Meritele acțiunilor minerești de dinaintea furtunii (revolta propriu-zisă)

le pot sintetiza astfel:

- au trezit spiritul solidarității sociale și anticomuniste;

- au conștientizat pe cei capabili de a organiza și conduce;

- au rupt lanțurile fricii și supunerii oarbe;

- au stimulat dorința spiritului de dreptate;

- au permis motivarea, inițierea și luarea de acțiuni conștiente și organizate;

- au permis tragerea de învățăminte în sensul lărgirii spectrului revendicativ, al tehnicilor de coordonare și organizare, dar în special al atragerii și participării la actul revendicativ și anticomunist a majorității minerilor și chiar a unei părți însemnate a cetățenilor din Valea Jiului.

 

Ce am aflat, ce am făcut și ce gânduri

m-au frământat în zilele de 1 și 2 august 1977

După cum bine se cunoaște, în acea perioadă Valea Jiului era o zonă monoindustrială cu 10 exploatări de cărbune (Dâlja, Petrila, Lonea, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroșeni, Lupeni, Bărbăteni și Uricani) și două preparații semnificative de spălare a cărbunelui (la Lupeni și Coroiești), excepție Fabrica de fire și fibre sintetice (Viscoza) din Lupeni. Prin urmare, toată bunăstarea întregii populații a Văii Jiului depindea de rezultatele activității din minerit.

În data de 1 august 1977 s-a zvonit și în orașul Vulcan, unde locuiam cu familia, că unii muncitori mineri mai în vârsta de la exploatările miniere din Aninoasa și Lupeni erau nemulțumiți de intrarea în vigoare a Legii nr. 3/1977 care limita drepturile celor pensionați cu drept de muncă, cerând explicații conducătorilor. Curios, înainte de prânzul acelei zile de 1 august 1977, m-am deplasat în orașul Lupeni pentru a afla mai multe „la fața locului”. La Lupeni, timp de câteva ore de discuții cu diverși cetățeni care lucrau la mina din Lupeni, am aflat că, într-adevăr, unii pensionari cu gradul III de muncă, adunați în grupuri mici, au cerut explicații contabilului-șef despre aplicarea prevederilor acelui act normativ (Legea 3/ 1977) și neprimind niciun răspuns, discutau să se formeze o delegație care să meargă la București pentru a cere explicații (idee rea, mi-am spus eu în gând). În aceeași zi am revenit acasă, în Vulcan, luând hotărârea să nu mă prezint la serviciu în schimbul III, la mina Paroșeni, care începea cu ora 22:00. În noaptea de 1-2 august 1977 nu am dormit mai deloc, gândind la diferite scenarii și modalități de organizare și extindere în toată Valea Jiului a unei adevărate revolte, la care să participe majoritatea minerilor din exploatările miniere, să fie atrasă de partea noastră și o parte din populație, și prin care să se exprime și să se revendice mult mai multe drepturi care să vizeze un fel de combinație dintre nemulțumirile minerilor și a întregii populații din Valea Jiului.

A doua zi, 2 august 1977, înainte de prânz am revenit la Lupeni. Aici l-am întâlnit și pe unul dintre prietenii mei, Gheorghe Maniliuc (miner la mina Aninoasa), stând de vorbă cu un alt miner de la mina Uricani. Toți trei am observat că lucrurile au luat o mică amploare la mina Lupeni. Epicentrul acelei rezmerițe era poarta nr. 2 a minei Lupeni, unde porțile erau deschise și pe ghereta portarului a fost instalată o stație de amplificare cu microfon, la care s-au perindat mai mulți vorbitori, muncitori de la mina Lupeni, dar și activiști locali de partid, inclusiv Constantin Băbălău, ministrul minelor și geologiei. Din cauza faptului că de la microfon se auzea tot ce se vorbea și în centrul orașului Lupeni, aflat la o distanță mică de poarta nr. 2 a minei, au apărut la acea poartă mai mulți cetățeni ai orașului Lupeni, inclusiv femei și copii, și bineînțeles eu împreună cu cei doi ortaci mineri. Cam în jurul orei 14:00 a apărut și Ilie Verdeț, secretar al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) și viceprim-ministru al Guvernului din România, care luând cuvântul n-a reușit să-i lămurească pe cei nemulțumiți de „binefacerile” Legii nr. 3/ 1977. În jurul orei 17:30, eu și cei doi colegi mineri, înainte de a ne despărți și a pleca de la Lupeni către casele noastre, am luat hotărârea comună și am jurat să aducem la Lupeni pe ortacii noștri mineri de la minele unde lucram. Mai târziu am constatat că Gheorghe Maniliuc a rămas la Lupeni și s-a alăturat coloanei de mineri aduși de mine de la mina Paroșeni.

