Articole de acelasi autor

Ce partid își asumă depopularea abatajelor Văii Jiului?

Pompierii hunedoreni. Peste 200 de intervenții în 3 zile

A început Campania „Detector pentru viață”

Nu e pleonasm, e realitate edilitară: Cartierul Tineretului din Lupeni a întinerit

Petroșani. Și UDMR îl susține pe Tiberiu Iacob-Ridzi la primărie

La AOR. Primarii orașelor Văii

Elevul Gabriel Băicănescu din Uricani / Participant la Olimpiada Națională de Limba franceză

Pentru proiecte pe PTJ / Prelungirea… prelungirii

„Vladimir Nabokov - Omul la răscrucea istoriei....”

Cu sprijinul primăriei, / Elevii uricăneni au vizitat Bucureștiul

Marian Boboc e un poet inconfundabil, performer al versului insolit, spontan. De la debutul editorial din 1994 cu de-a iubirea, a publicat încă cinci cărți de poezie, remarcabilă fiecare prin tematica îndrăzneață, ineditul imaginativ și dezinvoltura discursului liric: prima iubire în pat (1996), timpuri grele, femei ușoare (2002), femeia din marile colonii ale cărbunelui (2010), orașul de la capătul poeziei (2017), str. bețivilor. poeme de iubire (2018).

Anticalofil prin definiție, poetul se regăsește prin poezie, transformând-o într-o componentă a vieții de zi cu zi, demonstrându-ne că pentru a scrie un poem de calitate (și pe înțelesul lumii) nu e nevoie neapărat de abordări metafizice și cuvinte bombastice. Nu o lirică zgomotoasă ori demolatoare așadar, elaborată până la artificiozitate, ci mai degrabă inventivă în simplitate și inteligență, în contra tiparelor de orice fel, semnificativă prin dimensiunea parodică și un realism liric amar. O poezie a omului contemporan, relevând cu empatie și o ironie tristă culmile și abisurile alcătuirii noastre lăuntrice.

Una din temele predilecte ale poetului este cea a beției/ bețivilor, poemele sale conturând în timp o fascinantă bețivaniadă, schiță de epopee contemporană, încărcată de accente epice și lirism, discret asociată realităților dure ale Văii Jiului. Alături de unele scene, mai ales cele colective (de cârciumă), care sunt de-a dreptul hilare, imaginația creatoare a poetului nu are limite, poemele lui Marian Boboc despre beție surprinzând un șir de aspecte palpabile, uneori degradante ale realității, îndărătul portretului fiecărui alcoolic întrezărindu-se povestea unui destin ratat, nu rareori tragic.

Astfel, dincolo de componenta accentuat interpersonală, putem vorbi de o dimensiune existențială a liricii poetului, adevăratele teme ale poemelor fiind degradarea socială și descompunerea morală a individului, autorul devenind martor și cronicar al spectacolului nemijlocit la care asistă, anecdotica stradă a bețivilor devenind, în același timp, spațiu existențial cu personaje inconfundabile și istorii stranii, uneori doar schițate, poetul fiind un campion al relevării laturii (sub)umane a realității.

Dar cine sunt protagoniștii bețivaniadei lui Marian Boboc? Bețivi fără număr, desigur, bețivi tineri, cruzi, începători, nedeprinși cu băutura, dar și bețivani veterani, competenți, seniori cu grad înalt de calificare, trecuți prin marile bătălii ale băutului (Despre unele dezavantaje). De remarcat că aceștia nu sunt niște cheflii oarecare, ocazionali, pentru ei beția fiind o condiție esențială a supraviețuirii, rațiunea lor de a fi, o veritabilă filosofie de viață. Bețivii sunt însoțiți, de regulă, de soțiile lor, femei lipsite de personalitate, cu aerul lor mediocru, cu fețe roșii-vineții care ”stau la mese doar acolo/ unde se termină umbrele/ paharelor și sticlelor/ se mișcă cu încetinitorul/ (din spaima de a nu sparge/ vreun recipient/ și a risipi băutura)/ vorbesc puțin și cu gravitate/ (și atunci doar despre bărbații lor/ ca despre niște bravi soldați ai beției)/ cuvintele lor par turnate în plumb, iar lumânările aprinse de ele/ miros a liniște, alcool și bărbați/ de neînvins” (Femeile bețivilor).

