ruginit și poartă

povara munților de granit.

 

6

 

În sunetul ploilor de toamnă

sunt captive păsările hoinare

suflete aproape stinse

 

vântul poartă cântecele tăcute

pe lângă ziduri ruinate

din satele părăsite

 

unde au fost cuiburi ale vieții

și s-au deschis cununile zborului

acum doar un negru fâlfâit de aripi

putrezește-ntre stânci

 

o teamă stă în aer peste munți

o strângere de inimă în gheara nevăzută

a volburei agățată de tristețe

 

pline de voci tinere cândva

sunt părăsite acum hotarele câmpului

memoria ecoului crepuscular

 

brațele care au adunat spicele de aur

au așezat cununi și au mimat cuvintele

aprinse-n crugul soarelui

fetele nenuntite prinse-n roua ielelor

 

diforme umbre prinse-n icoane

pe cărările acestea stau mărturie

privirile strivite-n apus

 

un plâns al amurgului mai greu decât închipuirea.

 

7

 

Flori albe prinse-n voalul ninsorilor

magnolii ieșite din visul nocturn

în această trecere este loc pentru tine

pentru a fi mireasa singurătății

 

în zgomotul castanietelor

tinerețea prinde contur

buzele pline și ochii luminoși

dactilografiază nemurirea

 

o bătaie de pleoape în dimineața diafană

și tot ce-a fost cândva miracol și văz

se-nalță în cuvine încă nerostite

 

pământ și flori pentru sufletele hoinare

din ierburi uscate și spini

o clipă a timpului rămasă-n arhive

 

doar în Natură tu pari mai vrednică

să porți veșmintele frumuseții

hainele croite din sentimente primare

cu nasturii rupți de vânt

 

în mișcarea lor cuvintele adună

imaginea pelerinului neobosit

paharnicul templului solar

 

în vechiul vacarm peste metale încinse

s-au risipit atâtea nopți și zile

un tremur al cuvintelor din inimă.

 

 

8

 

E un zvon în munți de trecere spre sine

cum se ridică din văi sunetele diurne

și prind chip al faptelor omenești

 

fum din colibe risipit de vânt

fetele purtând vase de lut spre râu

în aducerea-aminte a apelor neistovite

care au spălat de atâtea ori lumea

 

fericirea nu poate fi oprită în dreptul porților

pentru că un șuvoi fierbinte al sângelui

își caută cărarea dinspre zodii întunecate

spre lumina speranței ingenue

 

chiar și animalele apatride și-au găsit un loc

unele în vizuini sunt deja în somnul alb

altele sunt vremurile acum în ordinea neliniștilor.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.