  

ÎNCEPUTUL FURTUNII, A REVOLTEI PROPRIU-ZISE,

A PORNIT DE LA MINA PAROȘENI

 

În seara zilei de 2 August 1977 minerii din schimbul III de la mina Paroșeni (printre care mă aflam si eu) s-au prezentat la lucru. În sala de pontaj se aflau toți cei din conducerea minei Paroșeni, cărora li se citea îngrijorarea pe fețe. Inițial toți minerii au intrat în subteran. Ajunși la locurile de muncă au început discuțiile despre hotărârea de încetare a lucrului, ieșirea la suprafață și plecarea la mina Lupeni. Șeful meu de schimb (prieten și vecin de bloc) a fost Ion Petrila. Sub imboldul meu permanent și insistent, Ion Petrila a dat semnalul de încetare a lucrului și ieșirea la suprafață. Pe drumul nostru subteran către puț, am decuplat curentul de forță din nișele de transformatoare, am semnalizat evacuarea din subteran și am trimis unii colegi la alte locuri de muncă, solicitând ortacilor să ni se alăture. Schimbul de la abatajul unde lucram eu, a fost primul care a ieșit la suprafață. În mai puțin de 45 de minute, aproape toți minerii din subteran se aflau la suprafață. Nimeni nu-și predase lămpile de subteran la lămpărie.

Vremea era călduroasă, frumoasă și senină.

La început (aproximativ 15-20 minute) a fost haos. Conducerea ne biciua cu îndemnuri la cumințenie și reintrarea în subteran. Atunci m-am adresat minerilor cu următoarele cuvinte: „Fraților, știți bine că ne-a ajuns cuțitul la os. Nu mai putem răbda. Eu propun să ne încolonăm și în mod organizat să mergem la Lupeni și să ne strigăm ofurile”. Cuvintele acelea i-au hotărât pe cei prezenți. La organizarea și pornirea coloanei minerilor către mina Lupeni am fost ajutat de către minerii Ion Petrila, Mihai Savlovschi, Dumitru Iacob și frații Ion și Gheorghe Amariei. În fruntea coloanei mărșăluitoare către Lupeni m-am aflat eu și cei menționați mai sus. Imediat după trecerea podului de peste Jiu, am inventat și dat tonul la următoarele lozinci, strigate tare, la unison și sacadat: „Vrem 6 ore!”, „Jos cu legea pensiilor!”, „Jos cu burghezia roșie!”, „Jos cu cartelarea alimentelor!”. Strigarea lozincilor era însoțită de rotirea deasupra capetelor a fasciculelor de lumină provenite de la lămpile noastre individuale de iluminat în subteran. În dreptul fostului cinematograf din Paroșeni, lângă care se afla un service auto, la propunerea mea ne-am oprit pentru câteva minute și am confecționat o pancartă  pe care am scris: „Vrem 6 ore și pensie la 50 de ani. E. M. Paroșeni”.

Pe strada principală către mina Lupeni, am fost încurajați cu urale, lumini și claxonări prelungite și insistente de către șoferii auto care se  deplasau în ambele sensuri. Unul dintre automobiliști (Ion Cazan) pe care-l cunoșteam de pe vremea liceului, recunoscându-mă în bătaia luminilor de la faruri, a oprit și mi-a zis că strigătele noastre se auzeau de la mare depărtare.

Pe tot parcursul distanței dintre minele Paroșeni și Lupeni, luminile din locuințele cetățenilor se aprindeau, oamenii ieșeau afară, ne aplaudau și unii s-au alăturat coloanei noastre. Pe scurt, minerii de la mina Paroșeni au sunat deșteptarea generală la marea revoltă ce avea să urmeze.

 

POARTA NR. 2, MINA LUPENI - EPICENTRUL REVOLTEI

 

Aici s-a aflat teatrul de manifestare și desfășurare a operațiunilor de organizare, coordonare și conducere efectivă a minerilor Văii Jiului! Aici am luat decizii revendicative care priveau toți minerii și locuitorii Văii Jiului! Aici au avut loc confruntări! Aici au fost închiși, contraziși, huiduiți și umiliți conducătorii comuniști de atunci! Aici, pentru prima dată, puterea comunistă a fost „îngenuncheată” și silită să recunoască pierderea vremelnică a controlului în toata Valea Jiului! Aici s-a dat tonul național de demascare a impostorilor comuniști! Aici a reînviat speranța națională! Aici s-a scris istorie anticomunistă!

