31.05.2023, 07:06:41 | 0 comentarii | 878 vizualizari
Cenaclul „Boema” a organizat la „Făgădăul Românesc” o după-amiază de suflet / „Cenaclul din Ceruri. Unde sunt cei ce nu mai sunt?” (IV)
![]() Articole de acelasi autor
de Corneliu BRAN
Elisabeta Bogățan – Amintiri de neuitat cu Mircea Andraș După episoadele anterioare, în care scriitorul, poetul și mai ales epigramistul de renume Mircea Andraș a fost amintit, doamna Elisabeta Bogățan a ținut să citească asistenței o „poantă” publicată în ziar chiar de cel amintit, care i-a avut în rol central pe „boemii” Mircea Andraș, Ion Cîmpeanu și pe talentatul artist plastic, regretatul Ladislau Schmidt. „Că tot sunt glume și povești cu Mircea Andraș, umblând prin hârtiile lui Dan Bălan am dat de o foaie de ziar, în care sunt glume, poante de-a lui Mircea. Aș vrea să citesc una, mai ales că e vorba și de Constantin Cîmpeanu. Constantin Cîmpeanu mi-a sugerat să ne apucăm de sculptat. Pentru mine, cel puțin, dorința lui echivala cu o călătorie pe Marte. Dar, dornic de necunoscut, nu l-am refuzat. Începem să buchisim tainele sculpturii, mai mult el, deloc eu… Deodată ajungem într-o fundătură: nu știam ce să punem în ghips să nu se întărească! Firesc, încercăm să obținem acest amănunt de la un meseriaș, în speță artistul plastic Ladislau Schmidt. Care, însă, are o toană și refuză cu desăvârșire să ne facă cunoscute tainele acestei probleme. După un timp, care a trecut greu de altfel, recurgem la o stratagemă: luăm o sticlă de tărie, originală de la mama ei de-acasă, și ne înfățișăm bine dispuși la atelierul maestrului. Care ne primește destul de entuziasmat după ce vede recipientul din dotare. După ce reușim să-l golim, cu o brumă de talent actoricesc, încercăm, improvizând bineînțeles, să-l convingem că am descoperit soluția care ne interesa privind neîntărirea ghipsului: benzina! Maestrul rămâne interzis de o așa prostie și luându-l gura pe dinainte exclamă ciudat: Pe naiba! Alcoolul medicinal! Apoi își dă seama de farsă și zâmbind ne spune: Precizez că mai e nevoie și de talent… (nota red.: râsete în sală, Marian Boboc este cel mai vocal, susținând de două ori: Bună… bună, rău, poanta asta!). Textul publicat de Ion Hirghiduș după plecarea dintre noi a lui Mircea Andraș După momentul comic de mai sus, Marian Boboc a spus: „Privitor tot la Mircea Andraș, Ion Hirghiduș a scris un text și l-a publicat în ZVJ. Nu este lung, nu vă speriați, dar este foarte frumos”. „Am să-l citesc eu”, a continuat Ion Hirghiduș, „fiindcă mi-e greu să dau altuia să facă”. După care a continuat: „Textul sancrit și se numește Încremenirea orelor pentru sângele celui plecat. Practic am pornit de la un vers de-al lui Mircea… Am zis eu așa: Într-un sfârșit de noiembrie am înțeles cel mai bine versul lui Mircea Andraș: sângele celor plecați urcă în cei vii, pentru că el s-a hotărât să plece în ne-unde. Am avut fericitul privilegiu să-l întâlnesc ca om și scriitor. În el am văzut mereu două lumi: o lume a dăruirii, când se împărțea celorlalți pentru a-i lumina cu bucuria cuvintelor; o altă lume așezată în penumbrele unei vieți, dincolo de lentilele care despart tăcerile. Serile petrecute la Cenaclul Boema au avut farmecul lor tocmai prin prezența acestui spirit deosebit. Era frumos în tot ceea ce spunea chiar dacă vorbele sale foloseau de cele mai multe ori cuțitul lucidității. A fost un neîntrecut spadasin al limbii, știind să amestece mierea și otrava în cantități acceptabile, aducându-i pe convivi cu picioarele pe pământ. Întotdeauna a dovedit o cunoaștere temeinică a firii omenești, având pentru fiecare dintre noi mâna întinsă a prieteniei. Acesta a fost și motivul pentru care nu cred că cineva s-ar fi supărat pentru epigramele mai puțin favorabile, dar îndreptățite. M-am întrebat de multe ori ce se ascunde în spatele umorului debordant al acestui om deosebit. Râsul lui nu a fost niciodată un râs homeric, pentru că avea o finețe de filigran și mereu am crezut că este îmbinat cu o tainică tristețe, greu perceptibilă pentru cei atât de puțin atenți. Spada umorului său a fost, de fapt, o floare pe care a dăruit-o cu plăcere celor care au avut deschiderea să priceapă. Umorul a fost combustibilul ecologic al bucuriei pe care a voit să o reverse peste noi. Când am citit cărțile de poezie ale lui Mircea am înțeles că umorul lui este, paradoxal, mai mult o tristețe metafizică, alta