Portret cu fluturi

 

Când pe pământ se sting luminile, atunci făpturi cu viața plină

de nesațiul somnului trec prin unghere

și sunt flamura roșie a opaițelor.

 

Purtătoare de noroc, salamandrele păzitoare ale focului în vetre,

renasc pecețile care au țintit un tăiș de sabie.

Gravitația este îngropată în inimile mărețe

pentru a prinde rădăcini textele scrise pe pergamente

și viața, astfel fără somn și fără de moarte, curge prin vene.

 

Fluviu eliberat din mâl, lovindu-se de scările abrupte

cu fața tăiată în colțuri, cu genunchii zdreliți,

o patimă a singurătății duce cu sine pământul fertil

recunoscut de sfinți drept altar.

 

Sunt prinse în sarabandă toate vietățile, cu umbre tinere pe umeri,

ceas izbăvit, pielea năpârlită a șarpelui abandonată în câmp.

Timpanele sparte, auzul diform, zâmbetul pietrificat pe gură,

portrete desenate în cărbunele nopții

cu trupul diform al fertilității.

 

Un fâlfâit de aripi multicolore, puzzle de lumini și umbre,

drumuri întortocheate prin toate văile obscurității.

Nimeni nu crede în această mincinoasă otravă

când am potcovit caii apocalipsei

cu pământ și cer.

 

Nimeni nu lasă iubirea să piară în ungherele periferiilor,

când tineri suntem pe șantierele lacunare

zidim o măreție, apoi prefacem fumul în calendare.

 

Este un fel de a număra fluviile revărsate,

brazde adânci de ape, războiul unde s-au țesut iluziile.

Foșnetul cunoscut al căderii petalelor pe pământ,

unde din senin începe durerea,

regăsirea prin întoarcerea către sine.

 

Vor exista mereu nopți purtând aluviuni

în văile necunoscute ale somnului,

un fâlfâit de aripi, poate de fluturi întâmplători

care au lăsat goluri diforme în perdele.

 

Pentru a vedea dincolo, o capsulă a timpului,

vântul eliberează cântecele pe miriștile pustii,

o luntre liberă, păcatele în derivă, câmpuri de flori,

soldați ai soarelui răniți multicolor.

 

Câmpurile cu tutun au miros de tutun,

câmpurile cu mac au miros de faguri cu miere,

câmpurile cu iluzii sunt perdelele prin care au trecut fluturii.

 

Am auzit crisalidele în somn, cum au strigat spre opaițe,

cum au implorat cerul să se reverse, ca din apele lui

să se iște un vânt selenar.

 

Rugă pentru cei fără somn, pentru cei eliberați din irosire,

în pământul nou al deltelor, în faptele navigatorilor,

în mormintele tuturor apelor spălătoare!

 

E o revoltă a simțurilor când în penel cuvintele devin culori,

portretul eliberează fluturii din închisori,

ogoarele sunt întoarse pe dos pentru a primi semințele,

o colindă a brizelor ușoare în nașterea unei noi dimineți.

 

 

 

Țipătul brazilor înjunghiați

 

Sângele e despicat de securile electrice,

așchii de lumină sunt aruncate pe pantele munților,

torente ale singularității, orizont al evenimentelor ultime.

 

Crucile închise în lemn se trezesc la viață pentru a aminti moartea.

Acum, când fluturii au adormit, spaimele sunt mai ușor de suportat,

laptele vâscos al zilelor de noiembrie este o bătaie de aripi.

Mult prea firava întruchipare a cântecelor pierdute,

mult prea îndepărtatul galop de cal

în orizonturi suprapuse peste pielea uscată a pădurii.

 

Tobele bat cu inima frântă o întoarcere în seva timpului.

Vor veni apele și vor șterge orice urmă de animal,

lovitura acelor de ceasornic hiperboreean.

 

Paznici ai nopților albe, paznici ai zilelor negre,

hainele ude ale țapinarilor în flăcări și fum,

un revers al periferiei purtată de cămile metalice.

 

Țipătul a sfâșiat aerul cât pentru un veac!

În această libertate din mocirla aproape înghețată

copiii apocalipsei sunt bătrâni și visează. Somnul lor

este uzurpator, în goliciune, o lipsă de început. Arcade oarbe

ale vieților nobile, o clipă de frumusețe răstignită.

 

În întuneric, se dă o bătălie a vocilor, cele cinci voci

ale lui Porfir purtătoare de nume, inel din care se scurge cenușa

mai întunecată decât ochii închiși ai morților.

 

În căderea ei, securea se ascunde-n gravitație. 

 

 

Țipătul argilei neolitice

 

Când buzele ating pământul pentru a-l cinsti,

o revărsare a patriei, rune înțelepte prinse-n nisip,

trupul gol al dragostei amestecă inimile în temei.

 

Înșiruire de vase, batalioane inegale în fumul tavernelor,

ierburile magice, totemuri prinse în hora zăpezilor

cât pentru o lume a peisajelor pulverizate.

 

Se adăpostesc în noi faptele argilei, în căni și urcioare,

respirația tăcută a olarului și torsul firului ombilical.

 

Țesătura din cântecul cocoșilor, iedera cățărată pe ziduri

pentru un portret al bătrâneții timpului.

 

Așa cum stau insectele în carapacea de chihlimbar,

o goliciune în lumea scufundată sub zgomotul mașinilor,

numai așa au rămas nenumărate fete prinse-n argilă. Ele par

mereu tinere în acest sărut al pământului antíc,

purtate în brațele de flori perpetue.

 

Iubirea strigă din interiorul agilei. E mai limpede acum

acel început de când ea a devenit poem.

 

Poemul ochilor străjuiți de genele luminii.

Poemul buzelor prin care au suflat uraganele mânioase

ale trădării. Poemul apelor din somn, mai tulburat decât

copilăria pierdută. Poemul sufletului presărat cu ocrul

care străjuiește mormintele

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.