• Publicat în revista „Şantier social-literar” (3 decembrie 1933):

La început a fost liniște de sat bigot. Adică, la început, de industrie și viață grea. E chiar un veac de-atunci. Aproape de vremea lui Iancu din munții cei păduroși ai Apusenilor. Valea Jiului nu era o noțiune industrială, precum este astăzi, ci una pur geografică: o așezare desfătătoare la poalele Parângului. Și mai era o expresie etnică: cuib de țărani români momârlani.

 

Azi - după un secol - parcă și topografia s-a schimbat. În orice caz, nu mai sunt pădurile cele virgine și strămoșești. Despre vechiul element etnic aproape nici să nu mai vorbești de el. Momârlanii dispar, și nu e târzie vremea când vor pieri de-a binelea.

Momârlanii ăștia au fost vechii băștinași, cu rădăcini directe, spune Istoria, din coasta dacilor strămoși. Și s-au menținut ei, veacuri de-a rândul, oameni liberi. Nici o urgie cotropitoare n-a fost în stare să-i scoată din locuri și obiceiuri.

Niciuna? Vorba vine!

Când, în 1840, s-au descoperit zăcămintele de cărbuni din Valea lor, soarta le-a fost pecetluită. Iscoditori din crăiasca împărăție au apărut atunci și i-au gonit. Nu cu cnutul, dar cu aurul. Le-au cumpărat cu bani peșin moșioarele neîntabulate la Domnie, le-au vărsat în căciuli grei pumni de aur… și astfel Valea a rămas liberă de primitivii țarinilor, pentru ca să cultive ei apoi, sub pavăza de aur a capitalismului, pe primitivii subpământului negru. Mai târzior, încet-încet, pe măsură ce capitalismul triumfător înainta în șuier de locomotive pe drumuri de fier croite și bătute pentru întâia oară; și pe măsură ce noi guri de galerii se deschideau pentru a umple cu combustibil mult - tot mai mult - pântecul nevoilor marii împărății, vecinii săteni momârlani s-au putut despărți de furnale și coșuri imense, s-au înfundat în munți nepătrunși, unde trăiesc și azi fericită viață primitivă. Sunt înșirați din pasul Jiului, de la Surduc la Livezeni, pe vârful Carpaților până spre Severin, numai pe creștet, unde nu pătrunde decât vulturul.

Îi vezi, câteodată, pe acești momârlani, Duminica pe la târguri, chiar la Petroșani, coborând nespus de gravi de pe drumurile de munte, și parcă sunt o arătare din altă lume. Umblă numai călări, pe cai pitici, dar robuști. Nici în oraș, în piața Prea Sfintei primării nu coboară!

Nu sunt umili. Ba, dimpotrivă, sunt mândri. Și chipeși, și tunși în față cu părul à la Bubikoff, iar pletele la spate atârnă lungi și frumoase, ca-n icoanele cu vechi ctitori de biserici.

Iar femeile lor sunt o minune de frumusețe! Nici ele nu merg altfel decât călare, și călare bărbătește. Poartă toate pe cap un fel de maramă, dar imens de mare și de atâtea ori împăturită, încât parcă ar fi o plapumă căzută din cer. Și toate, chiar cele bătrâne, sunt nespus de frumoase. Dar momârlancele și momârlanii ăștia sunt simple viziuni. Țin de domeniul istoriei Văii Jiului. Dacă cineva s-ar încumeta să le studieze viața, ar trebui să se ducă la ei, în vârf de munți. Ar afla pe-acolo lucruri interesante. Spre pildă că, izolați cum au fost, mulți au scăpat de călărie, de războiul mondial, și că tare târziu au aflat de unirea lor cu… patria mamă. Și ar mai afla cercetătorul că oamenii ăștia trăiesc acolo izolați chiar între ei înșiși; că locuințele lor sunt departe una de alta cale de kilometri; că se împreună între ei, se „căsătoresc” fără stavilă de „morală” și rubedenie, și că, în curând, va dispărea cea mai interesantă, cea mai curioasă ramură din vechii Daci…Da. Au pierit momârlanii. Dar au crescut și s-au înmulțit MINERII. Proletarii și Șantierul…

