După momentele prezentate în ediția de ieri a ziarului nostru, Marian Boboc a luat din nou cuvântul, intrând practic pe subiectul „Cenaclul din Ceruri”.

„Catalogul” a fost strigat. „PREZENT!” au răspuns cei din sală…

Ce a fost cel mai impresionant la începutul acestei a doua părți a cenaclului de marți după-amiaza, a fost momentul în care Marian a strigat „catalogul” cu „cei 13 boemi plecați dintre noi”, după fiecare nume rostit cu voce puternică, cei 14 boemi din sală răspundeau cu însuflețire: PREZENT! Pentru cei care, poate, n-au apucat ediția de ieri, îi reamintesc aici pe cei 13 boemi la care fac referire: Iosif Csicky, Ludovic Peter, Dan Codrea, Ioan Pascal Vlad, Mircea Andraș, Corneliu Rădulescu, Ionel Zmău, Clara Mărgineanu, Tic (Nicolae) Mihuț, Ion Nicu Țigăntele, Petrică Birău, Ioan Dan Bălan și Isidor Chicet.

La finalul listei, Irina Boboc le-a adus aminte celor prezenți și de un alt cenaclist, „chiar dacă făcea parte din auditoriu”, plecat la Ceruri de curând: „Bănuiesc că știți despre cine e vorba… despre Roțo!”. „Da, o să strig acum și numele lui: Bogdan Hoțoleanu-Roțo!”, a strigat din nou și mai puternic, Marian Boboc. Imediat cei din sală au răspuns în cor: „Prezent!”.

„El acolo stătea”, a arătat Marian, „acolo era masa lui, a fost un om al cenaclului. A făcut foarte multe cărți cu Dan, vouă vă făcea la început cu calculatorul, a lucrat și cu Cîmpeanu, aici de față, dar și cu mulți dintre noi”, a completat Marian cu tristețe.

„Constatăm că sunt aproape mai mulți dincolo, decât aici…”, a concluzionat Ion Hirghiduș, completat de Marian cu un umor negru de data aceasta: „Sper să nu ne grăbim și să fie și mai mulți dincolo… dar trebuie să ne luăm măsuri de precauțiune și să mai stăm pe-aici”.

Mulțumiri gazdelor Aron Dumitrescu și doamnei Elvira

„Înainte de a trece mai departe vreau să mai spun ceva. Doresc să-i mulțumesc lui Aron Dumitrescu pentru toți anii pe care noi i-am petrecut aici la Făgădăul Românesc, precum și doamnei Elvira care tot timpul se sacrifică pentru noi, rămânând peste program, deși e din Lupeni. Trebuie să-i mulțumim domnului Aron, pentru că, fără sprijinul său, nu ne-am mai fi putut întâlni așa de des. Acum, nu că nu am mai fi găsit un loc, nicidecum nu spun asta, dar nu am mai fi găsit un loc unde să ne simțim așa de bine de atât de mult timp. Eu cred că aici ne simțim foarte bine! Un loc umed, cum spuneți domnule Țabrea, dar și un loc încărcat de poveștile noastre (…)”, a mulțumit în numele tuturor Marian Boboc.

IN MEMORIAM Iosif Csicky și Isidor Chicet

Marian a continuat, făcând încet, dar sigur, trecerea către depănarea amintirilor cu cei 13 boemi plecați dintre noi: „Și acum să trecem la lista noastră, la Cenaclul din ceruri, și începem cu Iosif  Csicky. Îl las pe artistul plastic,Sorin Oprea să ne povestească despre acest artist, care nu mai țin minte când a murit. De fapt, nu a murit, ci a plecat de lângă noi. Cine a fost Csicky, Sorine? Ce știi tu despre el?”, a continuat și a trecut la subiect amfitrionul cenaclului de marți.

„Trebuie spus că, printre altele, Csicky și picta și a fost un boem în fiecare secundă a vieții sale. A trăit atât de intens și foarte puțină lume îi cunoaște adevărata viață, adevăratele necazuri. Deci, de la pictură, artă… la pușcărie, dormit prin parc, suferind ca un câine în iarnă, un parc unde, de altfel, a și murit, fiind găsit înghețat. Avea un talent deosebit, făcea lucruri frumoase din punct de vedere artistic, un om deosebit. Pe lângă clubul studențesc avea un cerc de arte plastice. Acum unde este directoratul, biroul de sus al clădirii, avea cercul de artă și el își permitea să mai și doarmă acolo, pentru că nu avea o casă”, a răspuns Sorin Oprea.

„Eu l-am cunoscut, ca pictor și ca un om cu suflet bun. Ne întâlneam la cafeneaua din fața protopopiatului ortodox: La Georgică. Și aș vrea ca aici să facem puțin legătura cu cel mai recent dispărut dintre noi, Isidor Chicet. Care a fost legătura artistică între Iosif Csicky și Isidor Chicet?”, a întrebat din nou Marian Boboc, introducând un nou nume în discuție.

