09.05.2022, 18:48:15 | 0 comentarii | 924 vizualizari
Gilbert Danco vă prezintă: Noua Sfântă Treime: Capital, Producție, Profit
![]() Articole de acelasi autor
de Gilbert DANCO
• In memoriam Claude Karnoouh
O întâlnire (personală și timpurie) cu gândirea critică
Fac parte din generația acelor români care au fost școliți, înjumătățit, înainte și după faimoșii ani 1990. Noi am trecut acum, unii chiar bine, de vârsta de 40 de ani. În ceea ce mă privește, abia împlinisem 18 ani când, la începutul anilor '90, fusesem admis la facultatea clujeană de filosofie. Asemenea colegilor mei (e riscant să emiți afirmații universale, dar aici nu cred să existe excepții) sufeream de boala deopotrivă psihică și culturală pe care am numit-o mirajul Occidentului. Pe-atunci rețineam doar unul dintre sensurile figurative ale termenului miraj: „atracție irezistibilă”. Era firesc, pentru că eram tineri, curioși, dornici de o aventură pe care o știam doar din povești mai mult sau mai puțin adevărate: o naivitate pe care și astăzi mi-o justific prin intermediul determinismului cultural. Am descoperit relativ repede și celălalt sens al termenului despre care vorbeam: „imagine înșelătoare”. Am descoperit relativ repede acest al doilea sens figurativ al termenului miraj (pe care l-am asociat Occidentului) datorită întâlnirii cu profesorul Claude Karnoouh care preda, în calitate de visiting professor, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Procesul acestei descoperiri n-a fost deloc ușor pentru că eram deja injectați cu atitudinea de a fi critici în sens strict negativ și cu instrumente exclusiv afective față de tot ceea ce înseamnă teorie și practică „de stângaˮ. De fapt, nici nu știam să selectăm forme ale unor astfel de teorii; imaginarul nostru colectiv asocia, automat, tot ceea ce e „de stânga” cu dictatura comunistă, așa cum s-a petrecut ea în România. Dacă auzeam un astfel de termen, nu mai vorbesc de termenul „marxismˮ, cu toate prefixele pe care le comportă, „neo-ˮ, „post-ˮ…, deveneam, aprioric, imuni, indolenți, refractari. Tragedia socială este asta: și astăzi, după 30 de ani, întâlnim astfel de atitudini resentimentale. Dar unii dintre noi s-au vindecat repede pentru că au avut privilegiul să întâlnească la timp oameni providențiali. Din punctul meu de vedere, anii '90 au constituit, paradoxal aș spune acum, „epoca de aurˮ pentru facultatea clujeană de filosofie (cu excepțiile inerente timpului și moștenirilor sale). Nu e momentul acum să intru în amănunte pe această temă, dar, pentru a-mi continua ideea, aveam posibilitatea, ca studenți, să ne alegem câteva cursuri opționale. Unii dintre noi ne-am orientat și spre „Filosofia criticăˮ, un curs susținut de francezul Claude Karnoouh. Recunosc că motivul acestei opțiuni a fost pentru cei mai mulți dintre noi extrem de naiv: gândeam că un profesor, un cercetător, venit din Occident, ne va explica cum și de ce în Vest curge „lapte și miereˮ. (Încă nu-i cunoșteam textele). Ei, bine, n-a fost așa. Abia aici am învățat că și mai ales cum gândirea critică nu poate fi orientată prin filtrul afectivității spre un trecut de recuzat, cu atât mai puțin spre un trecut colectiv traumatizant, subiectiv și prea apropiat, cât mai ales spre un prezent și spre un viitor determinate istoric[1] pe care, într-o măsură sau alta, le construiești prin implicare civică, intelectuală, artistică… Prin luciditate și printr-un cinism pozitiv; prin exercițiul gândirii care, după cum Claude Karnoouh amintește în nenumărate rânduri, enunță, nu denunță (chiar dacă aceste enunțuri nu sunt convenabile discursurilor oficiale[2]). De altfel, în cartea sa „Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973-2007ˮ citim: „Or, înainte de a schimba lumea, așa cum ne îndemna odată Marx – dacă aceasta este, în ultimă instanță, apogeul muncii gândirii și dorința noastră – trebuie mai înainte de toate și cu necesitate s-o înțelegem, iar nu să ne comportăm ca niște papagali cu diplomă și bine dresați, cum sunt marxiștii de salon sau soldățeii democrației liberale, care rumegă și toarnă cu repetiție aceeași gândire-de-a-gata pe la tot felul de colocvii, unul mai găunos ca altul[3]ˮ.
