Era în anii ’70, parcă te văd şi-acum, ascuns în şuba aceea mare, neagră, tu, cu barba ta, tot neagră (semnul unui poet autodamnat, cumva protestatar la adresa regimului...), şi cu versurile sub braţ, mereu într-o mapă-mapa sufletului tău... Erau ani grei, cam îngheţaţi pentru Vale, că era Cenzură... Fireşte că întotdeauna comentam, după şedinţele de Cenaclu, ce-a mai scris unul, sau altul... Încă de pe Atunci erai sensibil, foarte sensibil, erai plin de nelinişti (creatoare), iar eu te protejam, nopţile, ca să ajungi cu bine acasă, în Şerpărie, ca să nu te atace nimeni pe drum, ca să-ţi răpească Poeziile...Sau poate viaţa, cu atâţia oameni răi care erau Atunci... Nopţi de-a rândul, toate îngheţate, te însoţeam, mereu, ca un protector, eu cu tinereţea mea, şi cu curajul meu, ca să nu păţeşti vreun bucluc pe drum, eu, cu tinereţea mea, şi curajul meu, cumva implicit, în care ai avut tot timpul încredere...De câte ori ai fost cu mine, pe drum, niciodată nu ai păţit nimic... Un timp, chiar am fost Îngerul Tău păzitor... Doar Un Timp... După cum spuneai, mereu şi mereu, te aştepta Cineva acasă, dar nu ştiu cu câtă iubire (vezi „Singurătatea căsniciei”), care, nu te prea înţelegea… Ani la rând, cât am fost student la Petroşani, am procedat tot aşa... Am fost, mereu, apărătorul tău din umbră, pentru că te apreciam ca Poet... Mai ales că proveneai dintr-un mediu muncitoresc (cum cerea sistemul), dur, extradur (ştiu ce înseamnă să fii lăcătuş de mină, am fost şi eu student în practică şi am trăit-o pe pielea mea... După 7 zile eram terminat, ce să mai scrii poezele?).

Aşadar, o mare întrebare, la care încă n-a răspuns nimeni până acum: de unde această mare sensibilitate, care te-a caracterizat toată viaţa? De unde acest refugiu, prin Poezie?  De unde acest suflet nobil, atât de bun cu prietenii? Răspunsul este în sintagma „Îmbătrânit cu mesteceni”, arborele lui Esenin (un mare boem, ca şi tine), arborele melancoliei ruseşti, arborele toamnei, suprapus peste dealurile Văii, care, cumva, i-a dat aripi şi lui Labiş (doar spiritul lui Esenin, nu şi mesteacănul...). Anii au trecut, tu  ţi-ai urmat Destinul, eu am plecat din Vale, ca să-mi caut Steaua norocoasă, ţi-ai urmat drumul, ţi-ai tipărit cărţile (nu uşor...) şi, cumva firesc, ai aşteptat, poate (nu sunt sigur), o Recunoaştere... Nu prea a fost să fie, într-o lume atât de haină, cu toate că, pe deasupra, dincolo de Poezie, te-ai dovedit şi un foarte bun reporter... Trebuie să-ţi amintesc, acum la Marea Trecere, un truism: Niciodată nu eşti considerat  un scriitor adevărat, sau un mare scriitor, până când nu plăteşti cu viaţa... De câte ori am revenit în Vale, în Văgăună, cum spune Marian Boboc, te-am căutat, şi ne-am revăzut... De fiecare dată ca să-ţi mai dau un pic de curaj... Am depănat amintiri, anii treceau, şi nimeni nu ştia de suferinţa ta... Ai fost mereu discret şi modest... Niciodată nu spuneai că te doare ceva, chiar dacă-ţi venea să urli... Mereu tăceai, şi aveai, fără ca nimeni s-o ştie, un urlet reprimat în gâtlej... Contra tuturor...

Acum ai plecat, la fel de discret cum ţi-a  fost şi viaţa... Ai plecat, dar nu oricum: ci aşa cum te am eu în ochii minţii. Adică „îmbătrânit cu mesteceni” (o melancolie a toamnei şi a sufletului, cine poate să înţeleagă ce înseamnă asta...), ceea ce mă face să cred că noi, Cândva, ne vom revedea, într-o margine a Raiului, în care, fireşte, există o pădure cu mesteceni, asta numai dacă şi Raiul există...

Te îmbrăţişez, bătrâne, sper să ne revedem printre Mestecenii Raiului... Dacă îi vei spune vreo două versuri lui Dumnezeu, cred că nu se va supăra... El întotdeauna Îşi aşteaptă, îndelung răbdător, Poeţii... Că doar şi Lumea s-a făcut printr-un Poem... Dumnezeu să-ţi ofere Pacea şi Serenitatea, după toate neliniştile tale, şi binemeritata recunoaştere, măcar Acolo, sus, în Cer... Fie ca Sufletul Tău să se odihnească în Pace... Cu o îmbrăţişare de la Drobeta Turnu Severin, al tău vechi prieten,

Isidor CHICET, Membru al Uniunii Scriitorilor - Filiala Craiova