Bună ziua! 

Mă bucur să constat că suntem aceiași, că văd aceleași fețe de la fiecare întâlnire și că ne rămânem fideli unii altora. Dar mă bucur că văd și fețe noi.

Felicitări lui Marian Boboc pentru acest volum impresionant de 410 pagini, venit în apropierea Crăciunului, o insinuare de cadou din partea lui, să nu spunem că nu ne-a oferit nimic. Este prima oară când iau cuvântul la o lansare de carte iar emoția discursului este cu atât mai intensă cu cât mă aflu lângă domnul profesor Ion Hirghiduș, a cărui studentă i-am fost 5 ani.

Fiind prima oară în această ipostază față de Marian Boboc, aș lua-o temeinic și aș începe chiar cu începutul.

Îl cunosc din clasa a XII-a, pe când aveam 17 ani, în toamna târzie a lui 2001. Ieșeam de la liceu cu scriitorul Gilbert Danco care îmi era profesor de științe socio-umane. Obișnuia să ne scoată vinerea după ore, pe mine și pe alți doi-trei elevi preferați și norocoși, la un citric și să ne povestească despre marea poezie și filosofie a lumii. Dar să nu exagerăm... citricul nu era pentru el!

 În drum spre barul-restaurant Bulevard, ne-a ieșit în cale un tip nu prea înalt, cu părul răvășit, cu constituție firavă, cu ochelari de vedere, cu un aparat foto, cu o geantă neagră pe umăr ce părea foarte grea din pricina cărților și cu o înfățișare boemă, interesantă și fascinantă, amintindu-mi de Woody Allen. A dat mâna cu Gil, ne-a făcut câteva poze pe care nu le-am văzut niciodată (ca de altfel, soarta tuturor pozelor făcute de el în 20 de ani) și ne-a însoțit la întâlnire. Am aflat atunci că el e poetul Marian Boboc despre care doar auzisem și de care m-am îndrăgostit o vreme citindu-i de infinite ori cărțile de poeme, insistând asupra poemelor erotice. Și slavă Domnului că erau destule!

Această dragoste a murit în fașă din lipsa crasă a reciprocității dar, cu precădere, s-a stins de la sine după ce am cunoscut-o pe Irina, soția lui. Ea era și încă este mult mai fascinantă decât Marian, iar prietenia ce m-a legat de ea a făcut să pălească iubirea mea clandestină. Și ca să v-o zic pe-a dreaptă, am constatat cu stupoare că iluzia de „geantă grea” a lui Marian nu era dată de cărți masive, în gentocul lui nu se odihneau enciclopedii Diderot - D’Alembert ci doze de bere.

  În schimb, mirajul intelectual și fascinația poetică au supraviețuit până azi și au clădit o prietenie frumoasă și tumultoasă. Zic tumultoasă pentru că din nefericire mai obișnuiesc să-i spun că fac ceva și nu fac, să uit ce îmi spune să fac sau să nu respect termenul limită. Un exemplu edificator este recenzia pe care i-am promis-o și pe care am scris-o după patru ani! În acest caz, recunosc că și eu am fost surprinsă! Dar Marian s-a obișnuit cu mine așa cum sunt și păstrează aprinsă prietenia noastră tocmai pentru că o altă prietenie, cea cu pictorul Adrian Cerchez, l-a călit îndeajuns încât să mă înțeleagă și să mă ierte constant.

Pe de altă parte, Marian a reușit să înțeleagă modul bizar în care funcționez, astfel că, în prezent, un telefon de-al lui sună așa: „Ionela, vezi că ai de scris o recenzie/un articol/un interviu!”. Adică, de la el primesc, cu bucurie, o poruncă mai degrabă decât o rugăminte patetică.