Intelectualii români față cu reacțiunea România imediat-postdecembristă nu a fost gri doar datorită degringoladei produse de trecerea violentă de la un regim politic la aproape-altul, nu doar datorită situațiilor incerte din punct de vedere economic sau a peisajelor rurale și urbane dezumaniza(n)te, ci și, sau mai ales, datorită modalităților în care s-au situat intelectualii români (cu aere de celebrități) față de contextul social, cultural, de atunci. Nicio diferență față de marea parte a proaspetei studențimi ( de care vorbeam, biografic, adineaori) sau față de a românilor care se trezeau muncind într-o întreprindere cu viitor incert. Aceste aspecte n-au scăpat ochiului critic al lui Claude Karnoouh, cu atât mai mult cu cât el privea de mulți ani (din anii '70) comportamentul colectiv românesc. A dedicat multe analize acestui fenomen, în articole, eseuri, interviuri, dar prefer să selectez în acest sens un pasaj din romanul său – „Autoportretul adolescentului îmbătrânindˮ[4]. Mai întâi însă, vreau să fac următoarele precizări, pentru că nu întâmplător recurg la o astfel de selecție: În primul rând, consider discursul artistic mult mai viu, mai aproape de cele ce s-au întâmplat, se întâmplă sau se pot întâmpla. În al doilea rând, profit de o „metodăˮ de explicitare pe care însuși Claude Karnoouh o utilizează în eseurile sale: rar citești un eseu de-al său în care să nu găsești analogii directe cu anumite opere de artă, de la literatură, trecând prin toate speciile artelor, până la cinematografie. Pentru a fi corect, trebuie să amintesc faptul că Heidegger este cel care evidențiază acest fenomen al dezvăluirii prin opera de artă, atunci când în „Originea operei de artăˮ utilizează termenii „pământˮ și „lumeˮ pentru revelarea unui adevăr al timpului și al spațiului epocii în care opera a fost compusă/construită[5]. Citez abia acum pasajul cu pricina din romanul lui Claude Karnoouh: „La universitate, colegii săi se lamentau cu privire la sfârșitul valorilor culturale, fără să înțeleagă că acest sfârșit se citea nu departe, sub ochii lor, pe străzile Orașului. Doriseră ca regimul comunist să cadă, cel puțin asta le spuneau vizitatorilor veniți din țările ooccidentale, sperând și în abundența materială, și într-o viață care să se ordoneze în jurul vechilor valori, de mult timp părăsite în Vest, în jurul avânturilor spre lectură, teatru, operă, concerte de muzică clasică. Asăzi ei constatau descumpăniți triumful pop-rock-ului. Nu înțeleseseră că regimul comunist, prin cultul său naiv și criminal pentru triumful tehnologic, cu respectul pentru buna-cuviință mic-burgheză, pentru valorile patriotarde, îi protejase de nihilismul occidental. Subjugați de propaganda comunistă, nu văzuseră nimic, nu înțeleseseră nimic din mutațiile petrecute în Occident de patruzeci de ani; pentru ei, postmodernismul, triumful tehnologiei, nu era decât un moft suplimentar de agățat în rastelul gândirii gata confecționate de import, cu care își hrăneau visele moraliste, fără a sesiza că banii și obiectele deveniseră modul de viață al tuturor și singurul destin oferit omului contemporan. Cu atât mai rău. Ceaușescu fusese asasinat legal, dar nu democrația politică și socială îl înlocuise. Cultului personalității unui personaj, ajuns cu trecerea anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituisiră gesticulațiile dezordonate ale politicienilor și intelectualilor sau mai precis ale pretinșilor intelectuali neputincioși și ridicoli sau imaginile personajelor din foiletoanele americane. Astăzi idolii tineretului se numeau Michael Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone, Madona; împreună, formau personajele noului mit mondial, cel al violenței și al sexului, pus în serviciul banilor și al corupției. Acești bravi profesori participau și ei la dansul macabru al profitului, dar n-o știau. Nu vedeau încă faptul că noile generații de birocrați universitari nu mai aveau drept orizont exercițiile formale de gândire și multiplele sale jocuri intelectuale, dar că, agățați de telefonul lor mobil, cu ochii țintă la e-mailuri, ei voiau să trăiască precum niște businessmen și, pentru a se pregăti, accelerau barbaria managementuluiˮ. În acest text, identific o frescă a peisajului intelectual românesc imediat-postdecembrist, una dintre cele mai fidele. Nu conta ce se întâmpla în țară atâta timp cât „curgea” o bursă sau o vizită în străinătate. De unde gândire critică, de unde filosofie politică matură în acea perioadă a României? De fapt, rădăcinile acestor atitudini politice servile sau, în cel mai bun caz, ignorante, ale intelectualilor români trebuie căutate cu câteva decenii în urmă. Să ne amintim de mișcările muncitorești din România comunistă: Lupeni '77 și Brașov '87. Nici un intelectual român nu a sprijinit, fie și într-o manieră subtilă, aceste mișcări. Dimpotrivă… Iar când a venit vremea rușinii și a (auto)justificărilor, după decembrie '89, ei au inventat hilarul concept de „rezistență prin cultură”. Au reușit să păcălească mulți cititori prin această invenție, drept pentru care și-au vândut fără probleme cărțile, au avut acces la funcții importante în cadrul instituțiilor culturale și politice și chiar la un scaun de „guru” în studiourile de televiziune de unde transmiteau mesaje înțelepte poporului needucat. Mai mult, au ajuns reperul moral al românității democratice, oameni care îți arată acuzator degetul dacă se întâmplă ca tu să-ți fi dezvoltat o conștiință civică diferită de a lor – ei, deținătorii adevărului politic absolut. Slujul pe care îl fac puterii și Vestului ar fi o atitudine a „celor care înțeleg cum merg treburile”. Și astăzi, mai ales în preajma scrutinelor electorale, o mare parte din acești intelectuali români „de rasă” sunt aspri cu oamenii în general, dar nu și cu oamenii puterii. Revenind, era dificil pentru generația de studenți de atunci să găsească repere solide printre universitarii vremii. Într-un fel, acesta e un tribut pe care trebuie să-l plătești istoriei în astfel de contexte. Nu știu în ce măsură s-a întâmplat la fel în celelalte țări care au ieșit din blocul sovietic, dar, analizând efectele vizibile de acum, am sentimentul că românii s-au mobilizat mai anevoie. După treizeci de ani ne-am fi așteptat la schimbări mai profunde, însă această așteptare ratată nu ne împiedică să recunoaștem și manifestări mature, lucide ale gândirii unor intelectuali formați după '90. O bună parte dintre ei au interacționat, într-un fel sau altul, cu gândirea critică a lui Claude Karnoouh și, ceva mai târziu, cu studenții săi deveniți acum profesori, scriitori, jurnaliști.