Astăzi, șantierul acesta e imens. Se întinde pe zeci de kilometri și cuprinde șase localități, șase așezări de mineri. Petroșanii sunt centrul lor. Aici sunt conducătorii șantierului, autoritățile principale, în special cele represive - și inima robilor pe șantier. Totuși, steaua Petroșanilor a început să apună. Tehnic, azi are întâietate Petrila - cale de 3 kilometri -, unde s-a instalat o imensă uzină de brichete care a înlocuit multe brațe de mineri. Din punct de vedere social, întâietatea a trecut de partea Vulcanului, care e plin de șomeri și tragedii, iar, din punct de vedere istoric, celebritatea o au Lupenii, de când cu măcelul din zorile roșii ale acelui dramatic 6 August 1929…

Bazinul acesta carbonifer este departe de ceea ce a fost odată! Cei care i-au cunoscut viața de acum 7-8 ani, aproape că nu-l mai recunosc. Atunci, în primii ani de după măcelul mondial, era aici o viață intensă, o continuă frământare, o prosperitate generală, care se răsfrângea și asupra proletarilor. Douăzeci de mii de muncitori trăiau din sfârtecarea pântecelor pământului acest bogat. O sută de mii de suflete își aveau existența asigurată. Vremurile acelea, când coloniile de mineri vuiau de viață, când din cârciumi țâșneau acorduri de țambale ungurești, când existau chiar șantanuri pe aici - toate sunt de domeniul istoriei.

Astăzi, coloniile sunt triste și pline de șomeri. Criza a făcut ravagii înspăimântătoare, dar este important de știut că lipsa de lucru pe Valea Jiului nu este datorită atât conjuncturii economice nefavorabile, cât perfecționării metodelor de exploatare a cărbunilor și a muncitorilor.

E vorba de RAȚIONALIZARE, metodă ridicată în slăvi de toți economiștii cu savante certificate. Societățile carbonifere din Valea Jiului au introdus, în câțiva ani, în toate minele, mașini ultramoderne. În cele mai multe galerii nu se mai lucrează cu târnăcoape, ci cu sfredele cu aer comprimat. O dihanie de mașină, pe care muncitorul o ține proptită în burtă și pune în mișcare un cuțit de oțel ce înaintează în cărbune ca în cașcaval. Producția e imensă, beneficiile societății sunt tot mai fabuloase. Că după câțiva ani, muncitorul e scos din circulație, din cauza minunatei mașini care, tot zgâlțâindu-se, îi distruge nervii și-i încurcă mațele - asta e altă chestiune…

Cu mașini de-astea și cu altele, societățile din Valea Jiului au realizat recorduri fantastice. Spre pildă, la grupul Petroșani, producția unui miner pe schimb de lucru, în 1920, era de 265 kilograme; în 1928, același miner producea 506 kilograme; în 1931, atinsese cifra record de 737 kilograme în 8 ore de trudă. În felul acesta, producția s-a dublat, s-a triplat, și noi debușeuri disponibile nefiind pentru atâta munte de cărbune, muncitorii au început a fi concediați cu miile. Azi, cu nouă mii de lucrători, întreprinderile scot tot atâta producție cât cu douăzeci de mii…

Latura socială n-a interesat. Capitalul vrea aur, aur cât mai mult, CU ORICE PREȚ, iar autoritatea pusă să vegheze - în teorie - la lungul mers al treburilor colectivității a fost și este permanent absentă. Singura ei manifestare în tragicul proces dintre mașinism și mâna de lucru vânjoasă dar inutilă, stă în carabina jandarmerească… Să poftească robii să murmure! Și mai știe ceva autoritatea. Cunoaște - cine dracu’ i-a băgat-o în cap? - expresia: „la urma lui”. Așa că, cine n-are de lucru, e poftit la urma lui. Genială soluție! Problema șomajului e rezolvată, - căci, desigur, „la urma lui” e de lucru berechet și umblă câinii cu covrigi în coadă.

