Articole de acelasi autor

Din nou în tabăra de literatură de la Poiana Mărului  

Din volumul „Măcelul de la Lupeni din 6 august 1929. Alfabetul relatărilor despre greva minerilor” de Marian BOBOC

Ziua Minerului - sărbătoare sau comemorare?

În urmă cu un secol, / PAZA LUCRĂRILOR DE ARTĂ PE LINIA CFR PETROȘANI-SIMERIA

MODERNIZARE CU... RABLĂ

Sub semnul Clio, / La Liceul Teoretic „Mircea Eliade” – un concurs de tradiție

În preajma zilei de 1 mai 1925 / „Conspirația” sindicaliștilor social-democrați – „dejucată” de Siguranță

Un sindicat pentru domnul director general al minelor și nu doar...

Lupeni. Simpozionul „Unirea Basarabiei cu România”

Pentru capturarea escrocului Augustin Hila, alias „Vasile Cornea”, / Presa petroșeneană a pus la bătaie o recompensă

• Cu butelia de la Lupeni la Petroșani • Arestată de Securitate • „Nașul” coloniei de italieni

Doamna Luli August Sturdza așază amintirile sale, publicate la Editura „Humanitas”, sub titlul onest și luminos „Așa s-au întâmplat, așa le-am însemnat”, pe care nu doar că îl respectă, dar îl și sporește cu un talent scriitoricesc surprinzător, pentru o personalitate arondată artelor plastice.

Autoarea, născută în 1922, absolventă al Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, a fost, înainte de toate, o femeie curajoasă. Printr-un tertip, păcălește Securitatea venită să o aresteze. Din 1949, vreme de aproape 10 ani, trăiește în clandestinitate. Timp în care, nu stă degeaba. Folosindu-se de un buletin fals, se căsătorește cu inginerul Sturdza, devenind doamna Ioana Sturdza. Alături de soțul ei trăiește într-o semi-clandestinitate la Galați și în… Valea Jiului, întrucât pe numele ei de domnișoară era emis un mandat de arestare. În 1978 trece definitiv Oceanul, stabilindu-se Los Angeles. Expune de mai multe ori pe simezele celebrului Hollywood. Cu puțin timp înainte de a părăsi această lume, Luli August Sturdza scrie o emoționantă „scrisoare-circulară”, pe care o expediază prietenilor și pe care o publică într-o revistă din Franța.

Departe de țară, își amintește cu drag și nostalgie de oameni, întâmplări, fapte. Printre amintirile sale m-am bucurat să găsesc câteva care au legătură cu Valea Jiului, Ioana Sturdza locuind mai bine de 10 (zece) ani la Lupeni și Petroșani.

Prima amintire, din vremea lupeneană a autoarei, se întâmplă la… Petroșani și este dictată de o stringentă nevoie gospodărească: umplerea buteliei. O amintire, cu un subiect deloc plăcut (coada la butelie) – tipic crizei din anii comunismului, scrisă cu detașare, lirism și umor:

„Locuiam vremelnic pe șantierul Lupeni, în valea Jiului, Centrul de încărcat butelii – la Petroșani. Doi kilometri până la gara Lupeni, o jumătate de oră cu trenul, un kilometru de la gara Petroșani la depozitul de încărcat cu gaz lichid buteliile. În fața depozitului, cinci, șase ore de așteptare în rând. (Localnicii se încolonau la două-trei dimineața în schimburi, cu toți copiii familiei.)

Ce victorie drumul înapoierii cu butelia plină!

Decembrie, cinci dup-amiază, se înserează. Violeturi și roșuri se aștern pe vârfurile înzăpezite ale Parângului. Îmi duc victoria spre gară, oprindu-mă s-o odihnesc mai la douăzeci de pași. Parcurg kilometrul scoțând flăcări după orele de tremurat. În coada așteptării recitisem Mitul lui Sisif, Camus. Cu gândurile duse, pun banii pe tejgheaua mică a ghișeului de bilete din gara Petroșani și mă aud spunând:

- Un pachet de Mărășești, te rog.

Fără a clipi, casierul mă întreabă:

- Până la Lupeni?”.

A doua amintire din Valea Jiului este indirectă, fiind povestită de Gabriela Dinescu Romalo, în casa căreia Luli August s-a ascuns de Securitate și care, copilă fiind, le-a fost „nașă” la căsătorie lui Petre și Luli. Gabriela Dinescu Romalo evocă arestarea Ioanei, întâmplată la Petroșani în urma unui denunț, și eliberarea sa:

„De la Brăila, cei doi s-au mutat la Lupeni; am fost cu ei o dată în Parâng și o dată în Retezat. Apoi au trecut la Petroșani, și acolo Luli a fost arestată, în urma unui denunț, puțin înainte de Crăciunul 1958. Petre mi-a trimis știrea printr-un student care a venit la București și m-a căutat la institutul unde lucram. Pe seară a trebuit să merg la Țui și la Miluc să le dau vestea – grea și tristă misiunea. Cum amândoi aveau probleme cardiace, mi-era și foarte frică de urmări, dar din fericire nu li s-a întâmplat nimic.