Zeul-Capital sau Zeul-Producție[6] Diagnosticul pe care Claude Karnoouh îl așează pe fața societăților postcomuniste este simplu, corect și edit: orbirea bruscă în fața hedonismului consumatorist. Spre deosebire de discursurile medicinei, acest diagnostic nu poate fi de natură benignă sau malignă. Vorbim despre un diagnostic cultural pe care îl sorbim, cu toții, din ochi. El funcționa de mult timp în societățile vestice la care râvneam cândva în tăcere. Problema e în altă parte: noi am adoptat acest diagnostic fără discernământ, ca pe un dar minunat pe care ni-l oferă lumea „de-afară”ca și cum nimic din ceea ce s-a întâmplat în partea noastră de lume n-ar fi admisibil. Cultura occidentală trecuse deja de la moartea subiectului la supremația obiectului. Jean Baudrillard a explicat pe îndelete aceste mutații culturale. Se pare că istoria subiectului a luat sfârșit. El și-a debordat propria schemă în următoarea direcție: în sine – pentru sine – pentru celălalt – în anonim. Această fază ultimă a schemei sale (care stă sub semnul anonimului) caracterizează în modul cel mai vădit faza reproductibilității tehnice, faza „supremației obiectelor” ce culminează în producția de gadget-uri – obiecte care își depășesc cu mult scopul funcțional și care au scopul suprem să distreze. Desublimarea rațiunii coincide în această fază a tehnologiei cu sublimarea sensibilității unui receptor pasiv care se lasă (nu este!) preocupat. Tot acest delir al obiectelor impune o estetizare de ansamblu a experienței cotidiene. Ceea ce a căutat cu atâtea eforturi subiectul, a realizat obiectul în numai câteva decenii, Astfel se împlinește logos‑ul lui techné, limbajul suveran al obiectelor, impersonalitatea actului de re-producție: ek-staza formelor estetice, hipercomoditatea, obligativitatea consumului; pe scurt – „eliberarea de sine” prin dependența de obiecte. Suprema fericire – inconștiența. „Dacă vreme de veacuri – afirmă Baudrillard în Sistemul obiectelor[7] - oamenii supraviețuiau acestora prin generații succesive și într-un decor stabil, actualmente avem de-a face cu generații întregi de obiecte ce se succed într-un ritm accelerat într-o singură existență individuală”. Iar creditul, „ca un fel de cadou al ordinei de producție”, va genera următorul proces: aflate în fața noastră, obiectele „au deja un an de viață; pentru că ultima rată o vom plăti la anul, când un nou model le va înlocui”, în timp ce cumpărătorul (subiectul sedus) „va căuta o consolare psihologică prin cumpărarea pe credit a unui alt obiect”. Uzarea și perfecționarea sunt un propriu al obiectelor. Reproductibilitatea a devenit astfel o forță în sine, una care constrânge să cumperi sau să fii eliminat, să-ți trăiești viitorul în prezent sau să devii exilatul istoriei. Dacă nu ții pasul, devii piesă de muzeu; vei fi inactual, comemorat (vezi cazul triburilor așa-zis primitive care stârnesc curiozitatea spectatorilor occidentali) ori uitat. În această concurență complexă, banul devine reperul oricărei valori. Ești artist, tehnocrat, star, chiar și cercetător, numai dacă ești cumpărat. Exiști numai dacă te vinzi. Te vinzi dacă distrezi. În nenumărate rânduri Claude Karnoouh amintește în acest sens exemplul extrem al lui Piero Manzoni cu a sa Artist' Shit lângă care adaugă ironic într-un interviu acordat lui Aurelian Giugăl[8]: „Capitalismul e capabil să transforme orice în bani. Această operă a costat Muzeul Pompidou 5 milioane de franci (cca. 1-1,2 milioane de euro). Pentru o cutie de conserve cu rahat înăuntru mi se pare o demonstrație foarte bună pentru a sublinia una din caracteristicile capitalismului. Henry Miller era tot pe acolo