fiind chemarea misterioasă a ființei lui. Pentru că lucrurile stau așa, acum când postumitatea lui a început, citez aici poemul ORA – 4:05, din volumul Noapte cu mesteceni albi, care este un sigiliu pus peste viață: Martor cu limba tăiată în ploile oglinzii/ lumină închipuită – lumină neîmplinită/ ce cântec ți-a înmugurit în fiecare palmă/ și în floarea-n care aerul nu doare/ violet de seară se destramă la porți/ clopote de aramă lovind în ape târzii/ solii florilor moarte vor evada din fiecare/ iluzie și ceasul care bate pentru orișicare-n parte/ icoanele doar icoanele gravează pe cer/ solemnul imn al trecerii noastre / rămân așadar martor cu limba tăiată/ și nu voi ține nici un discurs celor plecați să se/ întoarcă în noi/ (va trebui totuși să vă iubesc pe toți/ sătul de străinul din mine). Acum, Mircea este un martor cu limba tăiată, trecut de ultima vamă și lăsat liber în câmpul literaturii românești. Probabil că vor face unii analize, clasificări și ierarhii, dar cine se va încumeta să încorporeze în text bucuria și prietenia pe care ne-a dăruit-o acest om deosebit? El însuși este de acum un text, pe care fiecare îl va citi în cheie proprie. Aș vrea ca istoria literaturii să nu fie doar o afacere în care îngerii nu au loc. Îl văd pe Mircea trecând pe străzile din Petroșani. Este puțin înclinat spre partea stângă sau, poate, nu am văzut bine și e înclinat spre dreapta… Între el și lume există o pereche de lentile ca acelea șlefuite cândva de Spinoza. La patru metri de mine este adâncit în gândurile mersului. Privirea ocultată este inversă, ca aceea care i-a adus nenorocirea lui Orfeu. Este dorința de a stăpâni drumul care duce și aduce în pendulare luminile mântuitoare ale iubirii. I-am atins de fiecare dată umărul drept sau stâng, după cum era de înclinat, și miracolul s-a petrecut de fiecare dată. Apele șlefuite de Spinoza s-au luminat și a apărut omul înotând spre mine din marea lui. Cuvintele erau doar martorii acestor întâlniri pentru că însoțeau sentimentul unei regăsiri. Voi privi de acum cu atenție drumurile. Nu cred în dispariția lui Mircea. El este prietenul drag care și-a găsit sălașul în apele amurgului, dar poate urca în cei vii. Acesta a fost textul, vă mulțumesc”, a încheiat cu tristețe în glas Ion Hirghiduș, vizibil întristat de acest moment al amintirilor despre cel care a fost Mircea Andraș. Ion Hirghiduș și Marian Boboc despre „boemul” uricănean Ion Nicu Țigăntele Vizibil emoționat și el, Marian Boboc a ținut să treacă peste aceste momente mai triste, ducând discuția spre regretatul Ion Nicu Țigăntele. Iar cel căruia i-a revenit cuvântul despre acest boem poet din Uricani a fost tot Ion Hirghiduș, acolo unde dumnealui locuiește de altfel. „Am cu Ion Nicu Țigăntele, aș putea spune, amintiri esențiale. Pentru mine, bineînțeles sunt esențiale. L-am cunoscut în niște împrejurări ciudate, în vremea când eu am primit prima mea locuință de la stat, o garsonieră, undeva prin 1987, și după ce stătusem un an și jumătate la casa de copii, deoarece nu ne dădeau nici locuință – cam asta era cu învățământul și pe-atunci. Mergeam acasă seara târziu, pentru că aveam ore foarte multe (38 de ore avea pe vremea aceea săptămânal, inclusiv la seral și unde terminam seara târziu), iar când ajungeam mă apucam să lucrez. Nu știam că sub garsoniera mea locuia Ion Nicu Țigăntele, pe care nu-l cunoșteam. El era un mare consumator, îi plăcea foarte mult viața, ceea ce am aflat ulterior. Ei bine, mă trezesc după o lună de la mutarea mea în garsonieră, timp în care eu seara am făcut mult zgomot, că cineva îmi bate în ușă. Apare omul nostru în ușă, bineînțeles cu ochii tulburi și îmi zice: Mai aveți mult? Eu îl invit înăuntru. Aveam tot timpul pregătit alcool, dacă cumva mă vizitează vreun vecin care a fost deranjat, astfel că imediat l-am servit cu un pahar de țuică. E foarte bună țuica, mi-a zis. Facem apoi cunoștință și nu am știut atunci că el scrie poezie, discuțiile fiind altele. Mult mai târziu am aflat lucrul acesta. Nicu a fost un om extrem de discret pentru mulți. El a trecut prin niște suferințe, a fost electrician, maistru, avea o școală de maiștri de mină, a avut niște conflicte la locul de muncă, i s-a desfăcut contractul de muncă în perioada mineriadelor și știu că a avut procese multe pentru ca să-și recapete drepturile. Unii îl considerau că este paranoic, dar nu