Iar după o lună, mare bucurie: telefon de la Petroșani, Luli era din nou acasă! Nu mai prezentase interes: nu mai avea ce informații să dea, toți fugiții pe care îi ajutase cu 10 ani înainte și ale căror adrese Securitatea ar fi dorit să le aibă fuseseră între timp prinși și închiși, ba majoritatea chiar ieșiseră din pușcărie, de exemplu bunul ei prieten Gil Antonescu (stătuse închis opt ani). La una din vizitele clandestine la București, Luli (care nu mai stătea la noi, ci la alți prieteni) m-a rugat să mă întâlnesc cu Gil. Eu nu-l cunoșteam, așa că ea mi l-a descris, a aranjat locul de întâlnire și, ca să fiu sigură că e într-adevăr cel căutat, m-a pus să-l întreb dacă el e calul troian – tipic Luli! L-am condus apoi la Luli, care voia să-l întrebe diverse lucruri, inclusiv ce declarase despre ea la arestare.

Așa că Luli a fost judecată până la urmă în stare de libertate pentru posesie de acte false și a scăpat ieftin, nici nu mai știu ce pedeapsă i s-a dat; cu 10 ani înainte ar fi încasat ani grei de pușcărie, ca atâția alții”.

  Din negura timpului, Luli August Sturdza mai scoate la lumină o poveste fascinantă: construcția viaductelor șoselei din Defileul Jiului, care constituie actul de naștere a coloniei de italieni din Valea Jiului, „nășită” chiar de bunicul ei, „Gheorghe” August:

„Absolvent al școlii politehnice din Zürich, din dorința de a se apropia de țara lui, răspunde unei oferte făcute de principele Carol al României pentru angajarea unui inginer care să construiască șoseaua de pe malul Jiului.

Șoseaua inițială, urmărind meandrele râului, se surpa anual, roasă de ape.

Inginerul, stabilit la Târgu Jiu, reproiectează șoseaua pe un traseu care contrazice meandrele.

Cere aprobare să angajeze pietrari italieni profesioniști în construcții de șosele. Pe temei de cost ridicat, nu i se aprobă propunerea. Statul român angajează muncitori neprofesioniști bulgari. În primul an au loc atâtea accidente grave de muncă, încât guvernul român plătește despăgubiri enorme care depășesc suma necesară plății pietrarilor italieni. În afară de accidente, lucrările nu înaintau. Inginerul pleacă la Udine, în Italia, și angajează muncitori cărora li se acceptă să vină cu familiile lor.

De atunci datează colonia italiană la bazinul Petroșani. Viaductele în arcadă pe tot defileul Jiului, eficiente și elegante, până atunci necunoscute în România, sunt semnătura constructorului lor.

În catastiful de înregistrare a populației din Târgu Jiu, un conțopist înflăcărat de simțiri naționale a scris cu cerneală violet în 1882: Gheorghe August, inginer român…

Gheorghe August, inginer român, a fost bunicul meu”.

De fapt, bunicul August este descendent al unei familii letono-poloneze. De aceea nepoata Luli simte nevoia de a-l taxa pe birocratul oltean pentru românizarea forțată a prenumelui bunicului August, George Michaelus Auguste devenind Gheorghe August.

Când din prezentarea autoarei de la începutul volumului, am aflat că aceasta a locuit în Valea Jiului, mărturisesc că am citit cartea cu poftă, cu viteză, din dorința de a ajunge cât mai repede la amintirile despre/ din această zonă. Încet, încet, mi-am dat seama că volumul nu e carte clasică de „amintiri”, ci una de „amintiri de artist”, notațiile autoarei neurmând neapărat un fir cronologic, ci fiind scrise așa cum i-au dictat inima. Totuși, interesul meu zonal, de patriot local, mi-a fost răsplătit de poveștile pe care vi le-am  împărtășit și Dvs. Cea mai emoționantă mărturisire, prin simpla alăturare a două localități diametral opuse (nu doar geografic), am păstrat-o la final:

„Am trăit zece ani în Petroșani.

Îi știu toate pietrele drumurilor; toți copiii care se uită prin gard la trecători; toți câinii vagabonzi.

Petroșani, orașul meu.

Trăiesc de zece ani în Hollywood. Hollywood, orașul meu.

Amândouă în aceeași viață”.

După ce am încheiat lectura, mă încearcă un regret că, prin intermediul mijloacelor de comunicație ale lumii moderne, nu am provocat-o pe doamna Luli August Sturdza la o convorbire despre Valea Jiului din deceniul cât a locuit-o. Timp aș fi avut destul… Doamna Luli s-a mutat între stele în anul 2000…  

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.