De altfel, și întreprinderile au fost foarte generoase. De câte ori au concediat grupe mari de muncitori, au dat fiecărui concediat, gratuit, câte un bilet pe calea ferată, pentru orice destinație a vrut proaspătul șomer. Filotimie? Haida de! Frica de tărăboi. Căci, prea mulți șomeri sunt primejdioși pentru „ordinea publică” și pentru tihna grangurilor din consiliile de administrație. Așa că, socoteala a fost bună. Mai bine să ne coste bănet transportul șomerilor pe calea ferată, decât să-i avem aici, în coastă. Să plece, să se ducă dracului unde or vrea, numai să ne lase în pace. Minerii sunt răi la mânie și minele sunt inflamabile.

Dar socoteala asta n-a ieșit întocmai. E adevărat că mulți și-au luat traista în băț, nevasta și copiii după ei - și tare sunt puioși minerii - și-au plecat prin țară. Unde au căutat de lucru pe la alte întreprinderi miniere. La Comănești, la Steidorf, la Arghireș, în Valea Prahovei - pretutindeni. Dar și la minele astea se produsese același proces în mic, ca cel din Valea Jiului pe care o părăsiseră. În alte meserii nu s-au putut plasa. Servitori pe la case și curți boierești au refuzat să devină - minerii sunt firi de oameni mândri -, așa că, după luni de pribegie, au revenit în Valea Jiului. Poate că tot acolo s-o găsi o pâine!

Alții nici n-au plecat din Valea Jiului. Stau și vegetează acolo de 4-5 ani, în mizeria cea mai îngrozitoare. Ajutoare n-au. Nici de la stat, nici de la comună, nici de la societatea care i-a concediat. Cu ce trăiesc, îi mai ajută cei ce lucrează - minerii sunt solidari, îi mai ajută sindicatele lor sau fură câte un sac de cărbune de pe haldă, să-l vândă cu 10 lei pe la negustori.

Cu zece lei, ei trăiesc o zi întreagă. O pâine.

Fură cărbuni? Termenul e foarte relativ. Trebuie să se știe că, pentru mineri, în special pentru cei proveniți din Apuseni, de pe la zăcămintele aurifere - deși oameni buni și cinstiți -, furtul de aur sau cărbune nu constituie, în felul lor de judecată, un delict sau un păcat, ci un drept natural.

Ei au un sentiment puternic al dreptului de proprietate colectivă asupra bogățiilor subsolului. Mai mult, îi consideră hoți pe toți proprietarii minelor. Concepție proudhoniană care, evident, are o străveche justificare…

Dar vorbeam de soarta celor concediați. De la început, unii din ei nici n-au plecat din Valea Jiului. Unde să se ducă? Marea parte sunt mineri în a treia generație, născuți și crescuți în coloniile din Valea Jiului.

Trebuie să se știe că minerii de aici sunt o populație foarte eterogenă. Când s-au deschis minele, în 1840, și pe măsură ce ele s-au dezvoltat, au fost aduși mineri din toate părțile. Pe meleagurile pe care momârlanii le-au părăsit de spaima invaziei capitaliste, s-au instalat mineri de toate națiile, au venit austrieci din Styria, Carintia și chiar din Tirol; cehi, maghiari de la „Băile” din Tisa; nemți de la Buhr; poloni din Galiția; germani de la Anina - Steierdorf (veniți, și ei, cu o generație-n urmă, tot de pe meleaguri străine); români din Maramureș și, mai cu seamă, moți din Apuseni, goniți de la ei de sărăcia și urgia stăpânitorilor localnici. Ba, moții au adus cu ei și viță franceză, plantată în Apuseni de coloniștii din Lorena. (Și azi se mai întâlnesc nume ca Francisc, Filip, Eduard, George, Marton, Ion Lessale, Ion Legrand).