când spunea în „Primăvara neagră”: Când rahatul se va plăti în aur, curul proletarilor nu va mai fi al lor”. Tot acest hedonism înlocuiește noul cu șocul de scurtă durată; un tip de estetizare care acoperă existența cu un voal strălucitor. Nu se întâmplă altceva – observă Vattimo în Societatea transparentă – decât ceea ce Nietzsche desemnase prin „a continua să visezi știind că visezi” („l'idéalisme du rêve”). Procesul de ansamblu al estetizării nu aduce cu sine doar o criză a realității, ci și, sau mai ales, o criză a eticii, manifestată atât în plan social, economic, cât și în plan politic. În Amurgul datoriei[9], Gilles Lipovetsky sesizează următorul fapt: „În 1991, aproximativ un cardru din două ieșite de pe băncile marilor școli de comerț și de ingineri nu consideră că au vreo obligație de ordin superior față de ceilalți cetățeni sau de a servi interesul general și de a contribui la prosperitatea colectivă”. O asemenea atitudine (cercetarea era făcută acum 30 de ani în statele vestice și ea a invadat din plin zona estică) denotă o dată în plus primatul economicului asupra politicului și socialului ce caracterizează gândirea capitalistă și avansează un individualism excentric, deși semnale împotriva acestui tip de privilegiere n-au încetat să răzbată din partea analiștilor lucizi. Claude Karnoouh a dedicat multe eseuri pe această temă. Căci, în epoca reproductibilității actuale susținută necondiționat de spiritul capitalismului, techné nu este numai „altul” natrii, physis-ului, ci, mai mult, între acestea două (techné și physis) se instaurează un raport de excludere unilaterală în care punctul forte stă de partea tehnicii.Este vorba, bineînțeles, despre efectele ecologice alarmante ale unei tehnici greu de controlat din cauza substanțialelor profituri economice pe care această tehnologie le aduce marilor firme sau diferitelor guverne. Filosofia, ca de obicei, explică mai profund aceste aspecte ale culturii. Am trecut, cum bine punctează Gianni Vattimo în „Sfârșitul modernitățiiˮ, de la cultura monumentală la cultura ornamentală sau, în alt limbaj, care, desigur, nu are de-a face cu vreo ierarhizare sexistă, de la cultura masculină la cultura feminină. Esteticul primează acum. Dar aici trebuie să fim atenți: așa cum raționalitatea culturii tradiționale a născut monștri (marile culturi au produs marile războaie), estetica culturii actuale naște meduze (suntem împietriți în fața multitudinii obiectelor care ne înconjoară). Această estetizare globală, din punct de vedere politic, ne transportă în „societatea spectacoluluiˮ. Ne-a avertizat Guy Debord[10] încă din anul 1967 asupra acestor aspecte: „Spectacolul este visul urât al societății moderne încătușate, care nu e, în cele din urmă, decât expresia dorinței sale de a dormi. Spectacolul e paznicul acestui somnˮ. Din păcate, are dreptate Guy Debord, politica actuală e spectacol, nicidecum artă sau știință de a gospodări. Mai grav, spectacolul e consumat mai abitir decât politica. Claude Karnoouh demonstrează aplicat această idee: „dacă românii n-au uitat avantajele regimului comunist (locuri de muncă, vacanțe asigurate, prestații sanitare de nivel mediu, însă accesibile tuturor, educație și învățământ gratuite și generalizate), nu vor uita prea curând nici gustul societății de consum generalizat și al hedonismului dominant al culturii pop-rock (70 000 de participanți au fost înregistrați,de pildă, la concertul trupei AC/DC de la București, din mai 2010, și doar 45 000 de manifestanți reușiseră să adune sindicatele, cu câteva zile în urmă, în Piața Victoriei, pentru a protesta împotriva tăierilor din salarii și din pensii)[11]ˮ.