Aproape de mina Lupeni, l-am rugat pe bunul meu prieten moldovean, Gheorghe Maniliuc, miner la mina Aninoasa, atașat coloanei minerilor de la mina Paroșeni, un om foarte tăcut și viitorul meu colaborator hotărât și loial, să aleagă 20 mineri devotați, deciși și descurcăreți pe care să-i trimită în toată Valea Jiului pentru a îndemna minerii și cetățenii din Valea Jiului să vină la Lupeni, și în special să ne aducă informații cât mai sigure despre toate mișcările miliției, securității, civililor dubioși, armatei și a activiștilor locali. I-am mai zis lui Maniliuc că minerii aleși de el trebuiau să se deplaseze în zona Văii Jiului îmbrăcați în civil, nu în haine minerești, și cu mașinile personale, pentru a nu atrage atenția asupra lor. Maniliuc s-a implicat direct în aducerea minerilor la Lupeni și îndeosebi pe cei de la mina Aninoasa, unde a avut cel mai mult de furcă, deoarece conducerea de acolo și cozile lor de topor țineau morțiș ca minerii să nu participe la revoltă.

În jurul orei 1:00 din noaptea de 2-3 august 1977, noi, minerii revoltați ai minei Paroșeni, am ajuns la poarta nr. 2 a minei Lupeni. La microfonul instalat pe ghereta portarului au început discursurile celor care doreau să-și verse focul. Între timp, valuri din ce în ce mai mari de cetățeni veneau și se alăturau celor prezenți.

 

PRIMUL MEU DISCURS ÎN FAȚA MINERILOR ȘI CETĂȚENILOR VĂII JIULUI

 

În jurul orei 1:30 sau 2:00 din noaptea de 2-3 august 1977 se aflau prezenți în jur de 10 mii de persoane. Timp de aproximativ 20 sau 30 de minute, am ascultat tot ceea ce vorbitorii ziceau la microfon. Mi-am dat seama repede că vorbitorii evitau să-și spună numele, profesia și unde anume lucrau și nu-și expuneau logic și coerent nemulțumirile. Mai toți vorbitorii erau contestați și ridiculizați. Esența cuvântărilor se reducea la expunerea de doleanțe sau nemulțumiri personale, incitări la violențe fizice la adresa celor vizați în luările lor de cuvânt (majoritatea foști și actuali șefi de sectoare, directori, contabili etc.) și cu accent frecvent pe formarea unei echipe care să plece la București pentru negocieri cu „cei de sus”.

Pe fondul acelui haos periculos (incitări la violență fizică și îndemnuri de plecare la București) și lipsit de substanță, m-am dus la microfon să mă adresez celor prezenți. Spre deosebire de antevorbitori, iată care a fost primul meu discurs către minerii revoltați ai Văii Jiului: „Fraților, numele meu este Dobre Constantin. Sunt născut în comuna Galicea Mare, județul Dolj. Lucrez de aproape 5 ani de zile ca miner la Mina Paroșeni. Noi toți știm că necazurile noastre sunt multe și grele. După părerea mea, nu cred că vom obține vreo rezolvare prin violență și răzbunări personale, fără să fim provocați. Și, totuși, trebuie să știe toți cei care ar trebui să aibă urechi să ne audă că vom răspunde cu o violență cumplită numai dacă vom fi atacați de către armată, miliție și securitate. Noi nu trebuie să mergem la București, cu jalba-n băț, pentru a ne spune păsurile. Plecarea la București ar însemna doar dezorganizarea și împrăștierea noastră, lucru ce ar fi pe placul celor care nu ne doresc binele. Numai uniți, organizați și aici, vom lupta și obține rezolvarea necazurilor noastre. La disprețul și nepăsarea celor care ne conduc trebuie să răspundem cu inteligență și măsuri tactice. Revendicările noastre minerești trebuie să vizeze toți minerii și îmbunătățirea vieții tuturor cetățenilor Văii Jiului, mulți dintre ei se află aici pentru a ne sprijini. După părerea mea, singura metodă prin care putem forța rezolvarea revendicărilor noastre și ale cetățenilor Văii Jiului este refuzul ferm și hotărât de a intra în mine. Știm bine că fără producția noastră de cărbune tot sistemul energetic s-ar prăbuși, iar în lanț și alte sectoare ale economiei naționale. Acest potențial dezastru național nu și-l poate permite nici un politruc de la municipiu, județ sau București. Vă garantez eu că cei de la București se vor grăbi să vină aici. Totul, dar absolut totul, va depinde de noi și nu de ei. Ce ziceți, fraților, am dreptate despre tot ce v-am spus până acum?”.

