Rătăcind pe câmpul dintre cele două pârâuri, Gustav-cerșetorul a găsit un cal orb. L-a mângâiat pe coamă, a văzut că era bătrân și-i tremurau picioarele. A rotit împrejur ochii lacomi, nu mai era nimeni, deci era un cal al nimănui. Și-a scos cămașa numai petice și a înfășurat-o în jurul gâtului animalului, începând să-l tragă după sine, spre tufișurile de măceșe. Socotea să ia o piatră, să-l lovescă în cap până o muri, să-l acopere cu ierburi și noaptea să vină cu Arpad să-l belească. Au să-l mănânce, au să-i ia pielea, au să trăiască din el câteva săptămâni. Mergea Gustav cu calul după el și simțea că pentru prima oară stăpânește ceva, este stăpân peste o viață sau peste o moarte, de el depinde. Calul simțea omul, venea împiedicat după el, o gloabă, gândea Gustav. Știa povestea acestor cai orbi. Nopți întregi, în copilărie, adormea ascultând tropăitul lor prin spatele caselor din Colonie și ei alergau mânați de Vâlva Băilor. Dimineața se uita după ei, nu-i vedea, veneau oamenii flămânzi ca el, îi omorau și-i mâncau. Acum calul venea după cum îl trăgea Gustav, într-o tristă înțelegere a rostului său. Da, o să-i sature pe oameni, după ce toată viața lui a cărat pentru oameni. Da, asta a fost bucuria și resemnarea sa. De mâine va merge legănat în burțile lor, sătule de el.

   - Hai, mă, mai repede, că ne apucă noaptea!

   Iată că omul ăsta nu-l lasă nici măcar să se prăbușească singur undeva. Ar fi murit de la primele lovituri, el era un cal cuminte.

   - M-am ales c-o gloabă, fie ce-o fi, îl duc în Colonie. Seara o să-mi spună povești... Gustav se răzgândise brusc. Calul îl făcea mai sigur pe el, va trece pe sub ochii ălora și va spune că are un cal orb. E un lucru mare să ai un căluț.

   Rămase apoi o vreme, întrebându-se ce rost are el acolo, în drum, c-un cal orb. Se întrebase și calul dacă mai are rost să continue drumul alături de Gustav. Era un cal bătrân, oricum nu mai trăia mult. Lui Gustav îi dădură lacrimile... La colibă, Arpad fiebea cina, niște bureți iuți, într-un tuci de fontă. Nu zise nimic de cal, probabil și el se gândea că-l vor mânca într-o zi.

   Copiii din uliță se adunară lângă gard strigând:

   - Gustav-cerșetorul are un cal orb! Gustav-cerșetorul are un cal orb!

   Măceșii păstraseră fructele din toamnă și Gustav molfăia câteva, scuipând sâmburii în pârâu.

   - Cum vrei să te cheme? Sau poate aveai un nume... Eu ți-aș spune tot Gustav. O să fim doi: Gustav cerșetorul și Gustav calul. Eu nu sunt cerșetor, dar așa mi se spune pe-aici. Ai face bine să-mi dai de știre dacă-ți convine să te cheme Gustav. Peste noapte vom dormi sub șopronul învățătorului. Nu te pot lăsa singur, că până dimineața nici pielea nu mai rămâne din tine.

***

   Prima amintire din Colonie se putea numi Omulcalul. Nu se știe cum ajunseseră ei acolo, cu niște sârbi, care căutau de lucru. A stat mult timp printre copiii minerilor, a mers la școala aceea cu nume ciudat și a aflat că o cheamă Lazăr Cătălina, un nume cât se poate de comun și de românesc, deși nu vorbeau românește acasă. Cel mai mult timp l-a petrecut cu Gustav-cerșetorul, care vorbea limba lui și pe care ea o înțelegea, pentru că devenise limba poveștilor. Coliba lui, fără geamuri, era aproape lipită de căsuța lor. Îl auzea venind seara cu calul după el și, în spate, copiii țipând: Gustav-cerșetorul are un cal orb... El se oprea întrebându-se: oare cum vede calul meu lumea? Apoi se întorcea brusc spre Cătălina:

