de Radu Cosmin

 

Maiestății Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne și-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oștenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii...

Am crezut la miezul nopții, că oștenii înarmați

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpați!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munții să se sfarme

Oștile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Și să-năbușe in pieptul tinerimei idealul

Celor ce strigau în noapte: ” Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”

Nu știu cine-a dat porunca și barbară și nedreaptă,

Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună și-nțăleaptă

Să se-năbușe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,

Sufletul întregii  nații, care strigă: ” Vrem război!”

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noștri, robii hoardelor barbare,

Frații umiliți de veacuri pier sub pajure străine,

Așteptând și-n ceasul morții clipa, care nu mai vine...

Mor sub steagul lui Attila, milioanele de frați

Și-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpați...

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,

Deși stau gătați de moarte și cu arme la picior!

Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăș,

Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcaii gureși

Să-și dea viața pentru alții, în năpraznicul război,

Când puteau să și-o păstreze, pentru ei și pentru noi,

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile și torc,

Așteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n șanțuri,

Iar prin temniți zebrelite, câți de-ai noștri gem în lanțuri

Geme, Doamne, tot Ardealul, să vaietă Bucovina

Aruncând asupra noastră toată lacrima și vina

Că în clipa ce-o amenință s-o răpească alt stăpân,

Noi, plecați Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!

Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie

Și să scrim din mila altor marea noastra epopee?!

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ștefan cel Mare

Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.

Voievozii toți se scoală, de sub lespezi de mormânt.

Și eroii-atâtor veacuri și Costinii, cărturarii,

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,

Așteptând să sune goarna, ceasului măreț, divin!

Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,

Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

Țărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,

Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare

Să-și deschidă largă poarta împărătescului alaiu`

Să primească pe urmașul voievodului Mihaiu!

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!

Freamătă pământul țării, și sub zările albastre,

Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Și ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginți latine

Sângele roman își cheamă strănepoții toți la arme!

Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Frații!

Și nici când mai primitoare porți nu ne-au deschis Carpații

Un fior imens și tragic îi străbate pân-n la cer

Și de-alung de Vatra Dornii, pân` la Porțile Fier,

Culmile parcă se-nalță aspre și dojănitoare

Că de n-am porni acum: ei Carpații ar fi-n stare

Să se prăbușească singuri în al vremilor iad,

Peste noi și peste rasa blestemata-a lui Arpad!

Sire, știm că sub coroana de oțel, ce porți pe frunte,

Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:

Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,

Nu-i același de sub haina și sub purpura regească,

Și mai știm, că pentru ceasul și avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,

Dar de-ți este, Sire, spada  ruginită și bătrână,

Dă-o s-o călească în focul tinereții, altă mână!

De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ștefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Și punea pe plete albe lauri verzi de bărbăție,

Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ție..

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porți în vine

Să-ți pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munți și plai

Și cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai”

 

Poemul a fost scris în 1914 de autor care era reporter militar pe frontul primului Război Mondial. A fost cu armata română  în 1919. Poezia ajunge la Blaj în 1915 dusă de un mecanic  de locomotivă român care a pitulat hârtia cu poezia în carâmbul cizmei sale. La Blaj, prin Mitropolia Ortodoxă, a fost multiplicată pentru răspândire între oameni de tânără Maria Puia. Aceasta a fost prinsă de austro–maghiari, închisă, schingiuită bestial. Maria Puia moare eroic fără a-i trăda pe cei care i-au dat-o spre împrăștiere.

De atunci și până azi poezia n-a văzut lumina zilei în Valea Jiului. Mulțumită directorului ZVJ, Cătălin Docea, o vor vedea, ceti și cei din Valea Plângerii, unde a ajuns iarăși Valea prin cei ce conduc țara din 1990 încoace.

Cu mulțumiri,

moșu R. Burdan

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.