Efectul primei mele cuvântări a fost extraordinar! A urmat un torent de aplauze, aprobări și îndemnuri insistente de a continua să le vorbesc. Se mai cerea să-mi repet numele și mina de unde am venit. Am repetat ceea ce mi s-a cerut și am continuat să vorbesc la microfon: „Fraților, trebuie să discutăm aici necazurile care îi privesc pe toți minerii și cetățenii din Valea Jiului. Pentru început, vreau să vă vorbesc doar despre două probleme majore care ne fac viața cumplit de grea. În primul rând, despre noua lege a pensiilor. Unii dintre noi ar putea să spună că această lege nedreaptă afectează doar pensionarii cu gradul III și cu jumătate de normă de muncă, pe cei care urmează să se pensioneze foarte curând și pe cei cu grade diferite de invaliditate. Nu este bine să se gândească așa. Toți știm că oricare dintre noi poate deveni invalid și că foarte mulți vor trebui să se pensioneze în 2-3-5 ani de zile. Generația tânără de mineri, aflată acum aici, cred că înțelege și vrea, spre binele ei de viitor, să se solidarizeze cu tații, frații și ortacii lor mai în vârstă. Iată cum, fraților, această lege abuzivă și nedreaptă privește toți minerii din Valea Jiului și familiile lor. Toți trebuie să fim împotriva aplicării ei. Ce ziceți, sunteți de acord saă cerem să fie anulată această lege?”.

Entuziasmul, strigatele de bucurie și aprobare și pentru prima oara scandarea prelungită a numelui meu au fost de nedescris. Am realizat că eram ascultat cu atenție, deloc contestat, dar mai ales gratulat cu expresii strigate, de genul: „E copilu’ poporului!”, „Cunoaște necazurile noastre și le zice bine!”. Am continuat să mă adresez celor prezenți, astfel:

„A doua problemă despre care doresc să vă vorbesc este sistemul de 6 ore de lucru pe zi. Știm bine că acest sistem de 6 ore a fost aplicat pentru scurt timp în toate minele din Valea Jiului. Vă aduceți aminte ce era scris pe toți pereții? Formularea exactă era aceasta: Rămâne scris cu litere de aur în istoria mineritului trecerea la sistemul de 6 ore de muncă pe zi. Ce mama dracului s-a întâmplat cu acele litere de aur și semnificația lor? S-a consultat cineva cu noi sau ne-a întrebat cineva atunci când s-a abolit acel sistem de 6 ore? Așa cum bine știm, hotărârea de anulare a acelui sistem a fost luată în sala clubului muncitoresc din Lupeni de către o echipă de bandiți de la București împreună cu așa numiții reprezentanți ai noștri din Valea Jiului, pe motiv că nu se puteau realiza cifrele de plan. Așadar, hotărârea a fost luată prin ușa din dos! După logica politrucilor bandiți care ne conduc, numai prin mărirea orelor de muncă se pot obține rezultate mai bune! Păi, hai să le-o spunem răspicat și de la obraz politrucilor: băi, bandiților, cifrele de plan nu se realizează pentru că se majorează suplimentar cu aproape 50% prin angajamentele voastre politice, luate chipurile în numele nostru! Si uite așa am ajuns acum să lucram ca sclavii cate 65-80 de ore pe săptămână! Dar și în aceste condiții, planul de producție tot nu se realizează, și ca atare suntem ciuntiți, lună de lună, la salarii. Ăștia care ne conduc ar vrea, dacă s-ar putea, să ne facă să lucrăm câte 16-18 ore pe zi. Putem noi răbda această nedreptate? Eu cred că datorită condițiilor noastre grele de muncă, merităm să lucrăm 6 ore pe zi în subteran. Ce ziceți, ne cerem înapoi programul de lucru de 6 ore?”.

Este ușor de imaginat ce a urmat. A fost o mare de aplauze și strigăte de apreciere la adresa mea. Am fost uimit să constat că după semnalul meu cu mâinile deasupra capului pentru încetarea strigatelor concomitent cu apelul „Fraților” la microfon, se făcea liniște absolută și toți cei prezenți erau foarte atenți la ceea ce ar fi urmat să le spun. A fost primul semn că eram respectat, acceptat și lăsat să-i conduc. „Fraților, pentru a fi luați în seamă și pentru a arăta că suntem puternici, organizați și hotărați în obținerea revendicărilor noastre, haideți să strigăm împreună, rar, tare, răspicat și repetat, următoarele 3 lozinci: Jos cu legea pensiilor!, Vrem 6 ore! și Jos cu burghezia roșie!. După fiecare lozincă trebuie repetat refrenul: Nu intrăm în mină! Fiecare lozincă și refrenul trebuie repetate una după alta de câte 3 ori. Ascultați-mă prima dată pe mine cum trebuie să strigăm. Am să vă fac semn cu mâinile când trebuie să strigați odată cu mine”. Se făcuse o liniște de mormânt. Toți ochii erau îndreptați către mine. Mi-am așezat mai bine casca de miner pe cap, am luat o mimă încruntată și hotărâtă, am tușit de 2-3 ori pentru a-mi regla glasul și am început să strig, din toți rărunchii si plămânii, la microfon:

„Vrem șase o-re,

Vrem șase o-re,

Vrem șase o-re,

Nu intrăm în mi-nă,

Nu intrăm în mi-nă,

Nu intrăm în mi-nă,

Jos cu legea pen-si-i-lor,

Jos cu legea pen-si-i-lor,

Jos cu legea pen-si-i-lor,

Nu intrăm în mi-nă,

Nu intrăm în mi-nă,

Nu intrăm în mi-nă,

Jos cu burghezia ro-și-e,

Jos cu burghezia ro-și-e,

Jos cu burghezia ro-și-e,

Nu intrăm...”

La acel moment, am făcut semn cu mâinile către mulțime să strige odată cu mine. Ritmicitatea și schimbările de lozinci și refren au fost dirijate de mine, la microfon, prin accentuarea cuvintelor de început a fiecărei lozinci însoțite de gesticulații. S-a strigat necontenit, din mii de piepturi, timp de aproape 20 de minute. Aveam să aflu de la noii sosiți că strigatele noastre erau auzite foarte clar în toate cartierele minerești din Lupeni („Ștefan”, „Central”, „80 de case”, „Braia”, „Nivelt”), Bărbăteni și Dealul Paroșenilor. Tot atunci am primit primele indicii despre panica și groaza factorilor locali din Valea Jiului care raportau, pentru prima oara la București, că „situația” nu mai putea fi ținută sub control. După acea prima demonstrație de forță și hotărâre a minerilor revoltați, am invitat la microfon pe toți cei care credeau că pot propune și alte revendicări care să privească pe toți minerii și cetățenii din Valea Jiului, cu condiția să-și spună numele și locul unde lucrează. Spre marea mea dezamăgire, aproape toți cei care au vorbit la microfon, chiar dacă și-au declinat numele și locurile de muncă - după cum cerusem, au continuat să cadă în capcana periculoasă a instigărilor la violență fizică și a îndemnurilor de a lua drumul Bucureștiului. Cei mai vehemenți au fost 2 mineri de la mina Lupeni. La un moment dat, unul dintre cei doi mineri a strigat la microfon „Uite-l pe ăla care vă fute muierile! Omorâți-l!”. După care mai multe persoane s-au repezit și l-au bătut crunt pe cel acuzat, apoi cineva l-a înjunghiat. Acea persoană a fost imediat transportată la spitalul din Lupeni. După acel incident m-am repezit la microfon și am cerut insistent ca de la acel microfon să nu mai vorbească persoane care instigau la violențe fizice și care îndemânau la plecări la București. Mai târziu, numele celor doi mineri le-am scris pe coala de hârtie cu revendicările consemnate de mine pentru a ține minte ca acele persoane nu trebuia, sub niciun motiv, să mai fie lăsate să ia cuvântul în fața minerilor revoltați. 

După acel incident, deosebit de periculos și pe placul celor care nu ne doreau binele, m-am retras în ghereta portarului, unde în timp ce îmi consumam suplimentul de mâncare, pregătit de soție pentru șutul ce urma să-l prestez la mina Paroșeni, ascultam atent cu o ureche la următorii vorbitori și cu cealaltă la tot ce-mi spunea moldoveanul Maniliuc, minerul care colecta informații despre tot ce mișca în Valea Jiului. Maniliuc m-a informat că la sediile de miliție era întuneric și nu se văzuse niciun milițian în uniformă. În schimb, la toate sediile consiliilor populare luminile erau aprinse și se observa multă agitație cu ieșiri și intrări frecvente de persoane îmbrăcate în haine civile.

Marea suspiciune mi-a fost trezită la aflarea știrii că la acea oră târzie de după miezul nopții, toate cârciumile și restaurantele din Lupeni erau deschise și înțesate atât cu mineri îmbrăcați în haine murdare din subteran, dar și cu persoane civile suspecte ce mimau prost comportamentul obișnuit al minerilor. Colegul meu de taină mi-a împărtășit îngrijorarea că ceva murdar se punea la cale. Maniliuc mi-a spus ca în acele cârciumi „discuțiile” se axau în principal pe discreditarea mea și transpunerea în practică a ideii de a se merge la București cu „jalba-n băț”. Informat la timp despre cele discutate în cârciumi, am avut mare grijă, să înăbuș, de la microfon, în fașă acele provocări de spargere a revoltei și chiar să impun închiderea acelor cârciumi. Tot în acea pauză de masă l-am rugat pe Maniliuc să-mi facă rost de un pix și de câteva coli albe de hârtie pe care am scris cu mâna mea revendicările propuse și aprobate de către mulțimea de mineri și cetățeni revoltați, în mijlocul cărora mă aflam.