Vestul și (r)Estul Am observat, citind eseurile și cărțile lui Claude Karnoouh, dar și din discuțiile noastre personale, faptul că el folosește mult statusul țărilor din Est ca un mijloc pentru a critica politica hegemonică venită din țările vestice. Mai mult, suspectez că aceasta e o metodă a sa de a privi mondialitatea în curs de desfășurare. Evident, nu e o metodă unică pe care el o aplică pentru a enunța acest hegemonism, dar o întâlnim în multe dintre eseurile sale. Trebuie să fim atenți cu afirmațiile politice ale lui Claude Karnoouh pentru că ele sunt, de multe ori, provocatoare. Uneori le poți accepta imediat, alteori te gândești dacă pot sau nu să fie viabile. Spre exemplu, poți să fii de acord din prima cu criticile pe care Claude Karnoouh le aduce slujului făcut de guvernele țărilor „mici” în fața forurilor Uniunii Europene sau în fața NATO pentru simplul fapt că aceste organisme politice sau militare se numesc Uniunea Europeană sau NATO. Ca și cum numele, doar numele, reprezintă reperul absolut al acțiunilor politice: un sofism, desigur - sofismul autorității. Să ne amintim cât de protectoare (?!) a fost Uniunea Europeană cu România mulți ani de zile când producătorii români nu-și puteau vinde produsele în market-urile europene care funcționau fără probleme pe teritoriul țării noastre. Și exemplele pot continua... Dar, revenind la afirmațiile politice provocatoare ale lui Claude Karnoouh, să avem în vedere și una care te neliniștește și care răspunde la întrebarea „De ce să mai votăm?ˮ. Atât în „Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic” cât și într-un interviu din „Conversații în amurg” întâlnim scepticismul autorului în ceea ce privește eficiența votului în statele democratice, în condițiile spectacolului politic actual. E vorba despre o poziție discutabilă pentru că putem aduce în egală măsură argumente pro și contra. În primul volum amintit mai sus Claude Karnoouh operează o asociere categorică: „Câtă dreptate avea Coluche când spunea, cu zeflemeaua-i fără pereche: Dacă votul ar mai folosi la ceva, de mult ar fi fost interzis!”. Autorul continuă imediat mai departe: „Atunci când poporul va înțelege că trebuie să delegitimeze prin absenteism masiv acest spectacol electoral, va începe poate reînnoirea vieții noastre politice”[12]. E greu de presupus că o astfel de înțelegere va fi posibilă atâta timp cât ceea ce ne antrenează în exercițiul electoral este spectacolul, nu gândirea critică. În al doilea volum amintit[13], Claude Karnoouh crede că doar votul direct în comunitățile mici mai are rost. E-adevărat că rezultatele voturilor favorizează, alternativ, partidele care își împart suspect puterea, dar rămâne deschisă problema eficienței sau ineficienței acestei practici politice. Oricum, analizele lui Claude Karnoouh asupra exercițiului politic actual sunt incomode pentru actorii puterii (din punctul de vedere al criticii) și îmi pare că sunt sumbre (din punct de vedere proiectiv). Mă explic: El vede într-un fel propriu relațiile tensionate dintre Est și Vest, mai ales dintre Rusia și S.U.A., răsturnând percepția comună, mediatică, asupra acestor interacțiuni. Astfel, în „Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune”[14] citim: „Azi, puterea rusă încarnată de Putin demonstrează încă o dată că ura față de Rusia este mai puțin legată de tipul de regim politic din această țară și mult mai mult de existența ei ca putere pe scena mondială, ca putere ce blochează expansiunea Occidentului spre Est, spre Caucaz”. Și ceva mai departe: „Ceea ce Occidentul nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă este că, în pofida unei tehnologii de vârf și a unei puteri economice non-neglijabile, Rusia lui Putin a păstrat o trăsătură caracteristică și esențială din concepția tradițională despre putere a gândirii politice rusești, anume că politicul domină pe socius în detrimentul economicului”. Din punct de vedere proiectiv, atitudinea experimentată prin studii și prin acțiuni de către Claude Karnoouh este îngrijorătoare. În volumul abia amintit, el mărturisește: „După o viață întreagă de entuziasm militant pentru o posibilă schimbare a timpurilor, acum, când nu sunt prea departe de sfârșitul vieții mele, spun: nu există viitor. Umanitatea este condamnată”[15]. E greu de presupus cât adevăr conține această, să-i zicem, previziune a sa, mai ales că, în general, mesajul lui Claude Karnoouh derivă din imperativul adresat oamenilor de stânga, cu precădere intelectualilor, de a trece de la reflecție la acțiune, cu toate riscurile pe care le comportă o astfel de manifestare. Deocamdată, prefer să rețin acest mesaj.