Don’t cry for me, V.J.!, cartea pe care o avem azi pe masă, este o apariție ciudată în felul ei pentru că ne duce cu gândul la un soi de de sfârșit, de linie trasă. Să nu ne pripim! Aplecarea lui Marian Boboc spre fatidic și poemele mustiind de drame nu îmi sunt străine pentru că prima lui dedicație scrisă pentru mine, pe cartea DE-A IUBIREA a fost: „Ionelei Diaconu, din apartamentul meu, viitoare casă memorială”. Vă dați seama că această frază plină de optimism a jucat un rol decisiv în a mă îndrăgosti de el.

Este de ajuns să-l cunoști bine pe Marian ca să îți dai seama că, din capul locului, această carte simbolizează obsesia lui de a avea o orânduială a scrisului, de a ține un catastif al intrărilor și al ieșirilor poetice și mai ales al pierderilor.

Don’t cry for me, V.J.!, este lăsarea la vatră a tuturor poemelor care au luptat pe frontul inimii lui.  În această carte el adună poemele devenite veterane prin încheierea unor misiuni ce vin de departe, din dimineața vieții. Găsim poeme care au cucerit femei, au uimit colegi de breaslă sau i-au intrigat, poeme îndrăznețe, erotice, de furie, triste, poeme din stadiul poet-singur-împotriva-lumii, poeme de rămas-bun.

O abordare clasică a cărții presupune următoarea împărțire școlărească:

1. Prima parte conține poeme inedite, o mini-carte de sine stătătoare. O carte în carte, cea care poartă, de fapt, titlul Don’t cry for me, V.J.!,

2. A doua parte cuprinde poeme din toate celelalte 6 cărți de poeme din 2018 până în 1994.

3. A treia parte reia RECENZII scrise de nume cunoscute din peisajul național critic-literar, de exemplu Aurel Pantea, Ion Mureșan, Al. Cistelecan, Ion Hirghiduș, Gilbert Danco, Ioan Lascu, Ladislau Daradici, regretata Clara Mărgineanu și mulți alții printre care chiar și eu.

4. A patra parte conturează imaginea autorului în PORTRETE, INTERVIURI, ANCHETE.

Per ansamblu, Don’t… este o plimbare lungă, prin toate încăperile apartamentului memorial înainte de vreme. Cele 410 pagini sunt asemeni unui satelit natural poetic ce orbitează calm dar fastuos în jurul planetei-mamă.

Nu vă pot strica surpriza acestei cărți, vă las să o descoperiți singuri, cu răbdare. Nu am făcut așadar analiză pe text, nu am ales citate. Vă invit să le apreciați dumneavoastră la justa lor valoare.

Felul în care am primit această carte este amuzant și haotic în stilul pur al lui Bobi și merită relatat. Am stabilit cu el că vin la muzeu să îmi dea cartea. Îl întreb la telefon dacă mi-a scris dedicația, nu numai că mă asigură că a scris-o dar părea și iritat că îl pot suspecta de un asemenea amatorism. Ne întâlnim în fața muzeului, ploua cu găleata. Iau cartea, o bag repede în geantă și merg cu el o bucată de drum până la piață și mă opresc să rezolv o treabă. El vine aici la Făgădău, să se întâlnească cu domnul Aron Dumitrescu. Între timp, în sediul Cargus nu mai am răbdare și deschid agitată cartea să citesc dedicația. Nici urmă de ea! Mă enervez cumplit și în sinea mea zic că Bobi chiar a înnebunit de-a binelea. Ajunsă și eu aici la Făgădău îi reproșez șarlatania. El râde și constată că mi-a dat alt exemplar, cel cu dedicație rămânând la muzeu.

Țin să închei cu ceva ce nu îmi aparține, mai exact, cel mai frumos mini-portret în cuvinte făcut autorului. Întrebați în 2014 cum e Marian Boboc în ochii prietenilor lui, Gilbert Danco a dat un răspuns fabulos: „Când Bobi râde cu poftă, zici că e un negru care fredonează o partitură de jazz”.

Petroșani, acest 9 decembrie 2022

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.