 

SECHESTRAREA POLITRUCILOR ILIE VERDEȚ ȘI GHEORGHE PANĂ

 

În aceeași noapte de 2-3 august 1977 și-au făcut apariția, în fața gheretei de pe care eu le vorbeam minerilor, Ilie Verdeț și Gheorghe Pană, acompaniați de câțiva activiști locali și de strigătul unui miner mare și solid, cu următoarea frază: „Oameni buni, dați-vă la o parte și faceți-i loc tovarășului Verdeț. El ne cunoaște necazurile și numai el ni le poate rezolva. El este tatăl nostru adevărat!”. Verdeț și cu Pană s-au oprit pe ultimele trepte ale scării care ducea către microfonul de la care vorbeam minerilor. Gh. Pană se afla postat în spatele lui Verdeț. Amândoi stăteau sprijiniți de bara de protecție, din fier, ce înconjura terasa pe care mă aflam. Ascultau, foarte atenți, la tot ce le ziceam eu minerilor. Verdeț, îmbrăcat în costum albastru, fără cravată, de statură mijlocie, gras, cu capul descoperit, ochi albaștri, părul negru lins și dat pe spate, îmi surâdea cu toata fata lui parșivă de hoașcă comunistă și unsă cu toate alifiile „revoluționarismului proletar”. Gheorghe Pană, cam de aceeași vârstă, statură și parcă nițel mai slab decât Verdeț, acoperit pe cap cu o pălărie tip vânătoresc, livid la fată, mă privea încruntat și agresiv. Când amândoi priveau spre mulțimea de mineri, li se citea pe față teama și îngrijorarea.

L-am întrebat pe Verdeț dacă avea mandatul de a rezolva revendicările minerilor. Inițial s-a codit să zică ceva, făcând-o pe obositul și motivând că toată noaptea nu dormise și că se aflase mereu pe drum. Am sesizat imediat că vulpoiul de Verdeț aștepta să fie întâmpinat cu aplauze și urâri de bun venit. Atunci l-am întrebat din nou, astfel: „Totuși, nu înțeleg motivul pentru care vă aflați aici!”. A urmat un torent de huiduieli, înjurături și aruncări cu suplimentele de mâncare către cei doi, minerii cerând-le să-și explice prezența. Activiștii care-i însoțiseră pe Verdeț și Pană s-au strecurat afară din mulțime și s-au făcut nevăzuți.

Primit astfel, Verdeț a fost nevoit să ne spună ceva, anume că el nu avea însărcinarea de a aproba și rezolva „doleanțele” noastre. Zicea că venise cu misiunea de a afla și colecta necazurile noastre, acestea urmând să fie raportate direct secretarului general, neuitând să precizeze că numai președintele țării avea puterea decizională de a „aprecia, aproba și rezolva necazurile” cu care ne „confruntam”. La auzul celor spuse de către Verdeț, se răcnea din toate piepturile să vină Ceaușescu personal în mijlocul nostru. Degeaba a încercat Verdeț să adauge că la acel moment Ceaușescu era ocupat cu „probleme urgente de partid și de stat" și că dacă reluam lucrul în subteran ne „garanta” el personal că în mai puțin de o lună de zile se va întoarce în Valea Jiului cu răspuns favorabil din partea secretarului general. Promisiunea lui Verdeț a fost întimpinată cu multă suspiciune din partea minerilor, îndârjindu-i și mai tare, prin noi huiduieli și avertismente, că nu vom relua lucrul până când Ceaușescu personal va promite, în fața noastră, rezolvarea revendicărilor. Huiduiți, înjurați și bombardați cu resturi de alimente, Verdeț și Pană s-au refugiat în spatele meu și lipiți de peretele gheretei portarului mă rugau să-i apar de furia mulțimii. Am reluat dialogul cu minerii, zicându-le că aceea era dovada că cei de la București urmăreau doar să ne amăgească cu promisiuni și minciuni pentru a ne face să reluam lucrul in subteran. Le-am mai spus minerilor că de atunci încolo nu vom mai accepta nici un dialog cu cei de la municipiu, județ sau București, ci doar cu Ceaușescu personal. Am propus minerilor să-i lase pe Verdeț și pe Pană să plece și să transmită la București cererea noastră de a discuta direct cu Ceaușescu. Mulțimea m-a ascultat și a fost de acord să-i lăsăm să plece.