   - Odată, Vâlva Băilor trecu noaptea prin Colonie. Dinspre canal se auzea cum șuieră. Nu plecă cu mâna goală: l-a luat cu ea pe Arpad, pe care-l găsise beat, pe uliță. L-a dus pe podeț și s-a făcut că-l împinge în apă. Arpi se făcuse vânăt de frică, ce mai, se cufurise tot. Își plângea de milă, nu alta, cum era și băut. I-a spus el: Preacurato, preasfânto, mai lasă-mă o dată să-mi văd căsuța din Kokosvar. Da’ vrăjitoarea și-a amintit că el n-are nicio casă, stă pe capul unui amărât care toată ziua golește closetele și cară scârna la haznaua cea mare, care e chiar lumea asta întreagă și i-a spus: Arpi, tu n-ai casă, ești adunat de pe drumuri de bietul Gustav-cerșetorul, Vâlva Băilor vezi că tot Gustav-cerșetorul îmi spunea, care trudește să te țină pe tine și n-are de pe urma ta nicio mulțumire. Te las cu o condiție: să mergi la Gustav și să-i duci ce ai tu mai de preț pe lume. Ce să fi avut Arpi de preț? poate numai sufletul, dar și acela se ticăloșise, de când bătea cârciumile și maidanele. Merge el, așa cătrănit că n-are nimic de preț pe lumea asta și n-are cu ce mă mulțumi pe mine, ocrotitorul lui, când îi iese în cale o mâță faină. Arpi nu se gândește prea tare, saltă mâța să mi-o aducă. Atunci numa altă minune! Mâța era tot Vâlva Băilor:

- Măi, Arpade, nenorocitule, păi eu nu ți-am spus să-i duci lui Gustav ce strângi tu de pe drum, ci numai ce ai și este al tău, îi mieună ea în ureche și fugi. Arpi rămăsese cu gura strâmbă de uluială. El acasă avea un singur lucru: nevasta. Și pe aia mi-a lăsat-o! De atunci sunt eu însurat cu Hilda, care a fost mai-nainte muierea lui Arpi și acu stă cu mine, c-așa a vrut Vâlva Băilor.

   - Fugi d-aici, Gustave. Arpad nu știa cum să scape de muiere! Nu vezi că e la fel de urâtă ca Vâlva Băilor? ziceau cei mai bătrâni, dându-și coate. Dar Gustav nu-i băga în seamă. El și calul său orb vedeau lumea într-un fel mai luminos.

***

   Dacă mi-l amintesc pe Gustav? How learning to die era cântecul său preferat. El m-a învățat totul despre moarte: era paznicul capelei mortuare, prin care a trecut o parte din familia mea spre locul unde nu e durere, nici întristare nu e. Era ultimul dintr-un neam de cerșetori sau de conţi, nu mai ştiu care era diferenţa, în Colonie, între ei. Eu căutam registrele bisericii catolice, dar parohul m-a trimis la Gustav, că, vezi și tu, dragă, dacă e cineva care știe, numai Gustav e, că are ultima casă de colonie, veche, nestricată, și în pod sunt registrele cu morții din tot orașul, indiferent de confesiune, dinainte de 89. S-au gândit ai lui să facă un catalog cu morții că poate mai vin cei din familie să-i caute, mai ales atunci, după ce s-au stricat cimitirele și s-a făcut unul singur, unde erau aruncați de-a valma everii cu nemții, ungurii cu românii. Erau unii cu domiciliul forțat, aduși direct din pușcării, alții veniseră de bună voie, dar, clar, mulți nu erau de-ai locului și Gustav a decis să separe morții: veniturile, într-o parte, ai locului, în alta. Era o idee extravagantă, care și-a dovedit, în timp, utilitatea.

 L-am întâlnit la el acasă, când m-am dus să caut arhiva.

Prima întâlnire:

- Aveți timp... ?