era deloc paranoic! Vă spun așa că, între timp, ne-am apropiat și i-am citit poemele, am și scris prefața la una dintre cărți, prima lui carte pe care a publicat-o, Cuvinte văruite, o carte, de altfel, foarte bună! Deci, era un poet cu un talent deosebit. Din păcate, pentru el și pentru noi, ceilalți, lucrurile s-au agravat în timp. Și Marian știe, când după ce am făcut noi o altă întâlnire la scriitorul Țanca, noi am fost acasă la Nicu Țigăntele. Un alt scriitor a spus să nu mergem, că e mizerie. Nicu stătea într-un apartament, având o problemă de sănătate extrem de gravă, mergea în două cârje. Avea probleme cu spatele, cu picioarele și categoric era foarte multă mizerie acolo. Dar nu trebuie să bagi în seamă mizeria exterioară… Noi am intrat, ne-am simțit bine cu el, am și băut ceva atunci, deci totul a fost în regulă. Un singur scriitor din Uricani, care este viu și nu-i dau acum numele, a refuzat să meargă la el tocmai pentru faptul că nu era măturat și era mizerie…”, a relatat Ion Hirghiduș, fiind întrerupt de Marian Boboc. „Nu-i dai numele, dar o să-l dau eu mai târziu! Și atât de frumos ne-a primit Nicu și s-a bucurat, mai că n-a plâns de bucurie și de emoție că ne vede la el acasă! A fost ceva foarte emoționant!”, a spus amfitrionul cenaclului, vizibil nervos când s-a gândit la cel care refuzase să meargă acasă la prietenul lor, care avea mare nevoie, printre multe altele, și de astfel de întâlniri de suflet și de căldura și îmbărbătarea unor prieteni. Zaibăr de Maglavit - prin poștă Ion Hirghiduș a continuat să povestească, cu umor de data aceasta, spre amuzamentul celor din sală: „Am fost de multe ori la Nicu acasă, a continuat Ion Hirghiduș, și tot timpul știam ce să-i duc. În afară de rezerve de hrană, îi duceam bere, că îi plăceau berea și vinul. Am o amintire extraordinară. Legat de alcool, eu nu sunt consumator de alcool, cu toate că îmi place, nu zic nu, dar sunt anumite momente, multe, în care nu-mi place să beau. Cum de exemplu este acum: aș bea, dar nu pot… pentru că sunt cu mașina! (râsete în sală – n.r.). Era într-o vară, prin iunie, acum mulți ani. Mă trezesc cu un pachet la poștă! Domne, mă gândeam cine să-mi trimită mie pachet, că nici în armată nu am primit pachete?! Când mă duc la poștă, văd la expeditor: Ion Nicu Țigăntele din Maglavit, județul Dolj. Ce naiba să fie aici?, m-am întrebat eu, mai ales că pachetul era greu. Când îl desfac, erau zece sticle de vin, un vin negru extraordinar (boemul Liviu Țabrea strigă de mai multe ori, spre amuzamentul celorlalți: Zaibăr, din ăla bun! – n.r.)! Deci, el ajunsese pe la țară și drept mulțumire, nu mi-a spus nimic, mi-a trimis vinul! Sticle bine ambalate și un vin excepțional. După asta l-am întrebat: Bun, dar de ce nu mi-ai zis nimic? Nu ți-am spus, deoarece am vrut să îți fac o surpriză…, mi-a zis. Din nefericire, Țigăntele a murit într-o anumită mizerie, a murit în spital, aproape fără nimeni, pentru că rudele lui din Vulcan nu l-au vizitat niciodată, până în momentul în care și-au dat seama că pot să pună mâna pe apartamentul în care a trăit. Era un om tonic, dar care de fiecare dată nu te menaja. Spunea direct: Nu îmi place cartea ta! Sau: Îmi place! Să știți că avea o cultură literară, chiar dacă era doar electrician de meserie, cum are și Cîmpeanu”, a încheiat depănatul amintirilor despre boemul Nicu, Ion Hirghiduș. Explozia de la Mina Uricani din 1972 l-a urmărit toată viața pe Țigăntele „Și mai avea ceva, Nicu Țigăntele.... În 1972 a avut loc o explozie la Mina Uricani, au murit foarte mulți oameni, 46. În preajma zilei de 2 noiembrie când s-a produs nenorocirea, Nicu îmi trimitea an de an câte un remember la ziar, iar Ion Hirghiduș era cel care i le culegea pe calculator. Nicu a avut sentimentul istoriei și a tragediei până la urmă. Eu mă bucur că l-am cunoscut, târziu e drept, că nu l-am cunoscut în perioada cenaclurilor de dinainte de 1989 și nu știu de ce…”, a încheiat cu o oarecare tristețe Marian Boboc „capitolul” despre „boemul” Nicu Țigăntele. (Va urma) Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii ![]() Rame click - comandă online! ![]() Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! ![]() Steaguri publicitare - click pentru a comanda! ![]() Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Alege să o susții! ![]() Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Newsletter
|