Bețivii adevărați, încercați, îi instruiesc și îndrumă pe cei cruzi, novici, această ”bravă armată” având întotdeauna și o căpetenie, precum și o strajă (care păzește cele două teritorii: trezia și beția). La masa lor poate fi întâlnit uneori și cronicarul, ”și el un bețiv complet/ de berevinromvotcă/ dar iubitor de litere parfumate”. Pricepuți în ”îmblânzirea băuturii”, fiecare dintre acești ”eroi” a absovit ”o altă școală de bețivi”, viețile lor fiind însă la fel de grele: ”au fața plină de sânge/ căci trăiesc doar pe muchiile ascuțite/ de sticlă ale nopților&zilelor” (Plini de pământ). Un rol important printre ei îl au și cărăușii, care toată viața ”au cărat băutură în desagi impermeabili/ mirosind a fiară și ierburi sălbatice/ indiferent de anotimp/ au spatele și umerii/ roși de importanța băuturii” (Cărăușii bețivilor).

Strada bețivilor e ”cea mai profundă stradă din oraș/ dar și cea mai neglijată de autorități”. Însuși poetul locuiește aici: ”pe strada noastră avem de toate/ grădinițășcoalăcabinetmedicalfarmacie/ cinemacurentelectriccanalizareapăcurentăgaze/ ba pe un dâmb a răsărit și un schit”. Paradoxal, lipsește doar cârciuma (”nici un candidat la municipalitate/ nu a cuprins vreodată în programul său electoral/ edificarea unei cârciumi”), fapt pentru care cetățenii străzii bețivilor nu au votat niciodată (Boicot).

Situați așadar ”în afara istoriei locale”, bețivii sunt siliți să bea pe străzi străine, riscându-și astfel viața, luptând pentru construirea unei cârciumi (”știe domnul primar câți/ cetățeni ai străzii bețivilor/ și-au aflat sfârșitul/ pentru că la întoarcere spre casă/ au căzut în șanțuri/ ca în niște tranșee ale ultimului pahar/ ca niște popice lovite de o bilă/ ucigașă” (Știe domnul primar). Astfel, soarta lor nu e lipsită de eroism (tragic), având și ei morții lor (pe lângă faptul că mor prin gropi, unul e ucis mișelește de niște ”albine perverse” într-o prisacă, și chiar dintre părinții lor mulți au pierit îmbrățișați ”în cruciadele beției”).

Lumea lor se clatină în permanență, poetul asociind adesea cârciuma unei corăbii, celebra corabie a nebunilor devenind astfel o corabie a bețivilor în viziunea lui Marian Boboc (Bețivi în larg). Considerați laolaltă, ei formează un personaj colectiv dinamic, memorabil, secvențe semnificative de poem constând în prezentarea (cu ironie și entuziasm) a acestei armate de patrioți care dau pe gât băutură tricoloră din pahare și halbe tricolore: cu ”pălării prăfuite și costume mototolite” (O zi de toată isprava). Zi de zi, ei se îndreaptă spre cârciumă ”ca niște umbre”, ”lipindu-se de ziduri/ din casă în casă/ ca niște frunze în descompunere/ duse de vânturile patriei” (Poem patriotic).

Farmecul poemelor lui Marian Boboc constă în dimensiunea ironică/ parodică inconfundabilă. Bețivii își au demnitatea lor, trăind după legi ale onoarei nescrise pe care un bețiv veritabil nu le-ar încălca pentru nimic în lume. Paradoxal, cel mai groaznic coșmar al unui bețiv veteran e amintirea zilelor când era treaz (trezia, spre deosebire de beție, e ca un coșmar, balaur cu numeroase capete, care poate înfricoșa un bețiv). Și dacă băutura poate fi bună/ luminoasă sau rea, beția e o stare de grație și, desigur, există și o frenezie, o apoteoză a beției. Ironia e caldă, empatică, mai degrabă un umor inofensiv, familiar, nu doar la nivel de discurs, ci și de situație. Deși se inspiră din cele mai dure realități, poemul lui Marian Boboc debordează prin imaginație, denotând o plăcere aproape dureroasă a creației.