[1] Cred că limbajul heideggerian surprinde perfect o astfel de atitudine faţă de istorie, fie ea chiar şi istorie personală: nu în sensul lui Ueberwindung (a lăsa ceva în urmă ca dăunător, rău făcut, eronat), ci în sensul lui Verwindung („o depăşire care este, în realitate, o recunoaştere de apartenenţăˮ, cum a tradus Gianni Vattimo termenul în „Sfîrşitul modernităţiiˮ) [2] În prefaţă la prima ediţie românească a volumului „Adio diferenţei.Eseu asupra modernităţii tîrziiˮ (Editura Dacia, Cluj˗Napoca, 1994), Claude Karnoouh avertizează cititorul: „... nu încetez să enunţ (nu să denunţ) banalitatea terifiantă a lucrurilor şi evenimentelor, aşa cum se lasă ele privite în realitatea lor cotidiană, fără a confunda voinţa de a face cu putinţa de a face. Confuzie care i˗a făcut pe comunişti să comită crime cu conştiinţa împăcată că schimbă popoarele „spre binele lorˮ. Unii au ştiut încă de pe atunci că infernul e pavat cu cele mai bune intenţiiˮ. A doua ediţie a cărţii a apărut în 2001 la Editura Idea Design & Print (Cluj˗Napoca). Pasajul e reluat de către autor în „Pentru o genealogie a globalizării – Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acţiuneˮ, p.307, Alexandria Publishing House, 2016, dovadă că a rămas fidel acestui principiu al gândirii critice. [3] Idea Design& Print, p.358, Cluj-Napoca, traducere de Teodora Dumitru. [4] Publicat, în limba română, la Editura Adenium, Iaşi, 2015; în limba franceză – „Autoportrait d`un adolescent vieillisantˮ, Edition du Présent Littéraire, Arad, 2012. Despre acest roman m-am pronunţat în revista „Tribunaˮ, Cluj-Napoca, 16-30 septembrie 2016 – „România postdecembristă şi mirajul iubiriiˮ [5] Martin Heidegger – „Originea operei de artăˮ, Editura Humanitas, 1995: „Physis pune în lumină totodată acel ceva pe care şi în care omul îşi întemeiază locuirea sa. Noi numim acel ceva – pământul (Erdei). Ceea ce spune acest cuvânt nu trebuie confundat nici cu reprezentarea unei mase material aşezate în straturi şi nici cu reprezentarea, doar astronomică, a unei planete. Pământul este locul în care deschiderea readăposteşte ca atare tot ceea ce se deschide (p.66) şi: „Ce anume ex-pune opera ca operă? Înălţându-se în sine, opera deschide o lume şi o păstrează pe aceasta într-o permanenţă suverană. A fi operă înseamnă a ex-pune o lumeˮ (p.68). [6] Împrumut termenii din excepţionala carte a lui Alexandru Polgár – „Diferenţa dintre conceptual de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granelˮ, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2013. Alexandru Polgár face parte din generaţia filosofiei clujene formată în anii '90. [7] Editura Echinox, Cluj, 1996 (p.104), traducere de Horia Lazăr. [8] „Mic interviu de toamnă târzie”, publicat mai întâi în „Argumente și fapte”, 27 mai 2016 și preluat în cartea „Conversații la amurg. Aurelian Giugăl&Dan Neumann în dialog cu Claude Karnoouh”, p.77, Alexandria Publishing House, 2017. [9] Editura Babel, Bucureşti, 1996, (p.171), traducere de Victor-Dinu Vlădulescu. [10] „Societatea spectacoluluiˮ, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 1998, traducere de Ciprian Mihali şi Radu Stoenescu. [11] Claude Karnoouh – „Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politicˮ, p.321, Alexandria Publishing House, 2014, traducere de Teodora Dumitru. [12] op.cit., p.271. [13] op.cit., p.53, „Cu Claude Karnoouh despre votul din democrațiile reprezentative – Aurelian Giugăl, Alexandru Hânțari. [14] Alexandria Publishing House, 2016, p.138. [15] p.204. Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii ![]() Rame click - comandă online! ![]() Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! ![]() Steaguri publicitare - click pentru a comanda! ![]() Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Alege să o susții! ![]() Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Newsletter
|