   Cine mai e și femeia asta, prin Colonie. De când cu mineriadele au venit toți nebunii să-i vadă. Unii cu poze, alții cu tot felul de scule după ei, să afle lumea cum se trăiește în fostele colonii miniere... Așa, și dacă afla lumea era vreo scofală? Venea cineva să trăiască în locul lor? Acum și femeia asta...

   - Na, fă-mi o poză.

   - Nu, timp... dacă aveți... ai...

   - Păi, cum să nu? Tocmai plecam la serviciu, nu vezi!? Dacă nu iese soarele nici azi, o să am de lucru cu alungatul ciorilor de pe coperișul capelei mortuare... Azi s-au găsit să moară și primarul și domnul Iacob, amândoi de inimă. Ce crezi?

   - Aș vrea să te întreb ceva.

   - Ia, hai.

   - Ai avut un strămoș, Gustav, care căra haznaua cu...

   - ... căcat. Zi odată, că nu mori. Căă-caaaat. Da ce treabă mai ai cu el acu, că tot a murit. Nu cumva vrei să știi cine a moștenit casa și de ce n-a plătit impozitul? Ete, eu! Vrei să știi cu ce mă ocup? Fac servicii funerare pentru toate confesiunile: curăț capela, priveghez morții singuri-singurei, duc crucea, gonesc ciorile, dau mâncare cailor care duc dricul. Și toate astea de ce? Din plăcere... Pentru că nu vreau și nu pot altceva. De când am dat terminat facultatea, nu mai vreau să fac nimic! Te indispune?

   - Nicidecum. Am alte gânduri. Caut niște familii din Colonie și, cum aflasem de la primărie, ești ultimul descendent al vechilor coloniști și ai mai avut și un strămoș...

   -...cam căcănar, dar nobil.

   - Da. Dumnealui sigur știa pe toată lumea...

   - Păi, cum să nu? Dacă le ducea...

   -...căcatul...

   - Fecalele. Ai putea fi mai delicată, acum vorbim de bunicul. Bunicul știa pe toată lumea și pe dinafară și pe dinăuntru. Dar cred că mai mult pe dinăuntru, crede-mă că aparența n-are haz. Bunăoară, eu cu morții! Păi mult mai interesant este omul mort, decât viu. Mortul e delicat, are ceva de bibelou, în afară de răceală. Te face să-l respecți. Uite, azi, când l-am văzut pe primar cu mâinile pe piept, cu mâinile alea mi-a semnat ordinul de evacuare, îmi venea să-i zic „să trăiți, dom primar”, deși, când era viu, îmi venea să-i zic altele. Există morți fericiți și nefericiți, de exemplu...

   - Îmi spui mai târziu. D-aia am venit, să vorbim despre morți... Dar mai întâi, să-mi spui dacă îți mai amintești din copilărie de niște familii, care au stat în Colonie, chiar lângă casa ta. Lazăr îți spune ceva?

   - Era plină Colonia de alde Lazăr. Să-i luăm pe rând: Lazăr bătrânul, care a fost la pușcărie odată cu tata era fiul lui Lazăr, zidarul, care a ridicat pe aici câteva case. Eu i-am săpat groapa... Ninsese, a fost primul meu mort. Chiar mi-a plăcut, e ca prima dragoste... Pe urmă, să știi că zidarul a făcut mulți copii, din generația bunicilor mei. Eu i-am îngropat pe majoritatea. Copiii lor n-au mai avut bucuria asta. Lumea se schimbase, dacă mă-nțelegi! Așa că i-au îngropat alții...în dosare.

   - Mai știi ceva despre unii dintre ei? Pe unde au trăit...

   - Știu despre toți. Te rog, învață să vorbești despre morți la prezent. Te duc în vizită la toți, sunt foarte primitori.

   - Aș prefera la vii...