Statutul de bețiv nu este lipsit de primejdii, excesul de băutură având adesea efecte incontrolabile: ”niciodată nu au băut destul/ însă în acea zi au băut/ încât au înotat într-o baltă/ de șerpi și broaște urâte// într-un fluviu/ de păianjeni otrăvitori// într-o mare de albine/ într-un ocean de viespi” (Bețivi în larg), acestor coșmaruri adăugându-li-se fluturii negri ”mirosind a formol”, muscoii negri ”duhnind a cadavre” (Straja bețivilor), râmele, liliecii, noroiul coclit, pământul cu care le sunt pline hainele, care le intră în ochi, gură, nas, sânge când adorm prin șanțuri și gropi: ”de la un timp sunt plini de pământ/ căci trăiesc între rădăcini înspăimântătoare, periculoase ca niște tentacule// cu greu mai poți ieși din aceste/ rădăcini/ unii nici nu mai vor/ s-au obișnuit cu subsolul// ochiiguranasulurechile/ sunt pline de pământ// (pământ roșu în găvanele ochilor/ pământ galben pe obraji și nas/ pământ negru prin vene artere)// oare cât să fie/ de când bețivii/ s-au retras la răcoare/ între rădicini” (Plini de pământ). Bețivii lui Marian Boboc formează o adevărată comunitate, o categorie socială tot mai consistentă în vremurile noastre, trăind într-o lume subterană, periferică, tot mai neglijată de autorități (nu degeaba țara noastră ocupă un loc fruntaș în UE privind consumul de alcool pe cap de locuitor).

La nivelul discursului, poemele lui Marian Boboc se caracterizează atât prin inventivitatea situațiilor, cât și printr-o simplitate a expresiei, poetul izbutind, prin mijloace relativ puține, să contureze un univers aparte, specific, impresionant și singular. Poetul nu e un vânător de metafore, imaginația și ironia ținând loc discursului pretențios. Nu lipsesc întorsăturile de sens, răsturnările de situații, marea izbândă a autorului constând în această convertire a banalului în poematic, nu rareori, la nivel semnificativ, atingând sublimul: ”și au băut până au devenit insecte/ în chilimbarul alcoolului” (O zi de toată isprava); ”frumoase erau bețiile lor// mai ales când/ bețivii pitici se plimbau/ pe picioroange uriașe/ atingând cu frunțile lor/ tălpile crăpate ale sfinților” (Tălpile crăpate ale sfinților); ”ferească-te Dumnezeu de/ plânsul bețivilor/ de hohotele lor pline/ de cioburi” (Bețivi înlăcrimați); ”văzuți din ceruri/ par niște condamnați/ la decapitare/ cu gâtul de lebădă/ pe butucul gâdelui” (Spirtul negru). Inserate în poveștile despre bețivi și strada lor, întâlnești adesea versuri, secvențe, imagini de mare originalitate, poetul fiind un căutător de nuanțe, de gesturi cu surprinzătoare semnificații: ”în rostirea lor” (a soțiilor bețivilor), ”se simte un doliu absolut/ o tristețe metilică” (Femeile bețivilor); ”inima mea/ e în formă de frig” (Iarna bețivilor); văzuți de departe, cu sticla în mână, bețivii par ”alchimiști în căutarea formei de aur” (Bețivii la cumpărături) etc.

Fiecare volum semnat de Marian Boboc e un răgaz de mirare, edificiu poetic prilejuit de felii crude de realitate, ticluit din cuvinte simple, de toate zilele, având darul, dincolo de deliciul lecturii, să ne întoarcă spre acea față a realității pe care, din comoditate, dezinteres ori falsă pudoare, cei mai mulți dintre noi o ignorăm sau o negăm chiar.

Ladislau DARADICI („Revista română pentru literatură și artă”, nr. 2/ decembrie 2021

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.