Toată această populație, atât de diferită, unde era să plece? Ea n-are altă patrie decât colonia din Valea Jiului. În special, soarta moților concediați e nespus de tragică. S-o povestim în câteva cuvinte. Ea este un capitol din istoria contemporană. După ce războiul s-a sfârșit și țara a devenit mare, moții s-au înapoiat, voioși, la vechea lor îndeletnicire de căutători de aur. Nici n-aveau altceva mai bun de făcut, căci țara i-a nedreptățit rău, la împroprietărire, iar pădurile au rămas pe seama lui Tischer Mohr. Originala industrie a șteampurilor a reînviat în timp. Dar, curând, veni ofensiva liberalo-averescană asupra țării „dezrobite”.

Și, unul din aspectele acestei tâlhărești politici, a noilor hiene capitaliste, a fost introducerea monopolului explozibilelor. Opera liberalilor. Prin acest monopol, explozibilele s-au scumpit de 4-5 ori mai mult decât prețul normal, în aur, pe orice piață străină. Asta a însemnat, pentru moți, o lovitură de moarte, căci moțul miner întrebuințează, în exploatarea lui auriferă, multă dinamită. Ani de zile, bieții oameni s-au căciulit pe la stăpânire, au venit cu delegații pe la București, s-au dus la Vodă, au protestat, dar zadarnic. Monopolul explozibilelor era o afacere prea bănoasă pentru liberali, ca să poată cântări mai puțin decât existența moților. Moții sunt buni pentru ilustrarea manualelor de școală și pentru floricele presărate în vitejești discursuri rostite sub coada statuii lui Mihai Viteazu... Când, fără explozibile, moții nu mai puteau continua originala lor îndeletnicire de mineri pe cont propriu, șteampurile au amuțit și multe gospodării s-au distrus. S-a lăsat liniște grea pe văile de la Roșia Montană, și mai departe spre Zlatna și Abrud, pe Baia de Criș și Arieș până la poalele Apusenilor. Câteva mii de moți au părăsit glia strămoșească, au vândut ce brumă aveau, și s-au stabilit ca minerii de cărbuni pe Valea Jiului. În câțiva ani s-au proletarizat complet. Au devenit mineri profesioniști. S-au supus. Și-au mâncat tradiția de vechi revoluționari. Sărmanul Amos Frâncul, care muri mai zilele trecute, le-a fost bun și curajos conducător - dar vremurile s-au schimbat. Erau altfel ele pe când trăiau Popa Costan, Horia, Iancu și Catarina cea mai sfântă. Catarina, Doamna noastră, care îngrozise pe grofii lui Față Neagră...

Iar când acești moți plecați de la vetre și stabiliți mineri la Jiu s-au trezit după câțiva ani concediați ca inutili, ce erau să facă? Unde să se ducă: au rămas să împartă amarul cu frații veniți din Styria și Galiția.

Și iac’așa, Valea Jiului e încă plină de șomeri. Orășelul Vulcan e fruntaș! Acum vreo zece ani avea 15.000 de locuitori. Azi pe jumătate. Toate minele din Vulcan, dar absolut toate, s-au închis.

Vulcanul e azi mort. Străzile sunt deșarte. Minerii se vestejesc prin colonii. În fața catedralei, pe drumul principal spre Lupeni, se plimbă grupuri-grupuri și discută. Majoritatea prăvăliilor sunt închise, cu obloanele de lemn de mult trase. Nici un pic de viață. O atmosferă de teroare, de durere mută planează deasupra acestei așezări omenești. Nici cioclii nu mai fac treabă. Se-ndărătnicesc oamenii să trăiască în mizerie? Așa cel puțin ar reuși din această tragi-comică înștiințare lipită pe geamul unui negustor dricar din Petroșani, și valabilă pentru toată regiunea:

Am onoarea a aduce la cunoștința onoratului public din Petroșeni și jur că, luând în considerare criza bântuitoare generală, m-am hotărât a readuce din nou senzațional prețurile la ARTICOLELE FUNEBRE și mă aflu în situația a aranja înmormântări în următoarele clase și cu prețurile de mai jos pentru adulți.

Și urmează lista de prețuri, cu descripții îmbietoare, despre soliditatea coșciugului și frumusețea ornamentelor.