   - În Colonie nu mai e niciunul. În oraș, orice Lazăr, nu mai e un Lazăr, e o corcitură sau, și mai rău, e o venitură, adică nu e un autentic. E posibil să fie dintre cei veniți mai recent, după 89, la făcut avere... sau la dat faliment, cu succes în ambele direcții. Nu cred că te pot ajuta. Dar te pot duce prin cimitir. Eu vreau să scriu un tratat despre Moarte la persoana întâi sau cum am început să trăiesc cu Moartea.

   - Da, e o temă...

   - Visez să redactez un ziar al Cimitirului. Dacă știi să scrii, îți dau și ție o rubrică. Pe cea despre frumusețe și modă: Venus sau eternul feminin. Ce zici? Te plimbi, te uiți la poze, faci un top al celor mai bine îmbrăcate decedate.

   - Am alte planuri.

   - Bineînțeles. Să pleci. Așa faceți toți: unii în eternitate, alții în Franța.

   - Eu vin din Franța...

   - Atunci te așteaptă cealaltă destinație?

   - Ar fi o varinată, dar e prea devreme.

   - Nu gândești deloc în perspectivă! În ultima clipă te trezești că n-ai de niciunele și ajungi pe capul lui Gustav: el să-ți caute loc de veci, el să-ți aducă dric, el, el, el și lui, când o fi, nimeni...

   - Uite cum facem: eu îți dau bani, tu te ocupi de toate și, când aranjezi, mă chemi...

   - De chemat, eu nu chem pe nimeni. Te cheamă ăl de sus sau ăl de jos, depinde cu care te-ai înțeles mai bine... Cât despre bani, ți-am mai zis că e doar din plăcere... Pe mine ori mă plătești la final, ori deloc.

   - La final, nu mai are cine.

   - Familia ta.

   - Nu am.

   - Atunci vei fi o moartă tristă. Acum du-te, până nu mă întristezi și pe mine. Și crede-mă că în această meserie este obligatoriu să fii optimist, să ai încredere în viitor și să ai simțul umorului.

A doua întâlnire:

   - Eu am avut un bunic, își începu el povestea, de îndată ce mă văzu, care avea un cal orb. Bunicul și calul său cărau hazaua orașului, erau cum s-ar zice, vidanjorii. Și dacă apuci să cunoști oamenii așa de bine, că îi recunoști și după mirosul scârnei, atunci e bine să ai dosarul complet. În fond, draga mea, aceste dosare nu sunt decât o altă hazna a orașului, mai cultă.

   L-am iubit pe Gustav, pentru că era așa cum mi-am imaginat că ar fi fost tatăl meu, dacă l-aș fi cunoscut. Îl vedeam venind de la muncă și oprindu-se aici, în acest bar întunecat, să mai bea singur încă un pahar, întârziind momentul când va intra pe ușă, pentru că voia să-i fie dor de noi. Eu i-aș fi pus masa, el ar fi povestit, așa cum bunica mea, Cătălina, povestea niște năstrușnicii despre Vâlva Băilor...

   - Nu te pot ajuta... Ai tăi sunt morți, aici nu mai e nimeni. Pe ultimul Lazăr eu l-am îngropat singur. Nici popa n-a venit, că n-am știut pe care din ei să-l chem, pentru că nu-i știa nimeni religia. Noi aici suntem amestecați.

   Apoi au venit oamenii aceia si m-au pus sa scriu.

   Declarație: De aceea, domnule ofițer, eu țin în casă aceste cataloage. Sunt tot ce mi-a oferit tatăl meu spiritual: liste cu morți. A, nu e nimic, luați-le dumneavostră! Veți găsi subiecte pentru viitorul dumneavoastră roman. În ceea ce mă privește, le-am arhivat în calculator. Am făcut și fotocopii. Dar eu mâine plec și nu pot căra în spate morții. Cu calculatorul e mai simplu să umbli prin lume, ca un cal orb.

În rest, nu am nimic de declarat, în afară de faptul că eu l-am îngropat pe ultimul Gustav și, într-un fel i-am preluat destinul. Nu păzesc capelele mortuare, dar mă ocup de restaurarea unora. În felul acesta ne asemănăm...

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.