După aceea, m-am îndreptat către nișa din peretele gheretei cu intenția de a-i spune electricianului să oprească stația de amplificare, pentru răcire.

Am observat că Verdeț și Pană au făcut un pas în față, cu intenția de a se adresa din nou minerilor. Am renunțat instantaneu să-i fac semn electricianului să oprească stația de amplificare, fără a visa nici-o clipă despre ce avea să urmeze.

Verdeț se afla în fața microfonului, gata să se adreseze minerilor. Lângă el se afla Gheorghe Pană încruntat, cu mâinile pe șolduri, scurtând agresiv mulțimea. Următorul gest a lui Verdeț a fost extrem de provocator, periculos și volatil. Parcă-l văd și azi în fata ochilor pe „viteazul” Verdeț, mișcându-și ambele mâini, întinse paralel în față, înspre dreapta și stânga și adresând-u-se minerilor astfel: „Uite ce e tovarăși, membrii de partid să se grupeze la stânga și nemembrii de partid la dreapta”. Pentru câteva fracțiuni de secundă am rămas uluit de acel gest al lui Verdeț, inconștient și profund provocator.

De data aceasta am avut de-a face cu ceva foarte asemănător jocului mortal dintre pisici și șoareci. Nu numai că cei doi erau înjurați colorat și amenințați cu pumnii ridicați deasupra capului, dar s-a trecut imediat la punerea în practică a intențiilor de linșare prin apeluri către cei din fața gheretei, de a-i trage de picioare jos în mulțime cu sârme metalice transformate ad-hoc în cârlige, cordoane și măști de gaze cu roluri de lasouri și chiar securi. Alții, furișându-se tiptil pe scara ce ducea spre platforma unde mă aflam eu și cei doi, încercau să-i apuce de haine. Se încerca chiar de pe platforma de deasupra gheretei să-i prindă pe cei doi de gât cu lațuri făcute din curelele pantalonilor.

Conștient că linșarea celor doi politruci ar fi fost urmată de un adevărat război civil, cu măceluri de-o parte și de alta în taberele beligeranților, am intervenit curajos, rapid și hotărât. I-am tras pe cei doi în spatele meu și i-am lipit de zidul gheretei pentru a nu fi apucați de picioare, am împins cu mâinile pe cei care se furișau pe scară, am smuls câteva curele-laț din mâinile celor aflați pe partea de deasupra gheretei și am reluat apelurile microfonice disperate de calmare a spiritelor setoase de răzbunare. Am folosit și tactica de descrețire a frunților a celor hotărați să se răzbune, cu următoarele fraze adresate mulțimii: „Uitați-vă la ei cum arată și cum tremură ca varga de frică” (Verdeț și Pană erau lipiți ca hârtia de peretele gheretei, le tremurau vizibil picioarele, aveau capetele acoperite cu mâinile și se înghesuiau vârtos unul în altul), „Le-ajunge lecția asta pentru tot restul vieții lor” și, în final, râzând cam forțat și rugător, am adăugat: „Lăsați-i fraților că s-au pișat și căcat pe ei de frică" (într-adevăr, la picioarele celor doi se formase un lichid care le înconjura tălpile pantofilor). La auzul ultimei mele afirmații, toți au început să râdă. Și pentru a le arăta colegilor revoltați că cei doi nu vor scapă nepedepsiți, pedalând și pe necesitatea de a ne folosi de ei, le-am propus să fie de acord să-i ținem ostatici până la sosirea lui Ceaușescu la Lupeni. Toți au fost de acord cu mine.

Personal, i-am însoțit și închis pe cei doi politruci în ghereta portarului. Tot atunci i-am instruit pe Maniliuc și alți 6 ortaci, aleși de el, să-mi urmeze cu strictețe următoarele instrucțiuni:

- să-i țină închiși și să-i păzească pentru a nu scăpa;

- să-l escorteze numai pe Verdeț la poșta locală din Lupeni pentru a lua legătura telefonică cu Ceaușescu;

- să stea lipit de Verdeț și să asculte la tot ceea ce acesta vorbea cu Ceaușescu;

- l-am rugat pe Maniliuc să mă informeze imediat despre tot conținutul convorbirilor dintre Verdeț și Ceaușescu;

- să-i escorteze la WC-ul din incinta minei din Lupeni, nu împreunăă ci numai unul câte unul;

- să-i „hrănească” pe cei doi numai cu apa.