Minerii mor pe capete chiar în vreme de „belșug”. Accidentele îi seceră prin galerii. Dar acum, în timp de șomaj! Acum se înregistrează cele mai diferite mijloace de a scăpa de-o viață ticăloasă. Spre pildă, Ion Ciura, minerul poetului Cotruș, n-a fost inventat de-o imaginație bolnavă. Faptul e autentic, Ion a vrut să scape de mizerie, s-a-ncins cu dinamită la brâu, a legat dinamita cu fir, a dat foc firului și când dinamita a explodat, nici bucățile de carne n-au mai rămas de bietul Ion.

Dese sunt cazurile când mineri șomeri mor în accidente de muncă provocate în „mine pe cont propriu”, create de când e lipsa de lucru. Iată, Fuzossi fusese un miner cu vază. Apoi l-a lovit șomajul. Ca să câștige un ban, începu să sape o galerie clandestină. Scotea de-acolo, cu mijloace rudimentare, un sac de cărbune pe zi, pe care îl vindea în ascuns. Dar când galeria lipsită de abataj susținător se prăbuși, Fuzossi fu înghițit pentru totdeauna. Cu nevasta și copiii.

Sunt și ființe care mor prăjite. În iarna trecută doi copii orfani - tatăl lor miner reușise să forțeze ușile raiului - s-au culcat, într-o noapte, într-un cuptor public, unde plita era destul de caldă. Pe străzile de p-aici sunt cuptoare de pâine unde orice gospodar poate veni să-și coacă pita. Când a doua zi s-a făcut foc la cuptor, a răbufnit la cealaltă extremitate, la cotlon, miros de carne de om prăjit...

Și asfixiați pot muri minerii din Valea Jiului. Sus pe „halde”. Halda este o movilă, un deal format din cărbuni praf aruncați, resturi nefolositoare și de nevândut. În interiorul haldei praful de cărbuni arde permanent. Așa că, până la suprafață, „terenul” haldei e cald. Aici vin cei mai nevolnici, cei mai nenorociți dintre șomeri și își fac bordeie.

În bordeiele acestea, găuri pentru troglodiți, se intră pe brânci și nu se poate sta decât culcat sau pe vine. Unii mor asfixiați în somn, din gazele emanate din focul de sub ei.

Desigur, puțini sunt șomerii pe care mizeria a reușit să-i îndobitocească în așa hal încât să se retragă la halde. Dar, oricum, se găsesc. Și, evident, numai iarna, când căldura subsolului haldei îi atrage.

Acum cavernele astea de pe halde sunt pustii, dar anul trecut, când le-am vizitat în plină iarnă, erau locuite. Am găsit atunci în una din ele un om gol, grozav de murdar și bărbos. Când m-am apropiat de gura bordeiului său, m-a întâmpinat cu vorbe bolborosite și pietre. Am fugit. Nu atât de teamă, cât de rușine că trăiesc și văd astfel de sălbăticii.

„BUN NOROC!” este urarea minerilor. Ei nu spun niciodată „bună ziua!”. Spun „bun noroc!”, se salută între ei când se întâlnesc prin galerii; „bun noroc!” îți spun și când te-au întâlnit pe drum. De bună seamă că urarea asta au învățat-o și o repetă de frica accidentelor din mină. O găsești în toate cântecele lor. Căci au și ei cântece. Și dintre toate, „Imnul minerilor” e cel mai expresiv, și cel mai dureros. E imnul muncii deznădăjduite.

O melodie sfâșietoare, creată din simfonia pasului de miner obosit, răsună pe Vale când grupuri de robi se tânguiesc cu glas de revoltă:

„Și când târziu, cu pași trudiți,

Ieșim din mină obosiți,

Ne doare că-n lumina sa

Pământul ține-o lume rea”.

În cântecul acesta ei blestemă lumea cea rea și-și urlă dorul după soare. Lumină! Li-i dor de lumina pe care le-o fură adâncul pământului negru.

Poate de-aceea, când moare un miner, tovarășii săi îi aruncă în groapă o lampă aprinsă, lampă de mine. Barem după moarte să aibă parte de lumină.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.