„O legătură foarte bizară și, totuși, foarte naturală în același timp. Pentru că cei doi s-au regăsit pe tărâmul artelor, Doru (Isidor) fiind în zona literelor, a poeziei, a romanelor, a multelor cărți pe care le-a scris, în timp ce Isidor se afla în zona culorilor, a poemei cu pensula în mână. Isidor a apărut ca personaj în scrierile lui Doru, pe munte, pentru că vreau să spun că eu pe Doru l-am cunoscut ca un mare om de munte, un montaniard, asta înainte de a-l știi ca om de cărți (…). Prima carte pe care a lansat-o Doru, în 1991, Măgura cu fagi, a fost lansată împreună cu mine. Exact la coliba din Parâng, fiecare dintre cei prezenți am avut o carte cu dedicație scrisă și o sticlă de jumătate de rom, băutura lor preferată. Am un diapozitiv făcut în zăpadă, pe care trebuie să-l caut și care sper că nu s-a îngălbenit de vreme, cu numele fiecăruia dintre cei care trebuia să fie acolo. Din cinci am fost doar patru, Doru s-a sacrificat și a terminat-o și pe a cincea, care nu avea autorul acolo. Atunci l-am cunoscut pe Csicky stând la masă, sau, de fapt, pe jos, că nu stăteam acolo la masă și țin minte că beam din căni de tablă și mai împingeam cu călcâiul un lemn pe foc… și așa mai departe. Deci, cam așa a început Boema și este o imagine și o experiență pe care le-am trăit, culmea, acum 40 de ani! Nu știu, pe urmă, Csicky a devenit un personaj din ce în ce mai puțin vizibil, Doru a plecat din Vale, n-am mai ținut legătura. Pe urmă am aflat, undeva în anii `90, că l-au găsit înghețat pe Csicky pe bancă în parc. El ca să se încălzească dormea în trenul de Simeria. Pleca cu trenul după masa, petrecea noaptea pe la Simeria prin gară și cu trenul de dimineață venea cu trenul înapoi în Petroșani, unde găsea pe cineva să-i dea o cană de apă și o coajă de pâine. Îmi pare rău că nu am poze cu el, singura șansă de poză este Luis, dacă ne întâlnim cu el (…)”, a încheiat expunerea, Sorin Oprea, vădit emoționat și cuprins de amintiri.

IN MEMORIAM Tic Mihuț

Apoi, în amintirea celui care a fost Tic Mihuț, a intrat în febra poveștilor profesorul și artistul plastic Robert Humel. Care a fost rugat de Marian Boboc să spună celor prezenți o poveste veselă cu Tic, petrecută acum multă vreme la atelierul de creație a lui Robert.

„Eu pe Tic l-am cunoscut imediat după 1990, când se înființase un ziar ecologist și când toți credeam că lumea cu adevărat se va schimba. Tic era un animator, el a fost un sufletist toată viața lui, un idealist, de fapt. Eu, pe vremea aceea, eram și eu un idealist, între timp m-am mai schimbat… Însă Tic nu s-a mai schimbat, a rămas un idealist și un visător toată viața. Am petrecut împreună momente interesante, îmi aduc aminte că el a fost prezent și la căsătoria mea, aducându-mi o statuetă de bronz. Nu îl știam și ca sculptor și atunci l-am descoperit și în această ipostază... După aceea am văzut că lucra frumos în lemn, are lucrări și prin Suedia (Da, și prin Lupeni, la Restaurantul Montana, a completat Marian Boboc, imediat întărit în cele spuse de Liviu Florin Țabrea: Da, are! Acolo, la Lupeni, am făcut lucrarea împreună!”), prin Vale, inclusiv la Petroșani. El a încercat să schimbe ceva prin felul lui de a fi, nu știu în ce măsură i-a ieșit. Acum, Marian face trimitere la o întâmplare, pe care azi o găsesc și eu amuzantă, dar la vremea respectivă n-a fost chiar așa de amuzantă... Eu m-am retras cu Tic la atelierul meu, căruia i s-a făcut somn, fiind obosit pe parcurs după vreo 2-3 sticle de vin. Eu am rămas la atelier să fac un portret, era o comandă primită și ne trebuia bani amândurora... În final, portretul nu a mai ieșit, pentru că nu avea cum să mai iasă… Cum spuneam, între timp, Tic s-a culcat, s-a învelit în plapumă. El avea un număr mic la picior... avea atunci niște cizmulițe cu blăniță roz, pe care le-a lăsat la marginea patului. Soția mea, după multe telefoane, la care eu nu am mai răspuns (dar ea știa unde sunt, că apucasem să-i spun la început), a dat năvală în atelier. Și acum țin minte, s-a dat ușa de perete, s-a uitat fix la mine, apoi la pat, văzând acolo un cocoloș în plapumă și niște cizmulițe roz lângă pat. N-a spus nimic, dar în secunda doi s-a repezit la pat și cu o mână a ridicat plapuma, care cumva s-a derulat. Și, surpiză!, a ieșit de-acolo Tic cu o barbă vâlvoi! În momentul acela și-a dat seama nevastă-mea că sunt nevinovat! Dar, până atunci, eram în culpă… Am scăpat datorită bărbii lui Tic”, a încheiat cu umor artistul plastic, profesorul și inspectorul școlar al artelor Robert Humel. (va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.