În interiorul gheretei portarului, m-am adresat lui Verdeț și Pană cu următoarele cuvinte: „Sunteți doi escroci bătrâni, care ați venit aici doar cu misiunea de a ne dezbina și împrăștia. Ați crezut că vă merge! Sunteți norocoși că încă mai aveți suflare”. Atunci Verdeț mi-a spus ca el și Pană au greșit și chiar mi-a mulțumit că i-am scăpat de la moarte. Tăindu-i vorba, i-am cerut lui Verdeț să-i comunice lui Ceaușescu că numai cu el voiam să discutăm despre problemele noastre. Verdeț a promis, de față cu Maniliuc și echipa lui de pază și escortă, că va raporta secretarului general despre hotărârea noastră de a nu relua lucrul în subteran până nu vom sta de vorbă cu el personal. În final, i-am avertizat pe cei doi să nu îndrăznească să scape de sub paza colegilor mei și că vor fi eliberați numai după ce vom avea certitudinea că Ceaușescu va veni la Lupeni.

Din acel moment și până în dimineața zilei de 3 August 1977, când cei doi au fost eliberați din mâinile noastre, personal am mai avut un singur contact direct cu Verdeț și Pană, atunci când am primit informația că forțe militare înconjuraseră Valea Jiului.

În scurta detenție a celor doi politruci în ghereta portarului, aceștia au putut auzi foarte clar despre tot ceea ce se cuvânta și manifesta.

Ilie Verdeț a fost escortat o singură dată la PTTR-ul local (Poștă Telegraf Telefon Radio) și de două ori la Consiliul Popular din Lupeniă de unde a vorbit telefonic cu Bucureștiul. La prima convorbire telefonică Verdeț a raportat că libertatea lui de mișcare era „foarte limitată” și că situația nu mai putea fi ținută sub control. A doua oară Verdeț a vorbit cu Bucureștiul și cu generalul de securitate Macri aflat la Petroșani. Abia la a treia convorbire telefonică Ceaușescu i-a transmis lui Verdeț să ne asigure că în jurul prânzului (3 august) va sosi „în mijlocul minerilor care doresc să discute cu mine”.

 

POVESTEA ILUZORIULUI COMITET DE GREVA

 

Din nefericire, toți vorbitorii au continuat să cadă în aceeași capcană a discursurilor incoerente ce vizau, aproape exclusiv, sfera nemulțumirilor personale și însoțite de îndemnuri la răzbunări imediate. Agresivitatea minerilor a fost accentuată și de modul în care unii activiști locali și centrali au „dialogat” cu ei. Aproape că se ajunsese din nou la situația haotică de dinaintea primei mele cuvântări. Numai prin intervențiile mele autoritare, susținute puternic de majoritatea minerilor prezenți, s-au putut scurta acele discursuri și tempera setea de răzbunări. În timpul și după sechestrarea lui Verdeț și a lui Pană se aflau prezenți mii de mineri,  plus majoritatea familiilor acestora și a locuitorilor din Valea Jiului. Aceștia ocupau mari spații din afara porții 2 a minei Lupeni (drumul către poarta principala nr. 3 a minei Lupeni, aproape jumătate din drumul care pornea din dreptul porții 2 către sediul miliției orașului Lupeni și toată strada care lega poarta 2 de centrul orașului Lupeni) și din incinta minei din jurul porții 2 (pe drumul ce lega poarta 2 de atelierul de reparații, pe depozitele de lemne și pe spațiul din spatele gheretei portarului).

Cei mai descurcăreți, pentru a auzi și vedea mai bine cine se afla și vorbea la microfon, își găseau locuri „privilegiate” pe garduri, în copaci, pe stâlpii de telegraf și chiar pe partea de deasupra gheretei portarului.

Mai mult de trei sferturi din cei prezenți, în special cei aflați între mijlocul și marginile mulțimii se plângeau, strigând frecvent, că nu se auzea ce se zicea la microfon. Acest lucru se datora faptului că stația de amplificare era de joasă capacitate și amplificare (se încălzea repede fiind nevoie de lungi pauze pentru răcire) și că existau doar două difuzoare instalate în fața porții.

În acea situație mi-a venit ideea salvatoare de a aduce o stație de amplificare de o mai mare capacitate, de la clubului muncitoresc din orașul Lupeni, aflat la mică distanță de locul unde demonstram. S-a trecut rapid la punerea în practică a ideii. În plus, s-au instalat o mulțime de difuzoare, răspândite peste tot deasupra mulțimii, și doua microfoane adecvate pentru vorbitori. Probele inițiale de microfon au indicat, foarte clar, că se auzea mult mai departe de marginile mulțimii.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.